Un scriitor găsește în aceste „însemnărici”, cum le zice însuși autorul, ceea ce așteaptă să audă pentru a trăda vocea diaristului, începând cu exprimarea îndoielii că egografia ar avea vreun sens, trecând prin tot felul de chipuri și măști și încheind cu planuri peste planuri. Sinceritate, adică imprudență, câtă permite, desigur, pactul cu cititorul, notații de ordin social, politic, familial, artistic, în plus și profesional, căci Ion Lazu este de meserie geolog, unul pasionat, care a ajuns, bătând toate coclaurile, să nu se teamă, cum tot el ne spune, de nici un animal sălbatic. Îi ajunge temerea față de diverși semeni, descriși, uneori fără menajamente, dar niciodată trivial sau fără măcar un mic efort caracterologic, fel de a spune că privirea care survolează epoca nu este una de distribuitor de verdicte, ci una estetă. Transcrierea gîndurilor este escortată, permanent, de o pudoare care s-ar putea să pară obsoletă în ochii unor tineri confrați, dedați termenului scârnav-ghilotinant, chipurile menit să ucidă în efigie. Ceea ce îl caracterizează pe Ion Lazu este eleganța, ceea ce vădește un model stilistic, anume cel clasic, economizator de mijloace, sobru, potrivit firii celui ce consemnează, om egalmente îngăduitor și rezolut, conștient că toate scrierile sale (și sunt multe, deloc de neglijat!) își au originea în caietele-catalog ale unor mișcări zilnice, vorba lui Radu Petrescu, amintit aici, tot pentru/ din delicatețe, oricum, pe criteriul afinității. Ai zice, văzând șuvoiul de notații, că impulsul irepresibil de a scrie e consubstanțial naturii umane, și că suspendarea lui ar echivala, pur și simplu, cu extincția.
Uneori, un abur autoironic vătuieșie fluxul amintirilor, altminteri acute, captând atât aproapele, cât și departele senzorial. De altfel, sensibilitatea celui născut în județul Tighina, aparținător unei familii de refugiați din fața frontului, în 1944, răzbate, uneori cu durere, în mai multe rânduri, până în pragul vituperării unor decidenți care, în afară de acomodarea rentabilă, nu văd defel vreo problemă de rezolvat la neamul lor, chiar dacă e vorba de ceva grav și delicat, precum chestiunea revenirii Basarabiei la patria-mumă. Multe persoane notorii, unele figuri de panopticum, se perindă prin pagini, cu venalitate de hienă și cu discursuri deșănțate, care provoacă o silă mai accentuată decât în momentul rostirii lor către o populație prea ușor manipulabilă. Din acest unghi, jurnalul, alimentat de o bună memorie, are aspect de prețioasă cronică a actualității, cu largi detururi – cum altfel? – prin pestrița lume a condeierilor. Interesul merge de la explorarea posibilității unei stilistici retro, demnă de vremurile lui Proust până la elogierea individualismului în versiunea Thoreau sau la înregistrarea morții comandantului Jacques Yves Cousteau, din 1997: „Un erou al acestui secol”. Sunt frecvente raportările la oameni cu aceleași preocupări, ca, de pildă, Cărtărescu, Patapievici sau Zaciu. Despre ultimul se glosează astfel, aducându-se discuția la un nivel mai general, acela al vanităților în creștere, ca o roată ce dă la vale și nu se poate opri, vorba lui Antim, observatorul nemilos de moravuri din Țara Românească: „... a publicat patru volume de jurnal, au avut ecou f. bun. Alții nu au avut ecou. Cine să depună mărturie că tea citit? N.: În orașele prvinciale există viață literară. Da, zic, probabil e vorba de poeții locali, ignorați la București și ignorând ce e pe-aici, încropesc cenacluri, reviste, premii... Nu vor să renunțe la a fi considerați scriitori, un titlu onorant, nu?”. Azi constatăm cu mâhnire că parcă nici asta nu mai e de ajuns, e musai să fii șef de scriitori.
Grosul însemnăricilor îl reprezintă impresiile de lectură și cele din călătorii, însuflețite de o curiozitate care întinerește pagina. A revizita clasici și a te bucura, precum un copil, de schimbarea anotimpurilor, indică un suflet netocit de nedreptăți, bine apărat în fața blazării și a lihtisului specific meridianului nostru. Și asta deși autorul e cât se poate de conștient de modificarea perspectivei asupra mersului lucrurilor odată cu vârsta, cum se vede din ceea ce reține dintr-o mărturisire: „N. Balotă spunea, la lansare șParisul, o carte – n. n.ț, că ar fi găsit un caiet-jurnal de pe la 18 ani și că acolo scria că vrea să cunoască absolutul. Apoi, zice, n-am făcut decât ce face toată lumea: am relativizat această dorință, am ajustat-o la posibilități și condiții, după oferta vieții...”.
Jurnalele lui Ion Lazu îți asigură, în ciuda multei spume și zgure a zilelor (era tranziției, deh!, minciuna și rege la aceeași masă), o lectură tonică, întremătoare, și-ți oferă sentimentul cald că timpul destinat mărturisirii nu e chiar scădere a individului și înălțare a vrafului de hârtii.
