Florenţa, aprilie 2005
Palatul Pitti găzduieşte pînă în luna iulie expoziţia de desene "De la Parmigianino la Tiepolo". Evenimentul are o semnificaţie deosebită pentru viaţa culturală românească, întrucît desenele fac parte din patrimoniul Academiei Române în urma donaţiei lui George Oprescu din 1957. Personalitate ce a influenţat decisiv evoluţia istoriei artei în România în primul rînd prin fondarea, în 1941, a Institutului de cercetări în domeniu, George Oprescu este probabil cel mai important colecţionar român de artă.
Evenimentul artistic atestă pregnanţa cu care intelectualitatea din România interbelică era ancorată, la cel mai înalt nivel, în lumea culturală europeană: Colecţia Oprescu, constituită în anii '30, provine din achiziţii de pe piaţa pariziană şi mai ales londoneză şi este compusă în mare majoritate din desene italiene din secolele XVI-XVIII. Sursele acestor achiziţii sunt colecţii celebre precum cele ale lui Peter Lely, Sir Joshua Reynolds, Lordului Spencer etc.
Expoziţia este urmarea publicării, în anul 2004, a catalogului general al celor circa 400 de desene italiene deţinute de Biblioteca Academiei Române. Catalogul, ca şi expoziţia, au fost îngrijite de Marco Chiarini - fostul director al Palatului Pitti, unul din cei mai rafinaţi cunoscători ai desenului italian post-renascentist - şi de Cătălina Macovei, director al Cabinetului de desene şi stampe al Academiei Române.
Acest dublu eveniment artistic: publicarea catalogului şi expoziţia, scoate din anonimat un valoros patrimoniu care, deşi studiat ocazional de istorici de artă de renume, nu intrase în circuitul internaţional de specialitate. Multe dintre opere au căpătat cu ocazia cercetărilor premergătoare evenimentului noi atribuţii, poate mai puţin răsunătoare, dar care diversifică imaginea desenului italian pe care colecţia o prezintă, prin artişti nu întotdeauna de prim rang, dar cu lucrări de o calitate excepţională.
Expoziţia este structurată pe şcoli: emiliană, romană, napolitană, toscană, lombardă, genoveză, veneţiană. Primele trei sunt reprezentante remarcabil de artişti majori: şcoala emiliană prin Parmigianino, prezent cu un desen tipic în cretă roşie reprezentînd Fecioara cu Pruncul, prin Guercino (cu două desene), şi doi dintre membrii familiei Caracci: Ludovico şi Agostino. Dintre operele şcolii romane merită semnalate două studii de Pietro da Cortona, un peisaj de Gaspard Dughet şi un grup de trei desene de Pier Francesco Mola, un artist de o rară prospeţime în desene (după cum o demonstrează studiul pentru Agar şi Ismail în deşert), asemănătoare poate doar celei din peisajele lui Guercino, prezent în expoziţie cu un studiu de arbore. între operele de provenienţă napolitană, alături de tipice compoziţii de Luca Giordano şi Francesco Solimena pentru picturi de altar sau proiecte decorative de anvergură, se numără şi cîteva desene de Salvator Rosa, cu pitorescul lor inconfundabil. Un desen gravitînd în sfera şcolii napoletane, şi purtînd o veche inscripţie ce îl desemna ca autor pe Salvator Rosa, a fost reatribuit lui Filippo Napoletano: o scenă navală, gen cu o popularitate crescîndă în primele decenii ale secolului al XVII-lea şi frecvent abordat de acest petit-maître napolitan, care a lucrat în ambianţa primilor peisagişti nordici veniţi la Roma, apoi la curtea Medici la Florenţa; îşi datorează redescoperirea modernă lui Marco Chiarini, care a identificat desene similare celui de la Bucureşti şi în colecţia Muzeului de la Lille, (prezentată la Pitti în 1991 într-o expoziţie similară acesteia).
Operele şcolii florentine reprezintă însă cel mai unitar corpus din expoziţie: Florenţa a fost oraşul unde desenul a fost întotdeauna baza oricărui demers artistic (prima Academie de Arte a fost înfiinţată la Florenţa în 1563 şi a purtat numele Accademia del Disegno). în ciuda lipsei cîtorva maeştri de necontestat, precum manieriştii importanţi (cu excepţia lui Baccio Bandinelli şi a lui Vasari) şi a primilor reformatori în sens naturalistic ai şcolii florentine (Cigoli, Santi di Tito), expoziţia reuşeşte prin diversitatea artiştilor şi a temelor să prezinte o vie imagine a evoluţiei desenului în arta florentină pe o perioadă de un secol şi jumătate (1550-1700). Sînt nume puţin sonore pentru publicul larg: Empoli, Andrea Boscoli, Passignano, Antonio Tempesta, Billivert, artişti care deschid secolul XVII distanţîndu-se de formele manieriste prin interesul pentru studiul naturii (o sugerează studiul după model al lui Empoli sau căutările luministice ale lui Boscoli) şi care vor exercita o influenţă puternică asupra viitoarei generaţii de artişti: acei petit-maîtres, lucrînd pentru curtea Medici, de multe ori nu doar pictori, desenatori sau gravori, ci şi scenografi, arhitecţi şi ingineri, asemenea lui Giulio Parigi, la şcoala căruia cei mai mulţi s-au format. între ei, Jacques Callot, lorenezul care va poposi la curtea florentină pentru un deceniu şi îşi va lăsa definitiv amprenta cu scenele lui populate de personaje minuscule şi nervoase, asemenea scenei de bătălie din expoziţie, convingător atribuită de curatori maestrului. Sau Alfonso Parigi, fiul lui Giulio, cu un desen cu valoare documentară, ilustrînd una din întîlnirile Academiei della Crusca. Sau Stefano della Bella, probabil cel mai cunoscut artist florentin al secolului, singurul căruia formaţia europeană (călătoreşte la Paris, Amsterdam, Roma) îi asigură şi notorietate europeană.
Este interesantă confruntarea între studiul de călăreţ turc, tipic pentru Stefano prin subiect şi prin linia transparentă, cu duct delicat şi nervos, şi desenul cu aceeaşi temă din expoziţie, atribuit de curatori bunului său prieten Baccio del Bianco; dar compania selectă în care se află revelează faptul că desenul nu aparţine lui Baccio, ci unuia dintre colaboratorii săi apropiaţi. Un alt desen însă, în care artistul se reprezintă pe sine reclamîndu-şi drepturile financiare de la un comanditar rău platnic, a fost pe drept reatribuit lui del Bianco, îmbogăţindu-i astfel opera cu un desen autobiografic ce-şi are paralela doar în scrierile sale. Desenul trădează nu doar mîna sigură a maestrului, ci şi verva sa narativ-umoristică, care va culmina în arta florentină la un artist precum Giovanni da San Giovanni sau Il Volterrano, singurul artist florentin baroc, prezent în expoziţie cu nu mai puţin de patru desene.
Dincolo însă de calitatea rarisimă a unora dintre piese şi, ca urmare, de valoarea lor artistică, expoziţia scoate la iveală şi desene care documentează opere pierdute (un desen de Girolamo da Carpi după o friză de Polidoro da Caravaggio de pe un palat roman) sau constituie studii pregătitoare pentru gravuri (Salvator Rosa) sau pentru ansambluri de pictură importante, precum deja citatele compoziţii ale lui Luca Giordano şi Solimena sau cele de Perin del Vaga, Taddeo Zuccaro sau Jacopo Vignali.
Expoziţia de la Palatul Pitti are astfel o dublă semnificaţie: pentru publicul larg este o revelaţie estetică datorată calităţii desenelor expuse; pentru specialişti ea are meritul de a scoate la iveală opere care îşi găsesc locul în istoria artei italiene, îmbogăţind corpusul de desene cunoscute, permiţînd atribuţii mai precise şi documentînd etapele creaţiei artistice.
Deşi limitat de posibilităţi financiare reduse, Oprescu a reuşit, graţie unei intuiţii artistice deosebite, să constituie o colecţie ce surprinde orice cunoscător ce vizitează Palatul Pitti în această primăvară.
