Marian Ilea, Înţeleptul,
Bucureşti, Tracus Arte, 2013
„Apoi timpul meu s-o dus şi o ajuns numa’ o poveste. La 89 de ani stau în cămăruţa asta de trei pă patru, la masa de lucru negeluită şi ascult la radio postul Trinitas. Îi din acela cu credinţă şi-mi place. Tare multe îs posturi cu Diavolul şi alea nu-mi plac şi nu le ascult deloc.
La mine bumbu de la radio îi fixat de mult. Cred că o ruginit şi nici nu-l mai poţi mişca din loc. Da nu-i nici un bai. Mai prind o slujbă de la biserică şi alte vorbe de credinţă, zise de oameni mari:protopopi şi episcopi. Parcă discut cu radioul, că în curte n-am cu cine. Poate mai povestesc cu porcu din coteţ. Când ies la drum, mai am în Desiştea şase ca mine. Ăilalţi îs la odihnă în cimitirul din Deal ori la ăla din Şes.
Domiciliul meu îi la numărul 292 şi acolo stau. Îmi zice Perhaiţă Dumitru. Când nu vorbesc cu porcu, stau de vorbă cu mine. Dacă mar vedea cineva, ar zice că-s bolund că vorbesc singur. Da nu-i aşa. Şi n-are cine să mă vadă, că încui uşa şi trag perdelele la fereşti. Mă uit la picioarele astea care merg cu greutate. Tare mult o umblat.”
Marian Ilea e născut în Ieudul devenit celebru prin volumul lui Ioan Es. Pop. Este cu cinci ani mai tânăr decât Ioan Groşan, alt maramureşan care a dat literaturii române din ultimele decenii unele dintre cele mai valoroase proze. Ilea a debutat la începutul anilor ’90, cu Desiştea, a doua sa carte, din 1996, fiind o continuare a primei, Desiştea II. Debutul său a fost primit excelent de critica momentului, Eugen Simion, Laurenţiu Ulici, Lucian Raicu, Mircea Martin (Ilea a frecventat cenaclul acestuia, Universitas) au simţit nu doar forţa tânărului nouăzecist, dar şi promisiunea pe care acesta îndrăznea să o facă: într-un moment în care mai toată lumea se deschidea spre poeticile occidentale, spre Europa care nu era a noastră şi spre care trebuia să ne întindem, scăpând de moştenirea comunistă, Ilea venea cu o lume ţărănească, cu un limbaj autentic în sensul propriu al termenului, cu personaje- ţărani, cu pitoresc şi culoare locală. Au urmat după 2000 mai multe cărţi, majoritatea publicate la Dacia, unde apare un alt spaţiu-matrice, Medio Monte, oraşul de provincie, un oraş transilvan aparţinând fostului imperiu, eteroclit etnic, o lume care trăieşte undeva, la limita istoriei cu mitul. Marian Ilea a rămas fidel proiectului său, fiecare carte a sa este despre oamenii şi istoria acestor două spaţii româneşti marginale şi totuşi reprezentative, cu o identitate lingvistică şi etnică de o extraordinară pregnanţă. Desiştea şi Medio Monte sunt un fel de Macondo sau o faulkneriană Yoknapatawpha maramureşeană. Ilea a ştiut de la bun început să dozeze abil realismul şi un soi de realism magic, să împletească poveştile, să lase personajele să-şi vorbească limba, să-şi asculte personajele cu înţelegere şi cu o tandră ironie, să (re)creeze atmosfera dulce-amăruie a târgului de provincie de odinioară. Cred că în literatura noastră el a ştiut să găsească acel spaţiu specific, acel pitoresc uman, social şi lingvistic care ne pot propulsa în literatura europeană fără să ne pierdem identitatea. El şi-a formulat un model propriu şi absolut contrariant pentru anii ’90, optând pentru o autenticitate deloc intelectuală, pentru un limbaj ţărănesc şi provincial. Bineînţeles, el face limbaj, ca şi Creangă, recreând limbajul originar, dar îl foloseşte dinăuntru, lăsând limba română să-şi moduleze farmecul aproape revolut…
Înţeleptul este o culegere de povestiri în care formula stilistică de până acum pare că se simplifică într-o oarecare măsură, frazele sunt mai scurte, mai seci, mai neutre. Personajele îşi spun ultima poveste, îşi rememorează viaţa care s-a apropiat de sfârşit, aproape că nu mai au cui povesti. Mai este cineva dispus să asculte poveştile mărunte ale bătrânilor noştri? Povestea familiilor evreieşti din Medio Monte sau a flaşnetarului Otto Tabakov? Povestea unei ţărănci, persecutate de comunişti, din Desiştea? A unui veteran de război? Personajele sunt supravie- ţuitori ai unei lumi care îşi trăieşte sfârşitul sau care a murit de mult. Oameni singuri, pentru care „ziua de mâine nu mai există”. Pentru că nu mai este nimeni cu care să o poţi povesti.
Mă întreb dacă Marian Ilea nu scrie chiar despre limba română.
