Explorând biografia şi opera unor artişti moderni de excepţie, observi că după un segment "revoluţionar" drumurile lor creatoare au urmat direcţii foarte diferite. Unii - Picasso, Matisse - au căutat constant noi mijloace şi modalităţi de exprimare... Cézanne sau Brâncuşi şi-au dedicat viaţa perfecţionării unor imagini singulare... Există creatori - Monet, Braque - a căror operă târzie a fost multă vreme subapreciată tocmai pentru că era diferită de ceea ce creaseră în tinereţe... În fine, există o întreagă pleiadă de plasticieni a căror inventivitate creatoare şi capacitate de reînnoire s-au epuizat mult înainte de sfârşitul unei cariere îndelungate. Printre aceştia din urmă, alături de Ensor, Derain, De Chirico, Chagall, se numără şi Edvard Munch (1863-1944).
În consecinţă, o retrospectivă Munch organizată de Muzeul de Artă Modernă din New York nu a inclus decât puţine lucrări din a doua parte a carierei pictorului norvegian propunând, în schimb, o selecţie revelatoare a creaţiei sale de dinainte de 1900.
Expoziţia cu titlul "Edvard Munch: viaţa modernă a sufletului" a fost organizată cronologic, începând cu lucrări de un conformism care nu prevestea nimic. Treptat, cuminţi picturi de un naturalism academic sunt îmbogăţite, în urma unor perioade petrecute la Paris şi Berlin, de o paletă post-impresionistă şi de inflexiuni simboliste.
Importanţa lui Munch nu este legată de succesul cu care şi-a însuşit anume tehnici picturale "moderne". Şi nici de abilitatea lui de a rotunji o imagine într-un produs finisat, ireproşabil. Multe dintre lucrările lui sunt de altfel pictate parcă cu o voită neglijenţă... Includerea pictorului norvegian în panteonul picturii moderne este strict legată de capacitatea sa de a pune în pagină, ca nimeni altul, emoţii, stări afective. Munch a crezut că pictorul nu trebuie să "transcrie" realitatea înconjurătoare ci să redea impactul unei amintiri asupra propriei sensibilităţi. ŤNu trebuie să pictezi un scaun ci ceea ce a simţit o anume persoană văzându-l ť - scria artistul la un moment dat.
Ca şi în cazul altor creatori, transformarea calitativă a artei lui Munch a avut loc relativ brusc. "Strada Karl Johan în ploaie" (1891) este un tablou dominat de case pictate în culori calde, umbrele, verdeaţă... Un an mai târziu, Munch pictează Seara pe strada Karl Johan, un tablou de dimensiuni semnificativ mai mari. Strada şi casele sunt aceleaşi doar privite din direcţie opusă. Clădirile capătă însă o alură ameninţătoare. Perspectiva este aproape blocată de un grup de personaje îmbrăcate în culori întunecate, cu ochii măriţi, trăsături stranii, neindividualizate ce te duc cu gândul la caractere similare plăsmuite de James Ensor. În locul unui paşnic peisaj urban, eşti confruntat cu o atmosferă de neînţelegere şi izolare.
S-a subliniat nu o dată importanţa relaţiei dintre biografia artistului - marcată de o sănătate şubredă, alunecări în alcoolism, instabilitate mentală ereditară - şi arta sa. Munch a ilustrat mereu propriile traume psihice, de la confruntarea în anii copilăriei cu moartea mamei şi sorei sale, căzute amândouă pradă tuberculozei - Moarte în cameră (1893), Copil bolnav (1896) - la relaţii amoroase nefericite, încărcate de violenţă - Metabolism (1899), Sărutul (1892), Vampir (1893), Cenuşă (1894) -.
În acelaşi timp, Munch a ştiut să transceadă particularul propriilor experienţe lansându-se într-o profundă examinare a ceea ce el însuşi a numit viaţa modernă a sufletului. Influenţat de contactul cu teatrul lui Ibsen şi Strindberg, cu filosofia lui Nietzsche, Munch abordează teme generale ale existenţei: vulnerabilitatea individului, imposibilitatea de a crede, dragoste câştigată şi pierdută, singurătatea pe drumul căutării propriei identităţi.
Rezultatul acestor explorări este ciclul Friza vieţii expus pentru prima oară la Berlin în 1902. Dansul vieţii (1899-1900), centrul de greutate al seriei, are un subiect oarecum similar cu tabloul lui Gauguin "De unde venim? Cine suntem? Încotro ne îndreptăm?" pictat cu un an mai devreme. Un personaj cu ochii pierduţi - pictorul? - dansează cu o femeie îmbrăcată în roşu. Privirile nu li se întâlnesc. Corpurile păstrează o distanţă stângace. De o parte şi de alta a cuplului e aceeaşi femeie, cu părul auriu. In stânga, într-o rochie albă, zâmbeşte plină de speranţă. În dreapta, în negru, ea este întruparea dezamăgirii.
Alături de selecţii din Friza vieţii, a doua sală a expoziţiei include alte picturi şi litografii din deceniul '90. Efectul cumulativ al acestor lucrări vizionare este remarcabil. Natura, fluidă, pictată în culori intense, pare să exprime stări sufleteşti. Imobilitatea ascunde izbucniri gata să erupă. Contururile personajelor, cu o individualitate de abia ghicită, sunt ca o membrană care cu greu menţine integritatea corpurilor. Umbrele sunt în schimb clare şi ameninţătoare. Nu este de mirare că pictori precum Kirchner şi Macke îi datorează atât de mult lui Munch.
Ultima parte a expoziţiei este dedicată autoportretelor. Exemplele alese acoperă întreaga carieră a artistului. La început, un tânăr de 19 ani priveşte lumea cu o privire calmă, uşor sfidătoare, uşor suspicioasă. Cu doi înainte de moarte, o siluetă foarte dreaptă este încadrată de un pat, propriile tablouri aflate în fundal şi un ceas uriaş care, lipsit de limbi, este deja în eternitate.
Ciudat, pentru un artist cu asemenea putere de introspecţie, autoportretele lui Munch alunecă destul de repede în banal şi exhibiţionism. În majoritatea cazurilor, ele nu sunt un mijloc de explorare a propriului caracter ci "poze", justificări superficiale. Comparând Autoportret în Bergen (1916) sau Autoportret la fereastră (1940) cu autoportrete contemporane semnate de Bonnard sau Beckmann, descoperi evidenta lipsă de emoţie a "confesiunilor" târzii ale lui Edvard Munch.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada în care Munch îşi concepea capodoperele, arta modernă începuse deja să se distanţeze de naraţiune şi ilustraţie, valori considerate mai adecvate unui model literar decât unuia plastic. În izolarea sa, artistul norvegian a continuat însă să lucreze, cu mai mult sau mai puţin succes, sub semnul acestor valori tradiţionale, evitând teoretizări legate de stil, formă, "artă pentru artă".
Astăzi, când mulţi creatori se reîntorc la idealuri abandonate de generaţii anterioare, importanţa moştenirii lui Munch pentru artişti ca David Hockney sau Matthew Barney este evidentă.
