Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
La marginea vieţii, în inima literaturii de Cosmin Ciotloş

Cunoscute în majoritate (cu, dacă nu mă înşel, excepţia celei titulare), prozele din Fata de la marginea vieţii alcătuiesc totuşi nu o simplă antologie, ci o carte. Nici mai mult, nici mai puţin. Diferenţa constă, evident, în gradul de coeziune.
La rigoare, orice critic literar cultivat şi onest (sau, la fel de bine, orice scriitor dotat cu aceleaşi calităţi) ar fi putut selecta, să zicem, patruzeci de secvenţe din proza lui Mircea Cărtărescu, rezultatul fiind, by default, remarcabil. Cel mai grăitor precedent îl reprezintă Operele lui Caragiale alese, în 1972, de Marin Preda. Culegere de referinţă, atât pentru orizontul de aşteptare al intelectualului român din deceniul al optulea, cât şi pentru gândirea literară a autorului Moromeţilor, aceasta nu rivalizează cu Momentele originare. E un alt timbru, o altă tonalitate, un alt diapazon. Folosesc aceste metafore în virtutea demonstraţiei lui Ion Vartic, pentru care volumul din 1901 fusese construit după un eşafodaj eminamente muzical.
Asemănător stau lucrurile şi cu această carte, prin care Mircea Cărtărescu îşi ilustrează încă o dată (dacă mai era nevoie) virtuţile: de mare scriitor, de mare cititor, de mare „personaj” (nu ştiu cum altfel aş putea defini un om care, fără strop de cabotinism, poate să facă din literatură un veritabil habitat, parcă brăzdând-o cu nervuri şi irigând-o cu sânge). Nu ştiu dacă gestul denotă neapărat putere de obiectivare. Aş zice că dimpotrivă: „rupând” aceste proze din contextul lor iniţial, Mircea Cărtărescu îşi pune la bătaie tocmai subiectivitatea, individualitatea, care sunt iraţionale şi care, prin aceasta, echivalează cu un act creator. A înstrăina o bucată din Nostalgia (e vorba de Ruletistul) sau din Frumoasele străine (mă gândesc la Antrax) e un privilegiu care nu se obţine, cum se spune, dintr-o trăsătură de condei. La fel de dificil în esenţă e să extragi capitole din Enciclopedia zmeilor (Povestea micuţei poete Vasiliska, Povestea Animicştiutorului, Povestea doftorului Chung), din Ochiul căprui al dragostei noastre (Pontus Axeinos, Jurnal cu Darwin, Ada-Kaleh, Ada- Kaleh), din Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli (Zaraza şi Tahitoscop).
Statistic, se observă, cele mai multe proze provin din De ce iubim femeile: Petruţa, Cerceluşi, Cu urechile pe spate, Seara care cade, Nabokov la Braşov, Diavolul de hârtie, Cartea magică a tinereţii mele, Bomba de aur, Irish cream. Nu întâmplător: e, cu siguranţă, cea mai nedreptăţită dintre cărţile lui Mircea Cărtărescu. La data primei apariţii a acesteia, au existat numeroase reacţii ulcerate. Dincolo de cele ale căror resorturi vor fi fost personale sau pur şi simplu absurde (s-a spus chiar că ar fi sexistă şi misogină), argumentele comentatorilor ţineau de context şi erau, îmi pare rău s-o spun, destul de sofistice. Pe deo parte, faptul că, la doar doi ani după al doilea volum al trilogiei Orbitor, Mircea Cărtărescu se ratrapa într-un gen minion (dar nicidecum minor) li se părea o mişcare dacă nu inacceptabilă, măcar nesemnificativă. Galvanizaţi de mitul „marelui roman” (o marotă şaizecistă), criticii refuzau să mai acorde importanţă prozei scurte. Pe de altă parte, coroborat cu acest discredit de principiu, succesul de casă al cărţii a ridicat o problemă nouă în contextul pieţei libere: aceea a literaturii comerciale. Din ’90 până în 2004, cu excepţii vagi şi nemanifeste, s-a cultivat la noi, în chip perdant, imaginea scriitorului famelic, „sărac dar cinstit” (ale cărui cărţi, necesarmente nişte capodopere, n-ar avea publicul pe care-l merită), la polul opus aflându-se grafomanii vandabili, dispuşi să alimenteze gusturile capricioase ale „plebei”, din familia stilistică a unui Pavel Coruţ. Îmi sună şi-acum în minte obositoarele „dezbateri” TV din epocă despre „soarta autorului român” condamnat la indigenţă şi anonimat. (Observ, cu neplăcută surprindere, că ritualurile acestea funeste continuă nestingherit şi azi pe anumite canale). Revenind la De ce iubim femeile, cartea aceasta a fost o probă pentru supleţea intelectuală a criticilor noştri. Bătrânicioşii de tipul lui Cristea-Enache au picat-o con brio: n-au putut accepta excepţia. „Regula” (pe care o deprinseseră din auzite) era mult mai puternică. Până la acuzaţia că, vezi Doamne, scrisul lui Mircea Cărtărescu s-ar fi trivializat, nu mai era decât un pas.
În cei zece ani (exact zece !) care au trecut, împrejurările par mai faste. Proza scurtă a câştigat teren, discursul anti-comercial s-a temperat, iar lui Mircea Cărtărescu i s-a recunoscut valoarea ne-negociabilă. Era, deci, timpul ca şi De ce iubim femeile să aibă parte de o reparaţie morală. Recitindu-le acum, în Fata de la marginea vieţii, le găsesc încă şi mai reuşite decât la prima lectură (când oricum îmi plăcuseră). Toate, nişte mici bijuterii melancolice, reinstituind principiul emoţional în absenţa căruia literatura poate fi confundată uşor cu un limbaj de programare oarecare. Spre deosebire de o bună parte dintre congenerii săi (ca Nedelciu, Crăciun sau Iova) nu dă niciodată naraţiunea pe naratologie.
Dar acestea sunt calcule critice şi ierarhice, care nu ating adevărata literatură decât epidermic (şi, poate, nici măcar aşa). Dincolo de ele, proze ca Diavolul de hârtie sau Bomba de aur sunt adevărate bijuterii. Nici o stridenţă, nici o ansă nu le tulbură delicateţea ţesăturii. Scăzând ironia şi autoironia, ele amintesc de aerul diafan al poemelor de-acum zece-douăzecitreiceci de ani (de Femeie, femeie, femeie, de Grenada cu vene, de Fiara). Nimic mai greşit decât a le pune sub semnul anecdoticii erotice. De altfel, patul e un simplu accesoriu, nici măcar procustian. Centrul de greutate, monopolist aş zice, al lumii lui Mircea Cărtărescu e propria imaginaţie. În Seara care cade, de pildă, se pot citi probabil cele mai frumoase rânduri despre dragostea „catară” din literatura română: „A decis în locul meu tocmai acea fiinţă vastă din spatele personalităţii mele despre care vorbeam, aceeaşi care, în visele erotice pe care le aveam de un an, de când mă căsătorisem, mă împiedicase să-mi înşel (da, chiar şi acolo !) soţia. Când o prindeam în braţe pe fabuloasa, calda, doritoarea femeie din vis, înfăşurată în lungul ei păr arămiu, şi-o contemplam în toată intimitatea ei, gata să facem împreună gesturile pasionate ale dragostei, sentâmpla totdeauna ceva: se deschidea uşa şi intra o mulţime de oameni, îmi cădea capul de pe umeri sau, pur şi simplu, uitându-mă mai bine între picioarele ei, observam deodată că e netedă ca o păpuşă sau, mai rău, că e bărbat ! Cât timp mi-am iubit soţia, literalmente n-am putut-o înşela – adesea spre disperarea mea – nici în vis” (pp. 116 – 117).
N-am să comentez, rând cu rând, cele mai bine de douăzeci de proze care compun Fata de la marginea vieţii. Cele mai multe sunt deja cunoscute, cum am spus. Merită însă notat că ele sunt, luate în detalii, sintone (fapt extraordinar dacă ne gândim nu numai la intervalele de timp care le separă, dar şi la poeticile diverse cărora le aparţin). Câteva ipoteze de lucru merită însă transcrise aici, măcar pentru revizitări ulterioare. De pildă, pe filieră aşa zicând tematistă, ar fi de investigat interesul pe care-l exercită, pentru Mircea Cărtărescu, ruinele. Nu acelea romantice, ale lui Cârlova sau Hrisoverghi, consecinţe imprecise ale simplei treceri a timpului şi, în fond, ale uitării. La Cărtărescu, povestea e mult mai puţin inefabilă. Pentru că fiecare asemenea „derelict arhitectonic” are o cauză certă. Bucureştiul copilăriei nu mai există pentru că asupra lui s-a intervenit; splendida insulă cosmopolită Ada- Kaleh a fost scufundată şi ea din ordin de sus. De vină sunt „seismele morale” girate de Ceauşescu. Există, desigur, şi un cutremur propriu-zis în Fata de la marginea vieţii, cel care-l salvează pe Ruletist, în ciuda oricăror evidenţe: cu şase gloanţe în butucul revolverului, cum vă amintiţi, acesta supravieţuieşte graţie unei coincidenţe de tot improbabile. Mă întreb dacă această recurenţă nu e alimentată, într-un fel, şi de un accident biografic, ştiut fiind faptul că prima şedinţă a Cenaclului de Luni ar fi trebuit să se desfăşoare exact în seara lui 4 martie ’77.
Cât priveşte felul în care este asamblată cartea, logica intimă a dispunerii prozelor se dovedeşte fermă şi univocă. Nici o absenţă nu se justifică, nici o permutare nu e permisă. Întocmai ca la Caragiale (apropo de primul paragraf al cronicii), dar mai aproape de spiritul polifonic eminescian (et pour cause!). De la mare distanţă, dar nu insesizabil, Mircea Cărtărescu răspunde într-un ansamblu ordonat tuturor „nedefinitivelor” prozastice din Convorbiri literare sau din manuscrise. Concupiscenţa Cezarei e aici, tot astfel cum indeterminarea din Sărmanul Dionis dialoghează cu aceea din Jurnal cu Darwin. Istoria mare care-l ghidează pe Toma Nour (un mare intertextual, dacă stăm să urmărim referinţele) în Geniu pustiu e şi ea prezentă, sub o formă mai puţin sediţioasă, aici. Există, într-una din proze, şi ceea ce s-ar putea numi „avatarii exilatului Ovidiu”. Sau farse morbide, cum, până la un punct pare să fie Moartea lui Ioan Vestimie. Cel mai clar vorbesc despre această amprentă singulară cele câteva basme culte, adevărate turnee lingvistice de visătorie. Cel dintâi (care e şi cel dintâi text al cărţii), e chiar Fata de la marginea vieţii, o poveste, în fond, despre fiinţele pe care cei vechi le numeau muze: „De fapt, toţi locuitorii acelei mici lumi erau eroi de povestire. Fiecare dintre ei era ales de câte un scriitor dintr-un ţinut îndepărtat ca erou principal, aceasta era viclenia lor, adaptarea lor pentru supravieţuire: îşi atrăgeau într-un fel sau altul scriitorii din alte ţinuturi pentru ca, ajunşi personaje de povestire, să devină nemuritori. Felurile în care procedau erau foarte diferite: unii îşi detaşau pur şi simplu o rotiţă dinţată din mecanism şi-o rostogoleau de-a lungul celor zece vieţi în direcţia în care simţeau că aşteaptă, încă nenăscut, scriitorul” (pp. 5 – 6).
E un alt fel de a spune, ca în marile epopei, „cântă, zeiţă...”. Aşa cum fusese şi, în Levantul, memorabilul „Floarea lumilor, val verde cu lucori de petre rare...” N-ar trebui, prin urmare, să ni se pară paradoxal că, pe ultima copertă a Fetei de la marginea vieţii, Mircea Cărtărescu revendică această carte dintr-o credinţă de neclintit în poezie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara