Ismail Kadare, Firmanul orb,
traducere din limba albaneză de
Marius Dobrescu, Bucureşti, Editura
Humanitas Fiction, 2017, 232 p., f.p.
Scriitor cu o notorietate
greu de egalat (şi pentru
mulţi demnă de invidiat),
Ismail Kadare reprezintă
indiscutabil una dintre
vocile distincte ale
literaturii actuale,
depăşind demult graniţele
Albaniei şi impunându-se în
peisajul „republicii mondiale
a literelor” prin forţa calmă,
elementară, încărcată de poezie,
a scrierilor sale. Nu este locul
aici să ne lansăm într-o discuţie
cu privire la locul şi rolul culturilor
mici în „economia” venerabilei
republici explorate de Pascale
Casanova (deşi tentaţia este,
trebuie să recunoaştem,
considerabilă). Vom spune
doar că Ismail Kadare poate fi
socotit expresia unui fenomen
destul de răspândit în cazul
culturilor „periferice” unde,
după o capricioasă lege a
compensaţiei, îşi fac din când
în când apariţia personalităţi
de o asemenea anvergură încât
par, la rigoare, capabile să
suplinească absenţa unei întregi
literaturi (cu evoluţia ei organică
şi succesiunea firească a
paradigmelor estetice).
Oricum ar fi, în cazul lui Kadare
(şcolit în tinereţe la Institutul de
Literatură Maxim Gorki din Moscova,
iar mai apoi, în perioada exilului
francez, familiarizat îndeaproape cu
subtilităţile unei alte mari literaturi),
ceea ce ne surprinde la fiecare nouă
lectură este firescul cu care prozatorul
izbuteşte să armonizeze modulaţiile
unei scriituri profetice cu duritatea
unui fond elementar, greu de transpus
în cuvinte şi intuiţia tragismului
inerent condiţiei umane cu ironia
amară ce răzbate la suprafaţă ori de
câte ori particularul îşi cere drepturile.
O astfel de ironie se ghiceşte şi în
subtextul fiecăreia dintre cele
cinci nuvele incluse în volumul
Firmanul orb – pe care mulţi sunt
tentaţi să le socotească „istorice”,
deşi în realitate miza lor este multiplă,
motiv pentru care etichetele de orice
fel nu reuşesc să le definească exact.
E adevărat că descifrarea semnelor
echivoce ale acelui drum ce se
prelungeşte în Balcani dinspre vechiul
Bizanţ, străbătând aproape cinci
veacuri de dominaţie otomană,
reprezintă şi de astă dată una dintre
mizele mari asumate de Ismail Kadare.
Cu toate acestea, el nu lasă nici o
clipă impresia că ar intenţiona să
reconstituie o perioadă anume din
istoria Albaniei sau a regiunii Balcanilor,
ci mai curând că momentele şi epocile
reprezintă pur şi simplu pretexte
pentru reflecţie. Prozele sale sunt,
din această perspectivă, mai puţin
„istorice” în sens tradiţional şi mai
curând alegorice sau parabolice, un
subiect de meditaţie predilect
reprezentându-l misterul mecanismului
puterii (fapt pe deplin explicabil,
dacă ne gândim că scriitorul a cunoscut
presiunea uneia dintre cele mai dure
dictaturi comuniste din Europa
secolului XX, aceea a lui Enver Hodja).
O alegorie a puterii discreţionare
este chiar Firmanul orb, nuvela ce
dă titlul volumului. În urma înmulţirii
nenorcirilor puse pe seama deochiului,
statul emite o lege ciudată ce prevede
orbirea tuturor celor găsiţi vinovaţi
de „crima cauzată de ochiul rău”. Ne
aflăm în plin absurd kafkian. Teroarea,
suspiciunea, nesiguranţa devin
cuvintele de ordine, delaţiunile nu
contenesc să curgă, în vreme ce
destinele individuale sunt spulberate
de avalanşa stârnită de zelul birocratic
şi de strechea colectivă. Sunt înfiinţate
„orboficii”, birouri de orbire, având
mai cu seamă un rol simbolic (căci
orbirea se făcea în altă parte),
acela de a întreţine frica de stat, o
frică atipică – după cum o defineşte
naratorul – „complet diferită de
temerile de boală, de tâlhari, de
fantome sau de moarte”, o frică „şrţece,
diformă, ceţoasă, dar acoperind totul,
zi de zi şi oră de oră” şi izbutind în
cele din urmă să prindă în capcana
ei sute de mii de oameni. Unui
poet cunoscut, Tahsin Kurtogllu, i se
cere socoteală pentru câteva versuri
aparent inofensive publicate într-o
revistă literară („m-a ucis arcul nu
săgeata”, „viaţa ne desparte, moartea
ne uneşte, în desiş pasărea oarbă
ciripeşte”), iar un funcţionar al Comisiei
Centrale (Geladin), devine în cele din
urmă victimă a „malaxorului” pe
care-l slujise. Citind asemenea pagini
nu ne putem împiedica să ne gândim
la aluziile strecurate în scrierile
alegorice ale unor autori români din
anii ’70- ’80 ai secoului XX, când
trimiterile oblice la cei trei „F” (foame,
frig, frică) reveneau în paginile cărţilor
cu frecvenţa unor laitmotive.
O altă nuvelă din care transpare
cu claritate fascinaţia ambiguă exercitată
de mecanismul complicat al puterii
este Adio trecutului. De astă dată
suspiciunea şi incertitudinea sunt
proiectate pe un fundal ce aminteşte
de atmosfera vrăjită a basmelor
orientale (de altfel Kadare stăpâneşte
magistral tehnicile menite să întreţină
echivocul, ca de pildă pe aceea a
contrapunctului). Între personajele
nuvelei amintite – Beqir Ali, dregător
în N., un târg albanez de la marginea
imperiului, şi misteriosul oaspete
sosit pe neaşteptate direct de la
Dolmabahçe, palatul sultanului – se
stabileşte o legătură ciudată. Dacă
la început asistăm la arhicunoscutul
ritual oriental al umilinţei (supusul
– terorizat de perspectiva căderii în
disgraţie – nu ştie ce să mai facă
pentru a-i intra în voie înaltului
funcţionar imperial), treptat, din
dialogul presărat cu replici în doi peri
şi cu tăceri pline de subînţeles din
partea oaspetelui, prinde contur o
stranie teorie a perpetuării spiritului
otoman după inevitabila destrămare
a imperiului. Depănată pe-ndelete,
la gura sobei, de înaltul oaspete,
„povestea” exercită asupra gazdei
efecte contradictorii: îl tulbură, îl
vrăjeşte şi îl îngrozeşte deopotrivă
pe Beqir Ali, făcându-l să se întrebe
dacă musafirul său este un ascet, un
nebun sau diavolul însuşi. Dincolo
de toate acestea, în Adio trecutului
putem desluşi una dintre temele
de reflecţie recurente în proza lui
Kadare, la fel de actuală astăzi ca
acum o sută sau o mie de ani: conflictul
dintre civilizaţia Europei creştine şi
spiritul islamic.
Altă povestire în care îşi fac simţită
prezenţa ecourile acestei tensiuni
este Biserica Sfânta Sofia. Acţiunea
se petrece de astă dată în secolul
al XV-lea, la scurt timp după
căderea Constantinopolului. Plasată
foarte inspirat în deschiderea volumului
şi subintitulată „murală”, această
proză pare destinată anume recitirii.
Avem de-a face cu o bijuterie de
precizie tehnică, unde fiecare detaliu
reuşeşte să provoace emoţie – şirurile
aurite de sfinţi ce luceau trist, mirosul
lumânărilor şi al tămâiei de la slujba
ţinută cu doar o zi în urmă, în fine,
strălucirea nepământeană a luminii
de sub cupolă, totul aminteşte de
splendoarea şi gloria apusă a Bizanţului.
Destinul catedralei – altădată fala
imperiului creştin – şi cel al arhitectului
Kaur, însărcinat de Mehmet al II-lea
să o preschimbe în moschee, se
împletesc şi ajung să se confunde,
după o suită de tatonări, înfruntări
şi retrageri calculate: „Ca de obicei,
se învârti o vreme în jurul bisericii.
O parte dintre stâlpi aveau deja şi
icoane, şi citate din Coran. La fel
partea stângă a cupolei. Treisprezece
din cele patruzeci de ferestre de
asemenea. Biserica se retrăgea încet.
La un moment dat părea că se predă,
după care contraataca fulgerător. El
făcea acelaşi lucru. Îi suporta vicleşugurile,
căci nu şi-o putea închipui decât aşa,
ca pe o bătrână vicleană. Uneori îl
punea pe gânduri viitorul ei. Ce se
va întâmpla cu ea după ce va intra
sub pulpana noului spirit: va îmbătrâni
brusc, va întineri sau va deveni
nemuritoare?” Avem senzaţia că
asistăm la un ritual complicat în care
perfecţiunea artei reuşeşte să
scurtcircuiteze verticala timpului şi
orizontala spaţiului, unind sub aceeaşi
cupolă credinţe şi idealuri aparent
ireconciliabile şi dovedind, după
spusele povestitorului, că „nimic nu
e imposibil, că imposibilul poate fi
depăşit.”
În ansamblu, volumul închide
în sine o lume – aspră, violentă şi
seducătoare deopotrivă – familiară
celor trăitori la marginea marilor
imperii unde prejudecăţile, mistificările,
superstiţiile şi calamităţile fac parte
din peisajul cotidian, iar marile
evenimente, la fel ca întâmplările
mărunte (aduse în prim plan în special
în Neamul Hankonaţilor), par destinate
să confirme circularitatea unui destin
necruţător. Din această perspectivă,
prozele din Firmanul orb aparţin
aceleiaşi familii ca scrierile unor Meša
Selimoviæ (din Dervişul şi moartea)
sau Milorad Paviæ (din Dicţionarul
khazar). Iar în ceea ce priveşte literatura
română, nuvele lui Kadare vădesc
afinităţi evidente cu proza lui Ştefan
Bănulescu, preocupat şi el să exploreze
acele zone de frontieră în care istoria
şi mitul se întrepătrund.
Subtilitatea şi talentul traducătorului
Marius Dobrescu conferă o savoare
aparte versiunii româneşti a prozelor
din acest volum, contribuind – o dată
în plus – la transformarea lecturii
într-o experienţă memorabilă.
