În decembrie anul trecut,
fiind la Iaşi într-un juriu
pentru „Oamenii Timpului”,
l-am văzut pe Solomon
Marcus urcînd, cu o anume
greutate, pe scena Teatrului
„Vasile Alecsandri” pentru
a primi o distincţie. Se aşezase
„strategic”, în primul rînd
de scaune, pentru că, neauzind
foarte bine, dorea să nu-i scape
nimic. Cînd, înainte de ceremonie,
m-am dus să-l salut, s-a arătat
uimit de numărul publicaţiilor
la care colaborez şi m-a întrebat
cum rezist ritmului. El vorbea!...
Nonagenarul Solomon Marcus
avea, printre atîţia oameni „obosiţi”,
blazaţi şi care aşteaptă mereu rezolvarea
pentru orice de la alţii, o energie ieşită
din comun şi o prospeţime intelectuală
asemenea. Era la curent cu totul,
ceea ce aveam să descopăr în zorii
zilei următoare, cînd am luat avionul
din micul aeroport ieşean, spre
Bucureşti. Noi trebuia să ajungem la
serbarea şcolară a fetei noastre, dl
Solomon Marcus avea o întîlnire cu
un ministru (al Educaţiei sau al Culturii),
căruia îi ceruse o întrevedere pentru
a discuta despre situaţia manualelor.
Să repet. La peste 90 de ani, Solomon
Marcus vine de la Bucureşti la Iaşi
pentru a primi o distincţie, iar dimineaţă
la ora 4.00 ia avionul spre Bucureşti
pentru a pune din nou problema
manualelor şcolare.
Acesta a fost Solomon Marcus –
şi dispariţia sa lasă nu unul, ci mai
multe locuri goale în lumea noastră
academică şi literară. În aeroport, în
aşteptarea avionului, am întors
împreună „situaţia” pe toate feţele.
„Situaţia” s-a dovedit complexă şi
multifaţetată, fiindcă Solomon Marcus
era pasionat de orice. De la manuale
la cronica literară şi la editura
care-i scotea cărţile (Spandugino),
de la Uniunea Scriitorilor la Academia
Română şi Ministerul Culturii, de
la situaţia refugiaţilor la problema
resuscitării extremismului de dreapta,
de la ISI (fireşte!) la ISIS, de la telefoanele
de ultimă generaţie, cu care e greu
„să ţii pasul”, la cartea unui autor
despre care tocmai scrisesem şi care
luase un premiu – din zori şi pînă-n
ziuă, am şopocăit pe o tematică
schimbătoare. Pentru că dl Solomon
Marcus, neauzind bine, vorbea destul
de tare, micul aeroport s-a pus, de
la sine, la curent cu analizele noastre.
Acum, ce-or fi înţeles călătorii matinali
din suita Manolescu-Breban-Simion-
Alexandrescu-Ernu-Polirom-Spandugino-
ISI e greu de estimat. Cum spune
Călinescu, poezia este „forma goală
a activităţii intelectuale” –, iar ce
auzea un călător mai puţin avizat din
conversaţia noastră era o (minunată)
poezie.
Fiindcă Solomon Marcus a fost
şi a rămas, pînă la 91 de ani, un
om foarte viu. Un intelectual care,
spre deosebire de cei ce fac din
problemele lor personale problemele
tuturor, făcea din problemele tuturor
problemele sale. Se implica în cauze
care nu erau ale lui şi din a căror
soluţionare nu obţinea un profit.
Vedea lucrurile în coerenţa lor deopotrivă
intrinsecă şi relaţională. Avea o
perspectivă integratoare, nu reducţionistă.
Privea macro, ca şi Mihai Şora,
spre binele societăţii româneşti.
El, un român evreu, a făcut mai
mult şi mai durabil bine României
decît legiuni de naţionalişti; iar
patriotismul său, alături de meritul
academic, intră în sentimentul de
apartenenţă văzut dinspre ambii
termeni. Aşa cum Solomon Marcus
era impregnat de problemele societăţii
noastre, şi societatea se regăsea în
semnele de întrebare şi semnalele
de alarmă ale cărturarului devenit
popular. Cine nu l-a preţuit, cine
nu l-a admirat, cine nu l-a iubit pe
Solomon Marcus?
Mă apropii de finalul drumului cu
el. Am ajuns la Bucureşti şi noi am
mers să ne luăm geamantanul. Ilustrul
companion avea o geantă pe care o
ţinea pe umăr. Ne-am despărţit, după
ce am convenit să-mi trimită ultima
sa carte la România literară. Ne-am
îmbrăţişat, şi-a pus geanta pe
umăr şi dus a fost către întîlnirea
cu ministrul. Cum să întîrzie?
Rămas bun, stimate domnule
Solomon Marcus, om minunat şi
intelectual strălucit.
