Consternare şi durere... Acestea sunt cuvintele care exprimă starea de spirit la aflarea veştii morţii neasemuitului Gabriel García Márquez, „magul realismului magic”, fertila modalitate specifică literaturii latinoamericane din a doua jumătate a secolului XX, pe care a valorificat-o cu nedezminţită forţă şi strălucire în capodoperele sale, contopind realitatea narativă cu elemente fantastice şi fabuloase, integrate firesc în viaţa de zi cu zi, provocare ce presupune implicit o chestionare majoră a adevărului creaţiei artistice.
Gabriel García Márquez: „îmblânzitorul de cuvinte al Americii Latine”, cel care a imaginat o nouă formă de a povesti, plăsmuind un univers narativ fascinant; un ziarist care îşi iubea cu pasiune profesia, dar detesta întrebările, o fiinţă cu un farmec ce a captivat deopotrivă intelectuali şi politicieni, artişti şi oameni simpli, adică zeci de milioane de cititori şi admiratori din întreaga lume.
„Un veac de singurătate şi tristeţe în faţa morţii celui mai mare columbian din toate timpurile. Giganţii nu mor niciodată”, a declarat preşedintele Republicii Columbia, Juan Manuel Santos, decretând doliu naţional pentru o perioadă de trei zile în memoria Premiantului Nobel pentru Literatură din 1982, García Márquez fiind unul dintre cei mai tineri scriitori care au primit această distincţie supremă a literelor universale.
Dispariţia genialului scriitor în seara zilei de 17 aprilie a declanşat o avalanşă de mesaje venite din lumea literară, politică sau artistică, dar şi de la cititori anonimi de pe toate meridianele. Doi preşedinţi ai Statelor Unite şi-au reafirmat sentimentele de profundă consideraţie. Reliefând că îi era prieten de câteva decenii, fostul preşedinte Bill Clinton a mărturisit: „De când am citit Un veac de singurătate, acum mai bine de 40 de ani, am fost de fiecare dată uimit de harul său unic, de imaginaţia, claritatea în gândire şi sinceritatea sa emoţională. Am fost onorat să-i cunosc inima minunată şi mintea genială.” La rândul său, actualul preşedinte Barack Obama a spus: „Am avut privilegiul de a-l întâlni o dată în Mexic, acum 20 de ani, unde mi-a oferit un exemplar cu autograf al romanului Un veac de singurătate, pe care îl preţuiesc şi astăzi la fel de mult. Cu moartea lui, lumea a pierdut unul dintre cei mai mari scriitori vizionari, unul dintre preferaţ ii mei din tinereţe”.
În Columbia, oamenii celebrau Vinerea Mare în rugăciuni, purtând însă în suflet dragostea mărturisită pentru cel alintat cu tandreţe cu diminutivele Gabo şi Gabito. La Bogotá, ziarele au tipărit ediţii speciale, eveniment rarisim în această zi în care nu apar de obicei. „Nemuritor”, scria în deschidere prestigiosul cotidian El Espectador, la care Gabo s-a consacrat ca ziarist de o factură aparte. Aproape că nu există personalitate politică sau culturală care să nu fi dorit să-şi exprime public durerea şi preţuirea faţă de marele dispărut.
Capodopera care l-a propulsat pe orbita celebrităţii internaţionale, romanul Un veac de singurătate (1967), i-a adus, odată cu Premiul Nobel, şi o entuziastă pletoră de superlative precum „cel mai mare vrăjitor al Americii Latine”, sau „Cervantes hispanoamerican”, aşa cum reiese şi din motivarea succintă dar pregnantă a juriului Academiei suedeze: „Pentru romanele sale, unde fantasticul şi realul se contopesc în bogăţia complexă a unui univers poetic, care reflectă viaţa şi conflictele unui continent.” Şi, în cadrul aceleiaşi ceremonii, primul-ministru al Suediei, Olof Palme, aprecia: „În opera lui García Márquez se întrepătrund imaginaţia profund creatoare şi istoria sângeroasă a unui întreg continent, precum şi năzuinţa spre libertate şi demnitate umană a popoarelor sale.”
Gabriel García Márquez s-a născut la Aracataca, în Columbia, în 1927, la 6 martie, de ziua arhanghelului Gabriel, ca primul fiu al Luisei Santiaga şi al lui Gabriel Eligio din cei unsprezece fraţi, şapte băieţi şi patru fete. De fapt, pentru locuitorii acelei mici localităţi bananiere din apropierea coastei Mării Caraibilor a venit pe lume nepotul bunicilor din partea mamei: Tranquilina Iguarán Cortés şi colonelul Nicolás Ricardo Márquez, în a căror casă plină de mister şi-a petrecut primii zece ani de viaţă. Copilăria, bogată în trăiri şi experienţe ce aveau să rodească prodigios într-o operă cu destin unic, i-a fost dominată de poveşti, mai cu seamă de legendele, credinţele, superstiţiile, întâmplările depănate de bunica şi de slujitoarele indiene, şi de amintirile din război ale bunicului, într-o sensibilă comuniune cu natura, dar şi cu lumea celor morţi care păreau că interacţionează dezinvolt cu cei vii.
Au urmat anii de şcoală, când descoperă poezia pentru care nutreşte o admiraţie neţărmurită. În 1946, când şi-a luat bacalaureatul şi s-a înscris la Facultatea de Drept a Universităţii Naţionale din Bogotá, poezia continua să fie „tot ce-l interesa mai mult în viaţă”. Curând însă, interesul pentru proză i se trezeşte cu o forţă devastatoare după ce, într-o seară, un coleg de cameră îi împrumută Metamorfoza lui Kafka, pe care noaptea o citeşte pe nerăsuflate şi care avea să-i schimbe sensul existenţei. Simte năvalnic chemarea scrisului – „Când am terminat de citit cartea, m-a copleşit dorinţa de nebiruit de a trăi în paradisul acela necunoscut”, mărturiseşte autorul în primul volum al memoriilor sale –, care avea să se transforme neîntârziat în vocaţie nestăvilită, în pasiune obsedantă, ajungând să scrie, după propria-i mărturisire, „din pura plăcere de a povesti, care este, poate, starea omenească cea mai asemănătoare cu levitaţia”, şi, în altă ocazie, să se minuneze: „Cât de nesăţios şi mistuitor e viciul scrisului!”, căci „Tot ce mă interesează mai mult pe lumea aceasta este procesul de creaţie. Ce mister este oare acesta care face ca simpla dorinţă de a povesti să se prefacă în pasiune, ca o fiinţă omenească să fie capabilă să moară pentru ea; să moară de foame, de frig sau de orice altceva, numai pentru a plăsmui ceva ce nu se poate vedea şi nici atinge...?”
În acea vreme îşi începe ucenicia ca ziarist la El Universal din Cartagena, apoi la El Heraldo din Baranquilla, intrând mai târziu în redacţia prestigiosului El Espectador din Bogotá. Avea să devină un clasic al reportajului cu dimensiuni panoramice, revenindu-i meritul deosebit de a demonstra că marele reportaj este deopotrivă şi mare literatură. În paralel, citeşte imens, descoperindu-i, alături de Kafka, pe Mark Twain, Faulkner, Virginia Woolf... Publică primele povestiri care vor fi reunite în volumul Funeraliile Mamei Mari, studiază mai departe Dreptul, pe care însă îl abandonează, spre a se dedica exclusiv scrisului, iar mai apoi, la Roma, urmează cursuri de artă cinematografică. Profesează jurnalismul în Venezuela, Mexic, Franţa, Spania, odată cu scrierea şi publicarea celor dintâi romane: Vijelia (1955) şi Colonelului nu are cine să-i scrie (1961). Romanul care îi aduce fulgurant consacrarea şi celebritatea, în America Latină şi în lume, Un veac de singurătate, este considerat, de critică şi cititori, cartea cea mai frumoasă scrisă în spaniolă de la romanul lui Cervantes Don Quijote de la Mancha.
Printre creaţiile sale cele mai importante, se înscriu romanele – toate capodopere în adevăratul înţeles al cuvântului –: Toamna patriarhului,Cronica unei morţi anunţate, Generalul în labirintul său, Dragostea pe vremea holerei, Despre dragoste şi alţi demoni, Povestea târfelor mele triste, şi volumele de povestiri Ochi de câine albastru, Incredibila şi trista poveste a candidei Eréndira şi a bunicii sale fără suflet, Douăsprezece povestiri călătoare, precum şi piesa de teatru Diatribă de dragoste împotriva unui bărbat aşezat. În 2002 a publicat A trăi pentru a-ţi povesti viaţa, primul volum de memorii, concepute ca o trilogie (ultimele două volume rămase din nefericire nescrise), iar discursurile pe care le-a ţinut pe parcursul vieţii sunt adunate în ultima sa carte, N-am venit să ţin un discurs (2010).
Ilustrând în chip strălucit aşa cum am menţionat, cunoscutul curent literar de sorginte latinoamericană al „realismului magic” al cărui reprezentant emblematic este, García Márquez plăsmuieşte miticul Macondo, un teritoriu prodigios, unde fantasticul, miraculosul, irealul, se insinuează adesea cu naturaleţe, în realitatea înconjurătoare. Scriitorul foloseşte localitatea sa natală, Aracataca, drept referinţă geografică pentru acest loc imaginar, dar Macondo nu se limitează la această arie concretă, ci poate fi oricare oraş, şi în acelaşi timp America Hispanică în totalitatea ei.
Pe parcursul naraţiunii, în universul Macondo dispar limitele desluşite între viaţă şi moarte, între miracole şi ştiinţă: frumoasa Remedios se înalţă la ceruri, oamenii devin invizibili după ce beau poţiuni fermecate, sau îşi pierd memoria, obiectele se mişcă singure, se nasc copii cu coadă de porc, morţii li se arată celor vii etc.
Cititorul este îndemnat să pătrundă într-o lume în care neverosimilul este posibil, supranaturalul făcând parte din natural, iar distrugerea apocaliptică a oraşului din finalul romanului, cu reminiscenţ e biblice, sugerează ideea că întreaga istorie a acestuia este de fapt istoria existenţei umane căci, aşa cum arată scriitorul, „Macondo nu este atât un loc, cât mai curând o stare de spirit”.
Scriitorul nu a trăit însă cantonat în universul ficţiunii, al literelor, ci a fost mai cu seamă, „un cetăţean al lumii”, un intelectual implicat în toate problemele majore ale timpului nostru, în primul rând în cele care afectează iubita sa Columbie, dar şi America Latină sau omenirea în general. Într-un mesaj trimis Pen Clubului la una dintre ultimele sale sesiuni, din 2007, consacrată universalităţii şi puterii hipnotice a capodoperei Un veac de singurătate, la care nu a putut participa din cauza bolii survenite în 1999, García Márquez scrie apăsat: „Mai gravă decât cataclismele şi războaiele nenumărate care au hăituit specia umană dintotdeauna, este acum certitudinea că marile puteri economice, politice şi militare din aceste vremuri vitrege par a se fi pus de acord spre a ne târî, pentru interesele lor meschine şi cu arme letale, într-o lume de inechităţi de neînvins. Împotriva lor, care sunt stăpânii a toate, nu mai rămân alte forţe decât cele ale raţiunii, şi alte arme decât cele ale inteligenţei şi cuvântului – care din fericire sunt ale noastre –, pentru a-i determina la acel ultim moment de reflecţie de care este nevoie pentru a salva omenirea.”
Ce dăinuie oare, după ce a intrat în legendă „magul realismului magic”? Neîndoios, preţuirea, admiraţia şi dragostea zecilor de milioane de oameni de pe glob care i-au citit opera, tălmăcită în 35 de limbi...
Şi acest modest grafitti de pe un zid din Aracataca lui natală, unde un poet anonim a scris aceste cuvinte, vibrante prin sinceritatea, profunzimea şi adevărul lor: „Lui Gabriel García Márquez. Tu eşti Aracataca, leagănul culturii, acolo unde i s-a cântat să adoarmă geniului, regelui literaturii; azi el doarme pe laurii măreţiei şi gloriei, făcând ca istoria să intre pe un nou făgaş; să-l aclamăm şi să-l onoră m, punându-i cununa pe cap, regelui scriitorilor.”
Legenda „magului” este abia la început...