După ce ai scris, copleşit
de emoţie, la cei 75, 80
şi 90 de ani ai unei
personalităţi pe care ai
admirat-o dintotdeauna,
îţi vine greu să alegi
acum cuvintele; nu
pentru că ele s-au terminat, ci
pentru că ele se îmbulzesc. O
făceau şi altădată, cu fericire,
acum o fac cu durere: şi-au
schimbat măştile, ca actorii în
teatrul antic.
Din partea lui Solomon Marcus
te-ai aşteptat întotdeauna la ceva
nou: la apariţia unei discipline inedite,
la gruparea neobişnuită a ştiinţelor
tradiţionale, la schimbarea cu 180
de grade a viziunii comune. Din
nefericire, de azi încolo nu ne mai
putem aştepta la aşa ceva; putem
doar să contemplăm un parcurs de
o lungime şi de o spectaculozitate
neobişnuite.
În urmă cu un an, cu prilejul
aniversării rotunde de atunci, mi
se părea că profesorul Marcus personifica
urcarea celor şapte trepte ale înţelepciunii,
a celor şapte ceruri ale ştiinţei. Odată
cu Marcus, şapte orizonturi au fost
depăşite şi al optulea nu va mai fi.
Cu ce contemporan al nostru
seamănă în fond marele profesor?
În ţara noastră nu seamănă cu nimeni.
Popor plin de fantezie şi dotat cu
străfulgerări geniale, românii n-au
dat, cred, în secolul care s-a încheiat,
o a doua personalitate ştiinţifică de
factura lui Solomon Marcus. Pentru
a uni matematicile cu lingvistica,
literatura, semiologia şi filosofia
ştiinţelor a fost nevoie de o conjuncţie
de factori, probabil, irepetabilă. Îi
găsim, totuşi, un corespondent?
Admiraţia fără limite pe care o nutrea
pentru Grigore Moisil nu ne poate
împiedica să observăm că, prin Marcus,
aveam în faţă un hiper-Moisil dintr-o
eră ulterioară a ştiinţelor. Şi atunci?
Să nu mai fi fost nici unul? Figura lui
Umberto Eco îmi apare drept cea mai
apropiată de figura savantului român,
în ciuda diferenţelor de substanţă
dintre ei. Ultimul articol scris de
Marcus a fost la moartea lui Eco, parcă
sub imboldul unei premoniţii. Dincolo
de hazardul coincidenţelor istorice
şi biografice, românul se prezenta
drept un fel de Eco nu doar prin
enciclopedismul structural şi prin
forţa de creaţie ieşită din comun,
păstrată pînă în ultima clipă, ci şi
prin traseul carierei.
Dacă Eco a simţit nevoia ca, paralel
cu sintezele ştiinţifice, să compună
romane pe un fond de erudiţie inaccesibil
altor romancieri, Marcus a simţit şi
el nevoia ca, după monografiile produse
în cascadă, să se ocupe de tot ceea
ce constituie ambianţa spirituală a
formării unui elev: neavînd vocaţie
de romancier, s-a ocupat cu schiţarea
cîtorva sute de romane virtuale.
Au luat astfel naştere surprinzătoarele
volume intitulate Răni deschise,
publicate la Editura Spandugino,
editură ce a făcut astfel un serviciu
uriaş culturii noastre; rănile deschise
ale României de azi vor fi devenit
curînd vizibile pentru toată lumea,
iar soluţiile propuse – deocamdată
inutil – de marele savant vor părea
tot mai mult soluţiile de bun-simţ.
Solomon Marcus a scris imens,
mai ales pentru un matematician,
indiferent cîte domenii ale culturii a
atins el apoi prin paginile sale. Despre
el, mari specialişti contemporani din
Europa şi America s-au pronunţat
superlativ; Marcus n-a vorbit însă
decît rareori despre el însuşi. Iar
ultima sa pasiune, reformarea sistemului
de educaţie din ţara noastră, poate
fi trecută la acelaşi capitol al altruismului
integral. Răni deschise, în cinci volume,
sunt închinate publicului larg,
celor care nu au avut şansa unei
educaţii superioare, celor pierduţi în
anonimatul mulţimilor.
Văd acum cu claritate portretulefigie
al savantului. Este fotografia
la care el ţinea cel mai mult. Îl reprezintă
îmbrăcat în costum închis, cu privirea
sa legendar de blîndă, arborînd singura
distincţie de care era cu adevărat
mîndru – medalia oferită de Regele
Mihai într-o festivitate de la Palatul
Elisabeta.
Solomon Marcus – monarhist? De
ce nu! A vorbit mereu despre Rege
cu maximă căldură şi admiraţie.
Probabil că patriotism înseamnă
nu doar ca, prin performanţe ştiinţifice,
să-ţi faci ţara cunoscută pe tot globul,
dar şi să te identifici cu ceea ce
ţara ta are mai bun.
