La concurenţă cu Debussy
Ca orice muzician atras de estetica mallarméană, Şerban Foarţă îşi demonstrează virtuozitatea creativă, glissând, arpeggiind, flautând între planurile de idei şi sunete, păstrând cât mai precis atmosfera originalului (uneori, aceleaşi rime, ba chiar şi aceleaşi cuvinte: Rien, cette écume, vierge vers/ à ne désigner que la coupe;/ telle loin se noie une troupe/ de sirènes mainte a l'envers : �Nimic, această spumă, vers/ virgin redecupând o cupă/ sirenele cum una după/ cealaltă multe-n larg s-au şters"). Dar poate mai captivante chiar decât hiperfinisatele translaţii sunt glossele traducătorului, fiindcă �indisociabilă, în fond, de exegeza propriu-zisă, traducerea rămâne totuşi o practică, o po(i)esie; drept care propriile-i probleme necesită, în continuare, un şir de note, separate, ale traducătorului..."
E neîndoielnic că opera lui Mallarmé reprezintă pentru Şerban Foarţă o �carte de căpătâi", un model îndelung asimilat. Cum se poate face o translaţie când aproape fiecare vers din originalul abordat e atât de celebru, încât ocupă pentru totdeauna memoria cititorului? Păstrând o puritate de cristal a echivalărilor, renunţând la neaoşisme, polizând cu maximă dăruire. Şi încă - tot mai rămâne riscul de a nu consona cu imaginaţia cititorului, care şi-a consolidat deja părerile (riscul pe care şi-l asumă şi un regizor care pune în scenă un Shakespeare arhicunoscut: ştim deja piesa pe dinafară din lecturi, i-am făcut demult propria regie). De pildă, eu nu pot citi acele mourantes violes din Apparition altfel decât ca pe tot mai stinsele instrumente grave, cu ecou tot mai depărtat, ca într-un final de Adagio (indicaţia morendo din partitură), şi nu mă convinge varianta �veştede viole" (care sugerează vegetalul). De aceea rămân glossele traducătorului atât de interesante. Fiindcă oferă uneori formulele şi chiar gramajul substanţelor întroduse în Athanor.
Iată, de pildă, cum comentează Şerban Foarţă După-amiaza unui faun: �Intraductibil, pe cât cred, �acompaniamentul muzical", cum îl numeşte Mallarmé, al poeziei: �pianotajul" paralel mai fiecărui vers, adică - şi care face alexandrinul să �se ivească doar la zile mari". Pe lângă, aşadar, umoarea de Magna Grecia a eclogei (nu prea uşor nici ea de prins, de refăcut în româneşte - căci autorii de idile, ai noştri, sunt din alt secol) ne scapă şi rumoarea ei (aceasta, evident, nu numai nouă). E pentru ce traducătoru-i optim rămâne, deocamdată, Debussy".
Concurându-l pe impresionistul muzician, Şerban Foarţă surprinde deseori �rumoarea", indicibilul. Chiar conştient - cu argumente care amintesc de Lauda Consoanelor a lui Ernst Jünger - că �şopotitoarea torche e, în română, o flacără ţiuitoare: torţă!", echivalările sale mallarméene au perfecţiune sinestezică, sunt o partitură pe care nu numai romaniştii ar trebui să o studieze în amănunt.
Aceeaşi virtuozitate, indelebila amprentă �foarţiană", poate fi descoperită de cititor în traducerea Baladelor lui Victor Hugo. în concepţia hugoliană, �baladele... sunt nişte schiţe într-o manieră capricioasă: tablouri, vise, scene, povestiri, legende superstiţioase, tradiţii populare. Autorul a dorit să redea, prin ele, o palidă idee despre ceea ce vor fi putut să fie poemele primilor trubaduri din Evul Mediu - rapsozi creştini al căror singur bun fiind o spadă şi chitara, umblau dintr-un castel în altul, plătindu-şi ospeţia cu cântări". Haina cea nouă e oferită de Şerban Foarţă, în linia îndemnului lui Joachim du Bellay - �aşijderea, orice vechi cuget, nou să-l facem", unor piese celebre precum Zâna, Silful, Bunica, Uriaşul, Logodnica toboşarului, Cei doi arcaşi, La un trecător, Vânătoarea burgravului, Legenda călugăriţei, Hora Sabatului ş.a. .... scoţând în lume un Hugo nici prea retoric, nici prea pletoric, cu sclipiri funambuleşti, cu exerciţii acrobatice de rime rare, cadenţe �brevilocvente", jocuri de cuvinte ca nişte mordente care decorează - pentru pura desfătare - linia pură a versului. Şi nu în ultimul rând, acelaşi apetit pentru comentariul viu, savant şi jucăuş, broderii la broderia în sine, ducând fantezia şi înţelegerea cititorului în sfere unde niciodată un exeget hugolian n-a îndrăznit să le poarte. Iată, de pildă, adnotarea la Écoute-moi, Madeleine (Ia aminte, Magdalină): �Primăvăratecă, adică reavănă şi verde, poezia e o reverdie (şi în sens tehnic, şi la propriu), altoită pe o pastourelle. Cu tot motto-ul din Ronsard (ce are noima unui carpe diem), una din �sursele" baladei pare a fi truverul Huon de Saint-Quentin..." Brocartul �primilor poeţi români" e astfel redrapat de Şerban Foarţă: �De ce nu pot, Magdalină/ în închisa ta grădină / Ochi de fluture să am; / Ah, de ce nu-s pervaneaoa/ Ce te vede prin perdeaua/ Luminatului tău geam;/ Pe când pieptu-ţi, Magdalină,/ Alb şi plin, se desgrădină..." Mai poate spune un june cititor ale zilelor noastre că Hugo e vetust şi plctisitor?
----------------------
Stéphane Mallarmé. Album de versuri. Ediţie bilingvă. Traducere, prefaţă, glose şi iconografie de Şerban Foarţă. Institutul European, 2002.
Victor Hugo, Ballades/ Balade, 1823-1828. Ediţie bilingvă. Traducere şi glose: Şerban Foarţă. Editura Pandora, Târgovişte, 2002.
Caută altceva, omule...
Generalul armatei moarte, primul roman al lui Ismail Kadare, e totodată cel care i-a stabilit faima de mare prozator, fiind tradus în peste patruzeci de limbi. în limba română a fost transpus, în 1973, de către Fochion Miciacio, înaintea prezentei versiuni, datorate lui Marius Dobrescu.
în ciuda �dezgheţului" ideologic temporar şi a bunelor relaţii ale lui Kadare cu dictatorul Enver Hodja, e surprinzător că un astfel de roman, nemarcat de realismul socialist, a putut să apară în Albania anului 1963. Obsesii împărtăşite şi de ideologii vremii (rezistenţa anti-fascistă, mişcarea de partizani albanezi în timpul invaziei italiene din 1939) sunt tratate, fără exagerări patriotarde, într-o serie de parabole. Nu fără rost se află, printre capitolele numerotate, câte un �capitol fără număr", plasabil oriunde.
Un general şi un preot (probabil italieni) sunt trimişi, în urma unui acord între guverne, să dezgroape şi să repatrieze soldaţii căzuţi pe pământ albanez în cel de-al doilea război mondial. Plecat cu sentimentul unei misiuni înălţătoare, generalul descoperă curând nu numai mizeria propriei sale misiuni, ci şi mizeria trecutului război, pentru că oasele sunt �esenţa războiului" (ajunge, de altfel, să-şi închipuie, obsesiv, craniul oamenilor vii pe care-i întâlneşte)... �Râul, ramul" sunt evident ostile: ploi, noroaie, munţi ameninţători, un gropar care moare din cauza unui microb bine-păstrat în morminte, bătrâni veterani în care se trezeşte amintirea războiului şi care defilează demonstrativ, cu puşti şi decoraţii, prin faţa săpătorilor, dar şi (după cum reiese din aluzii), lumea comunistă, cu �ochiul şi timpanul" plasat la hotel, cu parade militare. Dacă unii morţi fuseseră îngropaţi în formă de V, ca un stol de cocori (�pe deasupra mea zbura un cimitir în formă de V"), sau - simbol biblic - într-un staul, alţii sunt (ironie macabră) îngropaţi în plin stadion, de unde nu pot fi scoşi decât după încheierea campionatului de fotbal, şi chiar şi cei din �stol" sunt furaţi, dintr-o confuzie, de o altă echipă de deshumatori (probabil nemţi) şi �îşi iau zborul" spre o ţară străină. în urma săpătorilor, albanezii �îmblânzesc pământul", cultivând �imediat ceva în locul cimitirelor"...
Căutătorii dau de jurnalele unor dezertori, de istoria unor eroi ai rezistenţei albaneze sau a unei prostituate care însoţea armata, fiind şi ea considerată �căzută pentru partie", dar şi de urmele colonelului Z., a cărui frumoasă văduvă, admirată de cei doi căutători, îi idolatriza amintirea, şi care se dovedeşte a fi fost un groaznic criminal de război. Oasele lui le sunt aruncate la picioare, de către mama unei victime, în timpul unei nunţi la care participă neinvitaţi, crezând în împăcarea definitivă între popoare. (Eros şi Thanatos, ca într-o baladă albaneză care aminteşte de finalul �Mioriţei"!). Dându-şi seama de realitate, generalul, ruşinat de un astfel de compatriot, îi aruncă oasele într-o prăpastie (chiar dacă apoi visează să le înlocuiască)... îşi dă astfel seama că un război nu se încheie odată cu încheierea păcii, că trecutul nu poate fi indiferent. E apogeul evoluţiei sale psihologice, descrise cu mare fineţe. Datorită ei, ajunge să se considere generalul unei armate de morţi în saci de nailon: �... armata lui albastră, cu două dungi albe şi şnur negru. Ce să fac cu ei? se întrebă. Sunt o mulţime şi probabil că tremură de frig sub mantalele lor de nailon. Mulţi. Generalii lor incapabili i-au părăsit pe câmpul de luptă. Mi i-au lăsat mie pe toţi. Aş fi putut căştiga cu ei o groază de bătălii." Definitorie pentru roman rămâne însă o zicală albaneză, spusă de socrul mare la dramatica nuntă: �Ploaie şi moarte găseşti peste tot, caută altceva, omule..."
----------------------
Ismail Kadare, Generalul armatei moarte, traducere, postfaţă şi note de Marius Dobrescu, editura Polirom 2002.
