Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
La centenarul unei cărţi de Iordan Datcu


Când îi apărea, în 1904, studiul Legendele Maicii Domnului, tipărit de Academia Română, Simion Florea Marian era autorul unei opere impunătoare, constituită din 20 de cărţi, cu o tematică ce acoperă un larg spectru: poezii populare, balade, poveşti, legende, ornitologie populară, descântece, satire, o trilogie despre sărbători, o alta despre naştere-nuntă-înmormântare, un studiu despre insecte în limba, credinţele şi obiceiurile românilor. Era, din 1881, membru al Academiei Române, discursul său de recepţie, din 1882, despre cromatica populară, făcând, scria Liviu Marian, “mare senzaţie pe acea vreme prin noutatea şi importanţa subiectului”. Primirea sa în Academia Română avea loc într-un moment când nu tipărise marile sale lucrări, în primul rând amintitele trilogii, însă B. P. Hasdeu, care a răspuns la discursul de recepţie al distinsului bucovinean, şi-a argumentat elogiul şi pe bogata publicistică, pe fragmentele pe care noul venit le dăduse la iveală din viitoarele sale studii despre mitologie, ornitologie şi botanica populară. Se puneau în proaspătul academician mari speranţe, care au fost confirmate de el cu prisosinţă, speranţe-certitudini că el – scria Hasdeu – îi va face cunoscuţi, “în toate ale lor”, pe ţăranii români, “nu numai pentru că poartă în vinele lor sângele legionarilor romani şi matroanelor Romei, ci pentru că acel sânge n-a degenerat după două mii de ani, astfel că ieri acel ţăran a uimit Europa întreagă printr-o antică vitejie, luptându-se alături de Regele nostru”. Se bucurase de onoruri: în 1882, Regele Carol I îl decorează cu Medalia Bene Merenti clasa I, iar în 1904, îi decernează Ordinul Coroana României în grad de ofiţer; în 1884, primeşte Premiul “Năsturel Herescu”; s-a bucurat de preţuirea a numeroase personalităţi.

S-a stins din viaţă, în 1907, la şaizeci de ani, în urma unui obositor efort intelectual şi a consumului excesiv de tutun. Postmortem, i-a apărut colecţia Hore şi chiuituri din Bucovina (1910), iar ampla sa lucrare Botanica populară aşteaptă încă să fie tipărită, nici unul dintre custozii care s-au rânduit la casa memorială de la Suceva neînvrednicindu-se s-o pregătească şi nici lăsându-i pe alţii din afară să se dedice editării acestei monografii.

Dacă şi în alte opere ale sale s-a răsfrânt benefic dubla sa pregătire, de etnolog şi teolog, acesta din urmă recunoscând, spre exemplu, cu obiectivitate că sărbătorile nelegate, adică populare, sunt mai numeroase decât cele celebrate de biserică, această formaţie îl recomanda cu deosebire să trateze şi să scrie cărţile Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava (1895) şi Legendele Maicii Domnului.

În cele aproape 350 de pagini ale cărţii, în fapt un amplu corpus de texte, sunt adunate nu numai legende propriu-zise, ci şi datine, credinţe, colinde, cântece de stea, descântece, bocete, toate concurând la conturarea unui portret al Sfintei Fecioare, al născătoarei de Dumnezeu, al apărătoarei şi salvatoarei oamenilor “din toate nevoile şi necazurile”. Sunt texte străbătute de pietate creştină, de respect religios, expresii ale cultului Maicii Domnului. Legenda Căutarea Domnului nostru Iisus Hristos, care îşi are izvorul în Vieţile sfinţilor şi în Visul Maicii Domnului, ocupă cea mai amplă secţiune a cărţii (p. 106-301) şi este apreciată de Marian drept “cea mai frumoasă şi totodată cea mai răspândită din toate legendele”.

Cartea a avut parte, iniţial, de o primire contradictorie. Dacă Ion Bianu a lăudat-o în faza de manuscris şi a propus tipărirea ei, Nicolae Iorga, în rubrica sa, “Cronica” din Sămănătorul (1904, nr. 47) opinează, mai întâi, că mariologia populară românească este restrânsă: “În adevăr naşterea, suferinţele de mamă, înălţarea la cer unde se sălăşluia acum Fiul ei, menirea ei de sprijinitoare duioasă a oamenilor nedesăvârşiţi, cărora face să li se ierte păcate, - au trezit numai ecouri puţine şi nu tocmai adânci în închipuirea poporului. El ştie mai mult să parafrazeze în versuri şi în proză povestirea evanghelică.” N. Iorga n-a apreciat nici calitatea artistică a textelor despre legenda căutării Fiului Sfânt făcând asemenea aprecieri: “Din această legendă sunt versuri câte vrea şi nu vrea cineva, toate asemenea în felul începutului şi în mersul faptelor, dar deosebite în amănunte.“ Să adăugăm că nota lui N. Iorga se încheie cu o observaţie generală asupra inspiraţiei bisericeşti în creaţiile populare româneşti: “Inspiraţia bisericească hotărât că n-a fost fericită la poporul nostru, ai cărui cântăreţi şi-au pus sufletul numai când au vorbit de faptele, bucuriile şi durerile oamenilor.” Să menţionăm, nu din dorinţa de a polemiza cu N. Iorga, că Marian n-a intenţionat să dea o antologie, deci n-a avut în vedere criteriul estetic, ci a voit să publice toate legendele hagiografice despre Fecioara Maria cunoscute de el până atunci, că a voit să reprezinte mai toate zonele ţării, că ecourile trezite de viaţa şi faptele Maicii Domnului în conştiinţa românilor nu sunt puţine şi că textele tipărite de Marian nu sunt lipsite de variaţie, autorul cărţii ţinând să sublinieze, de mai multe ori, deosebirile de structură ori formale în sublinieri de genul: “A patra legendă..., care se deosebeşte de cele premergătoare precum şi de cea următoare”; A patra legendă se deosebeşte de cele premergătoare mai mult prin aceea că...”; “A cincea şi ultima legendă din Bucovina se deosebeşte foarte mult în privinţa cuprinsului de cele ce s-au înşirat până atunci”; “O altă legendă..., între multe alte amănunte deosebite de cele ale legendei anterioare...” Vom vedea însă că şi în ceea ce priveşte calitatea artistică, măcar a unora dintre ele, opinii formulate, ulterior, de către alţi examinatori ai cărţii, se vor deosebi de opinia lui N. Iorga. Într-un dens articol, “Maica Domnului”, apărut în revista Familia (1936, nr. 6), Mircea Eliade, după ce constată că în răsăritul Europei, înainte de creştinism, “femeia şi mama au fost socotite din cele mai vechi timpuri ca un miracol divin pe pământ”, remarcă în mod deosebit textele despre maternitatea dramatică a Maicii Domnului: “Legendele româneşti asupra Maicii Domnului întrec în frăgezimea sentimentului care le-a creat chiar cele mai umile legende medievale germanice. Este o trăsătură caracteristică a sufletului poporului românesc de a se apropia de tainele suprafireşti ale creştinismului, cu umilinţă, dar şi cu o cordială spontaneitate. Este o trăsătură caracteristică asta, dar şi o dovadă de tăria sentimentului religios românesc. Căci puterea şi autenticitatea credinţei se verifică prin formele fireşti, umile, omeneşti pe care le ia o religie. De aceea poporul românesc se apropie cu familiară pietate faţă de Domnul Dumnezeul său, de Maica Domnului şi de toţi sfinţii. În legendele româneşti asupra Maicii Domnului, ceea ce predomină este maternitatea dramatică a Fecioarei Maria. Poporul nostru cunoaşte o seamă de legende asupra Maicii Domnului – dar atenţia sa a fost fermecată mai ales de latura umană, umilă, a miracolului; poporul s-a înduioşat mai ales de suferinţele de mamă ale Fecioarei Maria.” Ciclul acesta de legende, apreciază Mircea Eliade, “este cel mai sublim prinos pe care îl aduce sufletul poporului nostru” Fecioarei Maria.

După opinia unui istoric al religiilor, menţionăm una a unui critic literar, anume a lui Alexandru Dima, care, în Zăcăminte folclorice în poezia noastră contemporană (1936), citind legendele pe care le-a studiat S. Fl. Marian, (“tărâm de vis şi sfinţenie”) din cartea pe care o evocăm, nu este stăpânit de fiorul mistic pe care l-a pus sufletul nordic în legendele pe tema vieţii de dincolo, ci asistă “nu numai la un act de adoraţiune, ci la o caldă şi firească reducere a dumnezeiescului la omenesc şi pe deasupra – ceea ce este într-adevăr specific misticii noastre populare – la o localizare la orizonturi româneşti a vieţii sfinte.”

Cartea lui Marian a interesat nu numai pe folclorişti, critici literari şi istorici ai religiilor (cu deosebire pe Mircea Eliade, care o mai cercetează şi când scrie textul conferinţei “Mistica primăverii”, din 1938), ci şi pe distinşi poeţi, ca Ion Pillat, care în amplul său poem, “Maica Domnului”, s-a inspirat în mod vădit din cartea pe care o evocăm.

Dacă o serie de cărţi ale lui S. Fl. Marian au fost reeditate târziu, după 1989, în primul rând trilogiile despre sărbători şi naştere - nuntă - înmormântare, Legendele Maicii Domnului n-a fost reeditată de un secol. Nici măcar nu era voie să fie citată, singurul studiu care a folosit-o fiind unul, din 1953, publicat de Gheorghe Alexe în revista Studii teologice.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara