Ediţia a nouăzeci şi şaptea a festivalului Richard Wagner de la Bayreuth a însemnat sfârşitul unei ere, fiind ultima condusă de Wolfgang Wagner (n. 1919), unul dintre nepoţii compozitorului, de 58 de ani încoace director al festivalului (primii 16 ani, împreună cu fratele său Wieland Wagner). Din această toamnă, funcţia va fi preluată de Katharina Wagner şi Eva Wagner-Pasquier, fiicele lui Wolfgang Wagner din două căsătorii diferite.
Nu înseamnă că forma consacrată a festivalului nu se va păstra. Pe legendara "Colină verde" de la Bayreuth au apărut însă chiar de pe acum semne de înnoire: modernizarea site-ul, inaugurarea unei serii de înregistări pe dvd şi mai ales prima transmisiune în direct, pe internet, a Maeştrilor cântăreţi din Nürnberg, în regia Katharinei Wagner, cu scenografia şi costumele de Tilo Steffens şi sub bagheta lui Sebastian Weigle (operă prezentată concomitent şi pe un mare ecran, în Piaţa Festivalului, unde au putut-o vedea gratuit 38 000 de persoane).
Un astfel de "public viewing" fusese până anul acesta de negândit la Bayreuth, de grija acusticii. Şi acum, condiţia pusă a fost ca aparatele de filmat să nu producă nici cel mai mic zgomot şi să nu se vadă, camerele ascunse fiind manevrate prin telecomandă din afara sălii (fapt unic în istoria operei). Prilej de mare bucurie pentru spectatorii nevoiţi să aştepte şi câte 8-10 ani pentru a obţine un bilet la festival (sala are 1974 de locuri, iar în 2008 au fost 447240 de cereri de bilete de la împătimiţi ai lui Wagner din 80 de ţări)!
Ce-i drept, înregistrarea nu poate ţine locul prezenţei în austera sală cu coloane galben-aurii, unde nici nu simţi cum trec cele patru ore, chiar stând pe scaune incomode (pluşul ar "absorbi" sunetul), pe o căldură de 40 de grade (fără aer condiţionat: face zgomot). Acustica sălii e cu totul specială, cu sunetul orchestrei "domolit" de fosa ascunsă sub scenă, unde nu orice dirijor face faţă, pentru că sunetul orchestrei ajunge la public cu întârziere, după ce urcă mai întâi spre scenă, în timp ce vocile cântăreţilor ajung direct - drept care cântăreţii nu au voie să ţină seama de orchestră, ci numai de dirijor.
A fost deci o şansă să pot asculta Maeştrii cântăreţi din sală. Regia Katharinei Wagner plasează acţiunea piesei în prezent şi se concentrează exclusiv asupra discursului despre artă, mutându-l în domeniul artelor plastice, pentru a demonstra că lupta dintre modernism şi "canon" se dă şi în afara muzicii. Înfruntarea are loc între un Sixtus Beckmesser admirator al peisajelor idilice cu vechiul Nürnberg (interpretat cu vervă şi "muşcător" de baritonul Michael Volle) şi un Walther von Stolzing înnebunit după graffitti şi action painting (tenorul Klaus Florian Vogt, o voce de prim rang, tulburătoare în pasajele lirice, şi un mare talent actoricesc). În actul III însă, rolurile se vor inversa, Stolzing devenind conservator până la limita kitschului, iar Beckmesser, postmodernist dornic de happening-uri. Tot acolo, Hans Sachs se transformă, contrar interpretărilor obişnuite ale operei, într-un sinistru şi fanatic apărător al tradiţiei, iar Beckmesser, în personaj pozitiv.
În actul I, Stolzing îşi face apariţia în muzeala Katharinenkirche, plină de statui ale clasicilor germani (inclusiv statuia lui Wagner), ieşind dintr-un pian cu coadă, pe al cărui capac în formă de inimă scrisese cu vopsea albă "Zur Kunst die Lieb'" - pe care apoi cântă până se desprinde claviatura, cu atitudini şi îmbrăcăminte amintind de Michael Jackson. În aşteptarea examenului desenează pe toate mobilele, mai ales cuvântul "artă", urmărit de ucenicul David (Norbert Ernst, un cântăreţ echilibrat), care se chinuie, disperat, să şteargă totul cu un burete. Examenul de maestru constă în recompunerea unui puzzle cu gravura Nürnbergului medieval din cronica lui Schedel, pe care Stolzing îl recompune exact, dar cu susul în jos, motiv pentru Beckmesser să-l pice. "Tabulatura" cu regulile artei constă într-o serie de vechi gravuri (inclusiv ale lui Dürer) prezentate de Fritz Kothner (basul Markus Eiche, o voce impresionantă, care face din acest personaj secundar aproape unul principal) în power point, şi mai ales în teancuri mari de cărţulii galbene din cunoscuta serie de clasici a Editurii Reclam (cam pe nedrept devenite emblema tradiţionalismului mărginit). Maeştrii le adună cu evlavie, David le xeroxează, singurul căruia nu-i pasă de ele fiind Sachs, care umblă cu nişte simple foi de hârtie.
Actul doi nu se petrece pe stradă, ci într-o cârciumă unde liliacul invocat de Sachs se află doar în vaze, iar straja de noapte a oraşului (Friedemann Röhlig) e omul de serviciu venit după gunoaie. Ucenicii laudă ziua de Sânziene legănând ritmic sticle de bere, iar pomul din stradă e înlocuit de statuia unei mâini cu arătătorul ridicat dăscălitor, pe care Stolzing o dărâmă furios. În timpul serenadei lui Beckmesser, Stolzing pictează rochia Evei, după ce încă din actul I îi dăruise acesteia un violoncel pictat. Cam la atâta se rezumă dragostea lor în această interpretare - în contrast cu muzica. Mai mult erotism apare în scenele dintre Eva şi Hans Sachs. În general însă, Eva Pogner (Michaela Kaune, care are scuza de a fi acceptat acest rol în ultima clipă, în locul Amandei Mace) rămâne o apariţie ştearsă şi fără mari calităţi vocale, la fel ca şi Magdalene (Carola Gruber), care în acest spectacol apare ca sora ei geamănă. Artur Korn e, în schimb, un Veit Pogner cât se poate de onorabil.
Hans Sachs, interpretat de Franz Hawlata (excelentă prezenţă scenică, dar o voce fără anvergură, cruţându-se excesiv la cântecul despre cizmărie O, jerum şi discursul final din actul III, drept care a şi fost fluierat de public), apare în actul I ca un nonconformist boem. E singurul maestru care nu poartă costum şi cravată, fumează neîncetat şi e desculţ - tocmai el, cizmarul! În actul II, nu notează greşelile lui Beckmesser bătând la calapod, ci la o veche maşină de scris. La fiecare bătaie cad din tavan adidaşi albi - însemnele cizmarului modernist.
Celebra bătălie între locuitorii oraşului e o bătaie cu vopsea, pe parcursul căreia statuile clasicilor învie şi participă cu frenezie la luptă. După care, la începutul actului III, clasicii se refac în fundalul camerei lui Sachs: întind rufe, se uită la televizor sau citesc ziarul; Wagner mângâie îngândurat o lebădă grăscioară. În vremea asta, Sachs, aflat sub şocul luptei de el dezlănţuite, capătă mare respect pentru ediţiile Reclam şi-şi pune, treptat, costumul elegant şi pantofii. Ba chiar devine retrograd sadea, după ce e legat fedeleş de clasici şi asistă (în scena marşului breslelor) la un dans obscen al acestora. Evident, Stolzing nu învaţă de la el numai forma muzicală a unui bar, ci şi scenografia conservatoare (cu pădure de carton, cavaleri şi domniţe grase) necesară ilustrării cântecului său despre visul de dimineaţă. Pus în fine la patru ace, câştigă inima publicului tradiţionalist (copie provocatoare a celui de la Bayreuth), în timp ce Beckmesser, şi el metamorfozat în urma bătăliei cu vopsea, îmbrăcat în tricou şi cu adidaşii lepădaţi de Stolzing, e huiduit din cauză că aduce pe scenă un Adam gol puşcă, dezgropat din nisip, care aruncă în public cu mere, împreună cu Eva sa.
Acceptând un cec de 10000 de euro, dar refuzând trofeul căprior de aur (aluzie la premiul german pentru televiziune "Bambi"), Stolzing pleacă împreună cu Eva, lăsând loc unui Sachs cu alură de Hitler, care îşi cântă discursul despre meritele maeştrilor întru păstrarea identităţii germane stând smirnă între statuile lui Goethe şi Schiller, sculptate în stilul artei plastice naziste. Asta, după ce dăduse în prealabil foc regizorilor modernişti ai piesei (macabră autoironie), pe sunetele choralului Wach' auf . Deşi prezentarea unui Sachs hitlerist nu e ceva nou (s-a folosit de ea şi Hans Neuenfels, în 1994, la Stuttgart), e prima aluzie pe scena din Bayreuth la trecutul nefast al festivalului, după căderea cortinei, publicul fiind împărţit ca niciodată în entuziasm aprobator şi huiduieli indignate. Într-adevăr, discutarea trecutului e binevenită, dar merită oare ambivalentul şi complexul personaj Sachs să fie transformat în criminal? Şi merită Goethe şi Schiller, universalişti şi antinaţionalişti ca nimeni alţii, să ilustreze forma cea mai rea a artei cu tendinţă?
Dincolo de acest final sumbru, mult-disputata regie a Katharinei Wagner e însă, una peste alta, plină de umor, vie, inventivă, netrenând nici o clipă. Corul condus de Eberhard Friedrich e ireproşabil, ca întotdeauna, iar orchestra festivalului foarte bună, chiar dacă alţi dirijori scot, de exemplu, mai multe detalii în evidenţă în scena bătăliei generale în ritm de fugă decât o face Sebastian Weigle. De aceea, vestea că spectacolul va fi disponibil şi pe dvd, începând din decembrie, nu poate fi decât îmbucurătoare.
