între 24 şi 28 februarie, pe scena
Ateneului Român publicul bucureştean
a fost martor la un festival al
conferinţelor, fără precedent într-un asemenea
format în ultimele decenii pentru capitala
României. Festivalul a fost organizat de Fundaţia
Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu
Filarmonica „George Enescu“, Editura Humanitas
şi Fundaţia ARCCA.
Cele şapte conferinţe din seria denumită
„Despre lumea în care trăim“ s-au derulat pe
parcursul a cinci zile consecutive. În primele două
zile, la Ateneul Român au avut loc cîte două întîlniri
cu publicul – dimineaţa (de la 11,30) şi spre seară
(cu începere de la ora 17.30). În celelalte trei zile
s-au derulat trei conferinţe, cîte una în fiecare
zi, cu începere de la ora 18.30. Toate cele şapte
conferinţe de la Ateneul Român care au avut loc
între 24 şi 28 februarie au fost transmise live, în
cel puţin două formate: în direct pe facebook –
pe contul de FB al evenimentului – şi pe site-ul
privesc.eu. Pe contul de facebook al evenimentului,
în timpul transmisiunilor în direct, dar şi în zilele
ulterioare acestora, au fost peste 150 K (150.000 de
privitori) la toate cele şapte conferinţe. Este de
presupus că indicatorii de audienţă de pe privesc.eu
sunt comparabili cu audienţa de pe pagina de
facebook a evenimentului. La toate cele şapte
conferinţe, prezenţa publicului a fost semnificativă.
Niciuna dintre aceste şapte conferinţe nu a durat
mai puţin de o oră şi jumătate, cîteva dintre ele
depăşind chiar intervalul de două ore.
Prima zi
Momentul inaugural al celor cinci zile de
conferinţe cu public a fost asigurat de dialogul
dintre Horia-Roman Patapievici (ca vobitor
principal) şi Gabriel Liiceanu (cu rol de moderatorprovocator
al discuţiei) despre „Splendoarea
Europei“. Şi unul şi celălalt au vorbit în calitate
de „specialişti ai iubirii pentru Europa“. Mai
precis, pentru acea Europă – ca model istoric şi,
deopotrivă, mental – care s-a consolidat asemenea
unei „rachete inverse“ (formula îi aparţine lui
Horia-Roman Patapievici), „nu aruncând în spate
treptele, ci consumîndu-le prin asimilare şi
păstrare permanente“. Trepte, adică, în mod
esenţial, în ordinea „consumării prin asimilare
şi păstrare“: cetate greacă, Imperiu Roman, model
creştin, lupta dintre biserică şi stat, secularizare,
individualism. „Splendoarea Europei“ ar fi, în
partea în mod evident pozitivă, regula pe care
aceasta, prin ceea ce numim civilizaţie occidentală,
o pune ştiinţelor şi artelor şi, deopotrivă, prin
modelul politic dezvoltat de aceasta care are rolul
de reper cel mai înalt. Pe de altă parte, această
formă de civilizaţie fără precedent şi-a oferit
sieşi şi premisele puternice pentru ceea ce ambii
interlocutori au apreciat a fi formule de „repudiere“
a valorilor întemeietoare. Mai precis, ar fi vorba
despre o repudiere care este urmarea unei
„inversiuni morale“, la care se adaugă, într-o
combinaţie cu perspective dintre cele mai sumbre,
pornirea către un „relativism care duce la poziţii
absolutiste“.
Seara primei zile din cadrul acestui şir
de conferinţe şi dialoguri publice l-a adus pe
Cristian Presură în faţa unui public generos pe
scena de la Ateneul Român. Absolvent de
electrotehnică şi fizică, Presură trăieşte actualmente
în Olanda, acolo unde este un apreciat cercetător
la una dintre marile companii ale lumii şi, de
asemenea, inventator. Între altele, în cooperare
cu cîţiva colegi, el a inventat primul ceas capabil
să măsoare pulsul sportivilor numai pe baza
senzorilor optici. Cristian Presură este, în plus,
unul dintre tinerii oameni de ştiinţă care desfăşoară
o activitate constantă de popularizare a ştiinţei
prin intermediul articolelor pentru ziare şi
reviste. Fizica povestită este titlul lucrării sale
monumentale (şi la propriu) publicate în româneşte
în urmă cu trei ani, cartea fiind răsplătită la acea
vreme cu Premiul Academiei Române pentru
Ştiinţă. În prelegerea sa, susţinută copios de
diapozitive în power-point, Cristian Presură a
povestit, savant, cîteva dintre marile realizări
şi provocări ale diverselor ramuri ale fizicii
actuale, suma argumentaţiei sale evidenţiind
faptul că dezvoltarea fizicii în ultimele decenii
a produs un uriaş salt de cunoaştere pentru
umanitate. De asemenea, în ultima parte a
prezenţei sale publice, Cristian Presură a
problematizat, provocat de Vlad Zografi, despre
cum se poate face o bună orientare într-o lume,
aşa cum este cea contemporană, unde cantitatea
de informaţii produsă creşte exponenţial cu
fiecare zi.
A doua zi
Cavaler al Artelor şi Literelor al Republicii
Franceze, profesor cu un bogat portofoliu
universitar, dar şi autorul multor cărţi de istoria
artei publicate în mai multe ţări şi limbi europene,
Victor Ieronim Stoichiţă (născut la Bucureşti
în 1949, dar locuind de mai multă vreme în Elveţia)
este probabil istoricul artei de origine română
cu cea mai bună poziţie publică în Occident. La
Bucureşti, la conferinţa ţinută la Ateneul Român,
V.I. Stoichiţă a jalonat, prin intermediul cîtorva
repere majore, istoria artei vizuale moderne
şi contemporane şi a glosat, cu şarm, în legătură
cu condiţia actuală a istoricului de artă. „Un
istoric de artă are, neîndoielenic, un mare avantaj,
care poate să fie echivalat şi unei îndatoriri:
aceea de a trăi, într-un fel, cu capul în nori,
dar cu picioarele pe pământ“, a spus la finalul
expunerii sale Victor Ieronim Stoichiţă. Imediat după aceasta, pentru mai mult de jumătate de
oră, Andrei Pleşu a fost cel care l-a provocat pe
invitatul celei de-a doua dimineţi a conferinţelor
„Despre lumea în care trăim“ pentru a continua
o splendidă „Călătorie în iconosferă“.
Martin S. Martin (numele americanizat al
lui Martin Ştefan Constantinescu) a conferenţiat
în seara celei de-a doua zile a acestui festival de
conferinţe şi dialoguri, prelegerea sa gravitînd
în jurul unei tematici foarte generoase şi spectaculoase:
„Ce aşteptăm de la medicina secolului 21?“ Expunerea
chirurgului româno-american (autor a peste
20.000 de operaţii în întreaga carieră) a avut atît
o componentă istoric-cronologizantă, cît şi una
proiectivă. Pe durata prezentării sale – pe care
autorul a subsumat-o faimosului principiu cu
privire la justeţea unui discurs enunţat de Winston
Churchill (o conferinţă reuşită trebuie să fie ca
fusta unei femei – „destul de lungă pentru a acoperi
subiectul şi destul de scurtă pentru a stârni
curiozitatea“) –, Martin S. Martin a prezentat un
inventar sumar al marilor progrese şi al marilor
nereuşite ale medicinii din secolul al 20-lea, dar
mai ales a insistat asupra motivelor de optimism
(moderat sau realist) şi de pesimism cu privire la
ce poate face medicina în secolul contemporan
nouă. Astfel, Martin S. Martin a listat şi a problematizat
bolile (încă) nevindecabile, a survolat perspectivele
imediate şi pe termen mediu pentru cele mai
devastatoare probleme medicale la zi, a evaluat
atît scenarii optimiste cu privire la evoluţia
medicinii în secolul acesta, cît şi scenarii pesimiste
despre aceasta. Spre finalul conferinţei sale,
medicul româno-american a indicat coordonatele
probabile ale lumii medicale viitoare, ale terapiilor
viitoare, ale spitalelor viitorului. Între cele mai
realiste şi mai important aşteptări despre viitorul
medical, Martin S. Martin a enunţat multiplele
aplicaţii ale editării genomului, creşterea organelor
de transplantat în laborator, multiplicarea
instrumentelor de diagnostic la domiciliu,
simplificarea şi reducerea riscurilor de intervenţie
în urma unui aport semnificativ al roboticii
medicale; nu în ultimul rînd, prelungirea duratei
de viaţă. Finalul zilei a fost marcat de dialogul
medicului româno-american cu Gabriel Liiceanu,
în jurul unor teme foarte delicate pentru medicină;
eutanasierea, spre exemplu.
A treia zi
Student al lui Matei Călinescu – despre care
spune, de fiecare dată, că i-a fost „profesor de
România“ – Hans Klemm, Ambasadorul SUA în
România, a fost vedeta zilei de mijloc a seriei de
cinci zile în care au fost încadrate cele şapte conferinţe
de la Ateneul Român. Diplomatul american – un
bun cunoscător dovedit al ţării noastre – a problematizat
cu privire la „sfîrşitul globalizării“ şi a analizat, cu dese accente de discurs care ţin de retorica
diplomaţiei culturale, ce înseamnă beneficiile
istoriei recente pentru România, inclusiv din
perspectiva relaţiei, derulate pe mai multe niveluri,
pe care ţara noastră o are cu Statele Unite. Hans
Klemm a evidenţiat bonusurile – care au şi o
componentă culturală – pe care le aduce „prosperitatea
economică“ şi a ţinut să specifice şi faptul că „Pe
lângă prosperitatea economică, România a
intrat şi într-o nouă schemă politică prin acest
Parteneriat strategic cu SUA. (…) Una dintre
priorităţile noastre cheie este promovarea prosperităţii
economice pentru SUA şi pentru România, iar
Parteneriatul nostru strategic este format de acest
angajament pentru sporirea oportunităţilor
economice. (…) SUA şi România s-au angajat să
respecte valorile democratice, incluzând aici statul
de drept, să aibă pieţe deschise şi să promoveze
drepturile omului şi să creeze legături puternice
între toate naţiunile“. Seara zilei de luni alocată
acestei prezentări publice a fost încheiată de un
dialog alert pe care reprezentantul la vîrf al diplomaţiei
americane l-a avut cu Corina Şuteu.
A patra zi
Oliver Jens Schmitt este unul dintre rafinaţii
şi influenţii cunoscători din străinătate ai României.
Nu şi „de la distanţă“, pentru că instrumentele
de cunoaştere ale ţării noastre probate de istoricul
elveţian care trăieşte acum la Viena sunt luate
„de la firul ierbii“, direct din România. Schmitt a
vorbit marţi seara la Ateneu, într-o limbă română
impecabilă (bunăoară, cu mult mai rafinată decît
aceea a marii majorităţi a politicienilor autohtoni
şi decît a multora dintre cei denumiţi sau desemnaţi
ca atare „lideri de opinie“ de la noi), despre ultima
sută de ani a istoriei ţării noastre. A făcut-o de pe
poziţia detaşată a cercetătorului din afară –
una care consideră într-un mod apăsat critic
„discursurile oficiale şi oficiose“ şi care poate
puncta, mai bine, tocmai pentru că încorporează
şi exerciţiul distanţei, marile probleme (şi nu
puţine) ale României ultimului secol. Ulterior, în
dialogul competent şi empatic moderat de Marian
Voicu, Oliver Jens Schmitt a rafinat perspectiva
pe care o are cu privire la România şi care, pusă
în dezbatere aici, nu oferă un punctaj foarte
confortabil; nu, în orice caz pentru cei care adoptă
linii de discurs etnocentriste, fundamentalortodoxiste,
îngust-naţionaliste.
A cincea zi
Expunerea lui Thierry Wolton, urmată de
dialogul avut de acesta cu Horia-Roman Patapievici,
a marcat finalul seriei de conferinţe şi dialoguri
„Despre lumea în care trăim“. Aflat pentru a doua
oară în ultimul trimestru în România – ţară în care
va reveni, mai întîi la vară pentru o prezenţă
intensivă la Memorialul de la Sighet, şi mai
apoi, în toamnă, atunci cînd se va lansa primul
volum al monumentalei sale trilogii dedicate Istoriei
mondiale a comunismului (un op care numără peste
3.600 de pagini!) –, Th. Wolton a descris coordonate
importante despre „Starea lumii la începutul secolului
XXI“. Un istoric atent deopotrivă la detaliile faptice
şi la sensurile morale ale evenimentelor, Wolton
a evidenţiat faptul că problemele actuale ale
lumii în care trăim nu vin din neant; ele au în spate
un istoric şi bună parte dintre acestea sunt născute
din nenorocirile de mare amploare (politică, ideologică,
economică) ale secolului trecut. Pe de altă parte,
venind spre ceea ce este „la zi“, jurnalistul, istoricul
şi politologul francez a ţinut să marcheze noile
probabile forme de alienare, precum şi modalităţile
recente prin care patologii politice ale trecutului îşi
prelungesc viaţa apelînd la formule alternative de
vocabular politic şi ideologic.
Acestea au fost, foarte schematic, cîteva
dintre marile repere ale acestor zile pline şi foarte
reuşite pentru ideea de dialog consistent în centrul
spaţiului public de la noi. „Despre lumea în
care trăim“ a fost tema-umbrelă sub care s-au
derulat apariţiile publice ale primei serii a festivalului
de conferinţe şi dialoguri culturale şi ştiinţifice,
un festival care ar urma să devină un reper anual,
în viziunea celor care l-au gîndit şi pus pe picioare.
Horia-Roman
Patapievici: suntem specialişti ai
iubirii pentru Europa.
Ne-am specializat
în Europa pentru că am
iubit-o şi, cum orice om cu
scaun la cap încearcă să se
cultive în obiectul iubirii
lui, cred că şi noi am făcut
la fel. (...) Acea Europă pornind de la cetatea greacă,
trecând prin Imperiul Roman, prin inovaţiile pe
care le-a adus creştinismul politic, apoi prin lupta
dintre Biserică şi Imperiu şi prin secularizare; aşa
încât s-a ajuns la o formulă politică, care e a Europei
şi e universală, în care omul trăieşte împreună cu
statul într-un raport care nu îl ucide pe el ca individ,
ci îi dă dreptate, în cele din urmă. (...) Modelul
Europei este Enea părăsind Troia în flăcări, cu tatăl
lui în spinare şi cu băiatul lui de mână. Aşa merge
Europa – ea nu îşi aruncă niciodată trecutul, iar
trecutul nu e întotdeauna doar al ei.
Cristian Presură: secretul educaţiei
este, cred eu, până
la urmă, fascinaţia.
Dar mai există un lucru,
anume problema informaţ
iei. (...) Simplă, nu
uşoară. Nu ce e uşor... Cum
spunea Constantin Brâncuşi:
simplitatea este complexitatea
rezolvată, adică acel lucru simplu care
este fundamental, de care copiii sunt fascinaţi,
şi în urma căruia ei pot să construiască mai departe.
Victor Ieronim
Stoichiţă: ce are de spus un
istoric de artă lumii
în care trăim? Mai
mult: aparţine un istoric
de artă, precum sunt, lumii
în care trăim? În ce lume
trăieşte istoricul de artă
sau, dacă îmi permiteţi,
pe ce lume trăieşte el? Întrebările sunt atrăgătoare
şi inhibante. (...) Deci, ce este un istoric de artă?
În imaginarul colectiv el se înfăţişează, cred, în
două ipostaze diferite. Prima ar fi: o persoană
îndrăgostită de frumos, un calofil capabil să
vorbească şi să tălmăcească o operă de artă pentru
un public interesat şi cultivat, un obişnuit de
vernisaje şi autor de cărţi splendide, care ne bucură
sărbătorile de iarnă, onomasticile şi aniversările.
A doua ipostază: un ins, un ins ceva mai sobru,
poate chiar ceva mai morocănos, obişnuit al
depozitelor de muzee şi al arhivelor, pasionat de
catalogări riguroase, de atribuţii şi datări fără greş;
specialist meritoriu în conservarea unui patrimoniu
de valori. Adevărul e că niciuna dintre cele două
definiţii nu mă satisface şi nu corespunde pe deplin
statutului actual al acestei meserii...
Martin S. Martin: suferinţa nu se rezolvă
prin moarte provocată.
Părinţii care
se plâng că sunt obligaţi
să sufere pentru soarta
copilului lor sunt indecenţi
dacă se plâng. Obligaţia
lor de a suferi, de a îngriji
în cel mai bun mod cu
putinţă copilul suferind,
este primordială. Îşi permit un răsfăţ dacă pun
disconfortul lor înaintea obligaţiei de a îngriji copilul
bonav până la ultima suflare (...)Nu avem dreptul
să luăm viaţa de care nu suntem responsabili şi
pentru întreruperea căreia nu ne-a făcut responsabili
nimeni... La sfârşitul studiilor medicale am jurat
că nu voi da otravă nimănui, chiar dacă mi se va
cere. Acolo e cheia.
Hans Klemm: în ceea ce priveşte
prosperitatea, o
oportunitate ratată a
fost, de exemplu, un schimb
mai mare între industria
cinematografică din
România şi din SUA.
România intră în concurenţă
cu multe alte ţări pentru
investiţii americane, respectiv ţările vecine, dar
şi cu Irlanda şi cu statele care alcătuiesc naţiunea
americană. Americanii trebuie să hotărască
dacă fac investiţii în România sau în Alabama, şi
aşa stau lucrurile şi în industria cinematografică.
Oliver Jens
Schmitt: poziţia mea este una
de raportare sceptică
la modele de
identitate autohtonistă,
văzînd locul României
într-o Uniune Europeană,
respingînd modelul de stat
autoritar şi societate
oligarhică de tip rusesc.
Thierry Wolton: eu sînt un om care
are sentimentul
libertăţii. Sigur,
înţeleg că ne putem exprima
într-un anume fel; spre
exemplu, pe reţelele de
socializare. În acelaşi timp,
acest lucru ne închide
într-un conformism
intelectual şi, vă asigur,
personal aceasta mă nelinişteşte foarte mult.
Conformismul intelectual mă nelinişteşte foarte
tare. Noile tehnologii oferă mijoace de comunicare
extraordinare.(...) În raport cu aceste libertăţi egoiste
şi egotiste, eu prefer, trebuie să vă mărturisesc,
celelalte libertăţi.