între 24 şi 28 februarie, pe scena Ateneului Român publicul bucureştean a fost martor la un festival al conferinţelor, fără precedent într-un asemenea format în ultimele decenii pentru capitala României. Festivalul a fost organizat de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Filarmonica „George Enescu“, Editura Humanitas şi Fundaţia ARCCA.

Cele şapte conferinţe din seria denumită „Despre lumea în care trăim“ s-au derulat pe parcursul a cinci zile consecutive. În primele două zile, la Ateneul Român au avut loc cîte două întîlniri cu publicul – dimineaţa (de la 11,30) şi spre seară (cu începere de la ora 17.30). În celelalte trei zile s-au derulat trei conferinţe, cîte una în fiecare zi, cu începere de la ora 18.30. Toate cele şapte conferinţe de la Ateneul Român care au avut loc între 24 şi 28 februarie au fost transmise live, în cel puţin două formate: în direct pe facebook – pe contul de FB al evenimentului – şi pe site-ul privesc.eu. Pe contul de facebook al evenimentului, în timpul transmisiunilor în direct, dar şi în zilele ulterioare acestora, au fost peste 150 K (150.000 de privitori) la toate cele şapte conferinţe. Este de presupus că indicatorii de audienţă de pe privesc.eu sunt comparabili cu audienţa de pe pagina de facebook a evenimentului. La toate cele şapte conferinţe, prezenţa publicului a fost semnificativă. Niciuna dintre aceste şapte conferinţe nu a durat mai puţin de o oră şi jumătate, cîteva dintre ele depăşind chiar intervalul de două ore.

Prima zi

Momentul inaugural al celor cinci zile de conferinţe cu public a fost asigurat de dialogul dintre Horia-Roman Patapievici (ca vobitor principal) şi Gabriel Liiceanu (cu rol de moderatorprovocator al discuţiei) despre „Splendoarea Europei“. Şi unul şi celălalt au vorbit în calitate de „specialişti ai iubirii pentru Europa“. Mai precis, pentru acea Europă – ca model istoric şi, deopotrivă, mental – care s-a consolidat asemenea unei „rachete inverse“ (formula îi aparţine lui Horia-Roman Patapievici), „nu aruncând în spate treptele, ci consumîndu-le prin asimilare şi păstrare permanente“. Trepte, adică, în mod esenţial, în ordinea „consumării prin asimilare şi păstrare“: cetate greacă, Imperiu Roman, model creştin, lupta dintre biserică şi stat, secularizare, individualism. „Splendoarea Europei“ ar fi, în partea în mod evident pozitivă, regula pe care aceasta, prin ceea ce numim civilizaţie occidentală, o pune ştiinţelor şi artelor şi, deopotrivă, prin modelul politic dezvoltat de aceasta care are rolul de reper cel mai înalt. Pe de altă parte, această formă de civilizaţie fără precedent şi-a oferit sieşi şi premisele puternice pentru ceea ce ambii interlocutori au apreciat a fi formule de „repudiere“ a valorilor întemeietoare. Mai precis, ar fi vorba despre o repudiere care este urmarea unei „inversiuni morale“, la care se adaugă, într-o combinaţie cu perspective dintre cele mai sumbre, pornirea către un „relativism care duce la poziţii absolutiste“.

Seara primei zile din cadrul acestui şir de conferinţe şi dialoguri publice l-a adus pe Cristian Presură în faţa unui public generos pe scena de la Ateneul Român. Absolvent de electrotehnică şi fizică, Presură trăieşte actualmente în Olanda, acolo unde este un apreciat cercetător la una dintre marile companii ale lumii şi, de asemenea, inventator. Între altele, în cooperare cu cîţiva colegi, el a inventat primul ceas capabil să măsoare pulsul sportivilor numai pe baza senzorilor optici. Cristian Presură este, în plus, unul dintre tinerii oameni de ştiinţă care desfăşoară o activitate constantă de popularizare a ştiinţei prin intermediul articolelor pentru ziare şi reviste. Fizica povestită este titlul lucrării sale monumentale (şi la propriu) publicate în româneşte în urmă cu trei ani, cartea fiind răsplătită la acea vreme cu Premiul Academiei Române pentru Ştiinţă. În prelegerea sa, susţinută copios de diapozitive în power-point, Cristian Presură a povestit, savant, cîteva dintre marile realizări şi provocări ale diverselor ramuri ale fizicii actuale, suma argumentaţiei sale evidenţiind faptul că dezvoltarea fizicii în ultimele decenii a produs un uriaş salt de cunoaştere pentru umanitate. De asemenea, în ultima parte a prezenţei sale publice, Cristian Presură a problematizat, provocat de Vlad Zografi, despre cum se poate face o bună orientare într-o lume, aşa cum este cea contemporană, unde cantitatea de informaţii produsă creşte exponenţial cu fiecare zi.

A doua zi

Cavaler al Artelor şi Literelor al Republicii Franceze, profesor cu un bogat portofoliu universitar, dar şi autorul multor cărţi de istoria artei publicate în mai multe ţări şi limbi europene, Victor Ieronim Stoichiţă (născut la Bucureşti în 1949, dar locuind de mai multă vreme în Elveţia) este probabil istoricul artei de origine română cu cea mai bună poziţie publică în Occident. La Bucureşti, la conferinţa ţinută la Ateneul Român, V.I. Stoichiţă a jalonat, prin intermediul cîtorva repere majore, istoria artei vizuale moderne şi contemporane şi a glosat, cu şarm, în legătură cu condiţia actuală a istoricului de artă. „Un istoric de artă are, neîndoielenic, un mare avantaj, care poate să fie echivalat şi unei îndatoriri: aceea de a trăi, într-un fel, cu capul în nori, dar cu picioarele pe pământ“, a spus la finalul expunerii sale Victor Ieronim Stoichiţă. Imediat după aceasta, pentru mai mult de jumătate de oră, Andrei Pleşu a fost cel care l-a provocat pe invitatul celei de-a doua dimineţi a conferinţelor „Despre lumea în care trăim“ pentru a continua o splendidă „Călătorie în iconosferă“.

Martin S. Martin (numele americanizat al lui Martin Ştefan Constantinescu) a conferenţiat în seara celei de-a doua zile a acestui festival de conferinţe şi dialoguri, prelegerea sa gravitînd în jurul unei tematici foarte generoase şi spectaculoase: „Ce aşteptăm de la medicina secolului 21?“ Expunerea chirurgului româno-american (autor a peste 20.000 de operaţii în întreaga carieră) a avut atît o componentă istoric-cronologizantă, cît şi una proiectivă. Pe durata prezentării sale – pe care autorul a subsumat-o faimosului principiu cu privire la justeţea unui discurs enunţat de Winston Churchill (o conferinţă reuşită trebuie să fie ca fusta unei femei – „destul de lungă pentru a acoperi subiectul şi destul de scurtă pentru a stârni curiozitatea“) –, Martin S. Martin a prezentat un inventar sumar al marilor progrese şi al marilor nereuşite ale medicinii din secolul al 20-lea, dar mai ales a insistat asupra motivelor de optimism (moderat sau realist) şi de pesimism cu privire la ce poate face medicina în secolul contemporan nouă. Astfel, Martin S. Martin a listat şi a problematizat bolile (încă) nevindecabile, a survolat perspectivele imediate şi pe termen mediu pentru cele mai devastatoare probleme medicale la zi, a evaluat atît scenarii optimiste cu privire la evoluţia medicinii în secolul acesta, cît şi scenarii pesimiste despre aceasta. Spre finalul conferinţei sale, medicul româno-american a indicat coordonatele probabile ale lumii medicale viitoare, ale terapiilor viitoare, ale spitalelor viitorului. Între cele mai realiste şi mai important aşteptări despre viitorul medical, Martin S. Martin a enunţat multiplele aplicaţii ale editării genomului, creşterea organelor de transplantat în laborator, multiplicarea instrumentelor de diagnostic la domiciliu, simplificarea şi reducerea riscurilor de intervenţie în urma unui aport semnificativ al roboticii medicale; nu în ultimul rînd, prelungirea duratei de viaţă. Finalul zilei a fost marcat de dialogul medicului româno-american cu Gabriel Liiceanu, în jurul unor teme foarte delicate pentru medicină; eutanasierea, spre exemplu.

A treia zi

Student al lui Matei Călinescu – despre care spune, de fiecare dată, că i-a fost „profesor de România“ – Hans Klemm, Ambasadorul SUA în România, a fost vedeta zilei de mijloc a seriei de cinci zile în care au fost încadrate cele şapte conferinţe de la Ateneul Român. Diplomatul american – un bun cunoscător dovedit al ţării noastre – a problematizat cu privire la „sfîrşitul globalizării“ şi a analizat, cu dese accente de discurs care ţin de retorica diplomaţiei culturale, ce înseamnă beneficiile istoriei recente pentru România, inclusiv din perspectiva relaţiei, derulate pe mai multe niveluri, pe care ţara noastră o are cu Statele Unite. Hans Klemm a evidenţiat bonusurile – care au şi o componentă culturală – pe care le aduce „prosperitatea economică“ şi a ţinut să specifice şi faptul că „Pe lângă prosperitatea economică, România a intrat şi într-o nouă schemă politică prin acest Parteneriat strategic cu SUA. (…) Una dintre priorităţile noastre cheie este promovarea prosperităţii economice pentru SUA şi pentru România, iar Parteneriatul nostru strategic este format de acest angajament pentru sporirea oportunităţilor economice. (…) SUA şi România s-au angajat să respecte valorile democratice, incluzând aici statul de drept, să aibă pieţe deschise şi să promoveze drepturile omului şi să creeze legături puternice între toate naţiunile“. Seara zilei de luni alocată acestei prezentări publice a fost încheiată de un dialog alert pe care reprezentantul la vîrf al diplomaţiei americane l-a avut cu Corina Şuteu.

A patra zi

Oliver Jens Schmitt este unul dintre rafinaţii şi influenţii cunoscători din străinătate ai României. Nu şi „de la distanţă“, pentru că instrumentele de cunoaştere ale ţării noastre probate de istoricul elveţian care trăieşte acum la Viena sunt luate „de la firul ierbii“, direct din România. Schmitt a vorbit marţi seara la Ateneu, într-o limbă română impecabilă (bunăoară, cu mult mai rafinată decît aceea a marii majorităţi a politicienilor autohtoni şi decît a multora dintre cei denumiţi sau desemnaţi ca atare „lideri de opinie“ de la noi), despre ultima sută de ani a istoriei ţării noastre. A făcut-o de pe poziţia detaşată a cercetătorului din afară – una care consideră într-un mod apăsat critic „discursurile oficiale şi oficiose“ şi care poate puncta, mai bine, tocmai pentru că încorporează şi exerciţiul distanţei, marile probleme (şi nu puţine) ale României ultimului secol. Ulterior, în dialogul competent şi empatic moderat de Marian Voicu, Oliver Jens Schmitt a rafinat perspectiva pe care o are cu privire la România şi care, pusă în dezbatere aici, nu oferă un punctaj foarte confortabil; nu, în orice caz pentru cei care adoptă linii de discurs etnocentriste, fundamentalortodoxiste, îngust-naţionaliste.

A cincea zi

Expunerea lui Thierry Wolton, urmată de dialogul avut de acesta cu Horia-Roman Patapievici, a marcat finalul seriei de conferinţe şi dialoguri „Despre lumea în care trăim“. Aflat pentru a doua oară în ultimul trimestru în România – ţară în care va reveni, mai întîi la vară pentru o prezenţă intensivă la Memorialul de la Sighet, şi mai apoi, în toamnă, atunci cînd se va lansa primul volum al monumentalei sale trilogii dedicate Istoriei mondiale a comunismului (un op care numără peste 3.600 de pagini!) –, Th. Wolton a descris coordonate importante despre „Starea lumii la începutul secolului XXI“. Un istoric atent deopotrivă la detaliile faptice şi la sensurile morale ale evenimentelor, Wolton a evidenţiat faptul că problemele actuale ale lumii în care trăim nu vin din neant; ele au în spate un istoric şi bună parte dintre acestea sunt născute din nenorocirile de mare amploare (politică, ideologică, economică) ale secolului trecut. Pe de altă parte, venind spre ceea ce este „la zi“, jurnalistul, istoricul şi politologul francez a ţinut să marcheze noile probabile forme de alienare, precum şi modalităţile recente prin care patologii politice ale trecutului îşi prelungesc viaţa apelînd la formule alternative de vocabular politic şi ideologic.

Acestea au fost, foarte schematic, cîteva dintre marile repere ale acestor zile pline şi foarte reuşite pentru ideea de dialog consistent în centrul spaţiului public de la noi. „Despre lumea în care trăim“ a fost tema-umbrelă sub care s-au derulat apariţiile publice ale primei serii a festivalului de conferinţe şi dialoguri culturale şi ştiinţifice, un festival care ar urma să devină un reper anual, în viziunea celor care l-au gîndit şi pus pe picioare.

Horia-Roman Patapievici: suntem specialişti ai iubirii pentru Europa. Ne-am specializat în Europa pentru că am iubit-o şi, cum orice om cu scaun la cap încearcă să se cultive în obiectul iubirii lui, cred că şi noi am făcut la fel. (...) Acea Europă pornind de la cetatea greacă, trecând prin Imperiul Roman, prin inovaţiile pe care le-a adus creştinismul politic, apoi prin lupta dintre Biserică şi Imperiu şi prin secularizare; aşa încât s-a ajuns la o formulă politică, care e a Europei şi e universală, în care omul trăieşte împreună cu statul într-un raport care nu îl ucide pe el ca individ, ci îi dă dreptate, în cele din urmă. (...) Modelul Europei este Enea părăsind Troia în flăcări, cu tatăl lui în spinare şi cu băiatul lui de mână. Aşa merge Europa – ea nu îşi aruncă niciodată trecutul, iar trecutul nu e întotdeauna doar al ei.

Cristian Presură: secretul educaţiei este, cred eu, până la urmă, fascinaţia. Dar mai există un lucru, anume problema informaţ iei. (...) Simplă, nu uşoară. Nu ce e uşor... Cum spunea Constantin Brâncuşi: simplitatea este complexitatea rezolvată, adică acel lucru simplu care este fundamental, de care copiii sunt fascinaţi, şi în urma căruia ei pot să construiască mai departe.

Victor Ieronim Stoichiţă: ce are de spus un istoric de artă lumii în care trăim? Mai mult: aparţine un istoric de artă, precum sunt, lumii în care trăim? În ce lume trăieşte istoricul de artă sau, dacă îmi permiteţi, pe ce lume trăieşte el? Întrebările sunt atrăgătoare şi inhibante. (...) Deci, ce este un istoric de artă? În imaginarul colectiv el se înfăţişează, cred, în două ipostaze diferite. Prima ar fi: o persoană îndrăgostită de frumos, un calofil capabil să vorbească şi să tălmăcească o operă de artă pentru un public interesat şi cultivat, un obişnuit de vernisaje şi autor de cărţi splendide, care ne bucură sărbătorile de iarnă, onomasticile şi aniversările. A doua ipostază: un ins, un ins ceva mai sobru, poate chiar ceva mai morocănos, obişnuit al depozitelor de muzee şi al arhivelor, pasionat de catalogări riguroase, de atribuţii şi datări fără greş; specialist meritoriu în conservarea unui patrimoniu de valori. Adevărul e că niciuna dintre cele două definiţii nu mă satisface şi nu corespunde pe deplin statutului actual al acestei meserii...

Martin S. Martin: suferinţa nu se rezolvă prin moarte provocată. Părinţii care se plâng că sunt obligaţi să sufere pentru soarta copilului lor sunt indecenţi dacă se plâng. Obligaţia lor de a suferi, de a îngriji în cel mai bun mod cu putinţă copilul suferind, este primordială. Îşi permit un răsfăţ dacă pun disconfortul lor înaintea obligaţiei de a îngriji copilul bonav până la ultima suflare (...)Nu avem dreptul să luăm viaţa de care nu suntem responsabili şi pentru întreruperea căreia nu ne-a făcut responsabili nimeni... La sfârşitul studiilor medicale am jurat că nu voi da otravă nimănui, chiar dacă mi se va cere. Acolo e cheia.

Hans Klemm: în ceea ce priveşte prosperitatea, o oportunitate ratată a fost, de exemplu, un schimb mai mare între industria cinematografică din România şi din SUA. România intră în concurenţă cu multe alte ţări pentru investiţii americane, respectiv ţările vecine, dar şi cu Irlanda şi cu statele care alcătuiesc naţiunea americană. Americanii trebuie să hotărască dacă fac investiţii în România sau în Alabama, şi aşa stau lucrurile şi în industria cinematografică.

Oliver Jens Schmitt: poziţia mea este una de raportare sceptică la modele de identitate autohtonistă, văzînd locul României într-o Uniune Europeană, respingînd modelul de stat autoritar şi societate oligarhică de tip rusesc.

Thierry Wolton: eu sînt un om care are sentimentul libertăţii. Sigur, înţeleg că ne putem exprima într-un anume fel; spre exemplu, pe reţelele de socializare. În acelaşi timp, acest lucru ne închide într-un conformism intelectual şi, vă asigur, personal aceasta mă nelinişteşte foarte mult. Conformismul intelectual mă nelinişteşte foarte tare. Noile tehnologii oferă mijoace de comunicare extraordinare.(...) În raport cu aceste libertăţi egoiste şi egotiste, eu prefer, trebuie să vă mărturisesc, celelalte libertăţi.