Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Contrafort:
La adio (1) de Mircea Mihăieş


Despre scurta şi nu tocmai fericita domnie a lui Emil Constantinescu nu sunt multe de spus. Cu adevărat spectaculoase au fost doar intrarea şi ieşirea din scenă. Chiar dacă regizorii difereau, recuzita a fost aceeaşi, gesturile identice, iar senzaţia de falsitate - inconfundabilă. Ce mai, un actor prea mic pentru un rol atât de mare! Ambiţiile deşarte, sfaturile proaste şi propriile limite l-au distribuit pe domnul Constantinescu în rolul lui Falstaff, pe când domnia sa abia făcea faţă partiturii lui Pantalone! Nimerind din commedia dell'arte pe scena teatrului regal, nefericitul actor a improvizat de la un capăt la altul. Şi a improvizat prost.
Filozofic vorbind, cu datele pe care le avea, domnul Constantinescu nici n-ar fi putut face altceva decât a făcut. Predispoziţia la slugărnicie (se cunosc servilismele în raport cu Corneliu Coposu, dar şi cu alţi politicieni influenţi ai vremii) alternează, la ucenicul călugărului Vasile, cu nonşalanţa în a-şi încălca promisiunile. Memorabilă e dezinvoltura şi rapiditatea cu care domnul Constantinescu a ars etapele: monarhist la sânge, atâta vreme cât a simţit în ceafă privirea de gheaţă a lui Corneliu Coposu, n-a avut nici o problemă să se declare anti-regalist atunci când interesele campaniei electorale i-o cereau! A fost, pentru mine, primul semnal de alarmă, prima bănuială că acest Venus născut din spuma Alianţei Civice nu e tocmai omul de care aveam nevoie.
Orgolios nevoie mare, dl. Constantinescu şi-a imaginat că simpla descindere la Cotroceni îi va netezi miraculos căile şi va dărâma voiniceşte obstacolele. Prin autohipnoză, portretul abia schiţat în cărbune s-a metamorfozat într-o statuie monumentală. Mi-l imaginez trecând val-vârtej prin sălile (cam kitsch, după gustul meu, dar asta e situaţia!) ale Cotroceniului, urmat de o cohortă solemnă de consilieri, sepepişti, chelneri şi scribi, perorând sonor şi pleznind de importanţa propriei posturi de "lider regional". Al doilea mare semnal de alarmă: cine se înconjoară de lume proastă, se va prosti şi el! în loc să-şi apropie, prin toate mijloacele, oamenii de valoare ai ţării, dl. Constantinescu a ridicat între el şi lume zidurile de netrecut ale unui Cotroceni muced, spurcat pe vecie de trecerea pe acolo a lui Iliescu.
Nici nu puteau spera la mai mult vechii securişti, metamorfozaţi în sereişti de şcoală nouă. Ce-şi putea dori altceva Măgureanu decât să-l aibă la cherem pe acest amator dispus să creadă orbeşte în basmele cu spioni, duşmani, atentatori şi alte aiureli asortate? Luat la prelucrare, din candidatul băţos, cu aere de Cuza scos de la naftalină, a rămas doar un sac de oase zornăitoare, înspăimântat că la primul gest decisiv va fi ciuruit de gloanţele reacţiunii care-l pândea prin ungherele întunecoase ale palatului. Fericit să-i aibă alături pe Zoe şi pe Dorinel, a uitat şi de ţară, şi de guvern şi de cei cinscisprezece mii de specialişti care aşteptau semnalul mult-promis de a lua cu asalt baricadele democraţiei şi ale economiei de piaţă. De treabă s-au apucat doar băieţii lui Măgureanu!
Nu ştiu dacă din propria minte sau la sugestia ciripitorilor cu ochi albaştri a comis dl. Constantinescu cea mai de neiertat din gafele sale de început: şi anume, încercarea grotescă de a-i îndepărta pe potenţialii rivali din tabăra democratică, oferindu-le posturi de ambasadori! Tactica funcţionase perfect pe vremea lui Ceauşescu, dar nu mai ţinea într-o epocă în care cei care stătuseră capra pentru saltul prezidenţial al lui "Milică" apăreau toată ziua - bună ziua la televiziuni! Şi, obiectiv vorbind, nu la Buenos Aires sau la Kanberra era nevoie de ei, ci pe malul Dâmboviţei, gata să înceapă lupta la baionetă cu rămăşiţele bolşevismului. Numai că noului preşedinte îi cam pierise cheful de confruntari. Păduricea de la Cotroceni, armata de chelneri silenţioşi, consilierii zâmbitori l-au demobilizat total pe insurgentul care, cu vreo lună-două înainte, promitea să fie un Sfânt Gheorghe luptându-se cu balaurul corupţiei şi minciunii. "La ce atâta grabă?!", şi-o fi spus. De ce să renunţe la plăcerea de a face culcat cu mărunţii servitori moşteniţi de la Iliescu, numai pentru a avea discuţii în contradictoriu cu Ana Blandiana, cu Gabriel Liiceanu, cu Dinescu sau cu Doina Cornea?
Căutarea unei legitimări prin sine şi prin micul grup de suporteri i-a fost în cele din urmă fatală preşedintelui. Omeneşte vorbind, lucrurile sunt de înţeles. Să ne amintim că, până pe ultima sută de metri a campaniei electorale, nici ţărăniştii, nici liberalii şi nici marile personalităţi ale opoziţiei nu s-au prea înghesuit să pună umărul la victoria fostului rector al Universităţii din Bucureşti. A fost un sprijin cam în dorul lelii, exact cât să nu spună că l-au sabotat. Să fim oneşti şi să recunoaştem că tot greul campaniei l-a dus domnul Constantinescu şi energicii "groupies" din jurul său. Că o mai fi intervenit cu un umăr prietenos şi Măgureanu, că o mai fi pompat ceva heliu în balonul prezidenţial clanul Păunescu - nu ştim. Şi nici nu mai contează. A contat atâta vreme cât domnul Constantinescu era viu. Acum, că s-a retras în neantul marcat de statuile din parcul Cotroceni, treacă de la noi.
Paradoxal, domnului Constantinescu lucrurile i-au mers din plin atâta vreme cât a fost o mască - masca dorinţei românilor de a schimba lucrurile în ţară -, şi au început să-i meargă prost atunci când a dorit să fie el însuşi. Fără combustia necesară, fără viziune şi, mai ales, fără curajul de a duce la capăt un mandat cu adevărat istoric, statuia domnului Constantinescu a început să se fisureze chiar din ziua dezvelirii. Crăpăturile ulterioare, desprinderea aşchiilor, în fine, prăbuşirea n-au fost decât o chestiune de timp. Când, disperat, preşedintele a căutat să aducă în juru-i oameni de valoare, a fost prea târziu. Nici una din personalităţile din ţară n-a mai fost dispusă la girarea gafelor şi a inacţiunii.
De ce ar fi făcut-o? Doar pentru a fi învinuite, la rândul lor, că au pactizat cu Măgureanu? Că au o agendă ascunsă? Că au de acoperit corupţia unor personaje suspecte, autori ai ororilor despre care ziarele scriau cu titluri de-o şchioapă? Că sunt şantajaţi de armată şi obligaţi să nu facă nimic în privinţa dosarelor cu asasinatele din decembrie '89? Care dintre personajele publice ar fi riscat aşa ceva? După o primă etapă călduţ-indiferentă, oamenii cu influenţă au început să-i întoarcă spatele, pentru a se ajunge, în ultimele luni, la convertirea în adversari ireductibili ai celui care le înşelase atât de crunt aşteptările.
în disperare de cauză, Emil Constantinescu şi-a îndreptat privirile spre străinătate. Deşi a reuşit să aducă la Cotroceni câteva personaje de incontestabilă valoare (de la Sandra Pralong la Sorin Alexandrescu), deşi a numit câţiva "ambasadori itineranţi", rezultatele au întârziat să apară. Cel căruia lucrurile îi merseseră din plin, avansând, între 1990 şi 1992, de la modesta postură de lector universitar la aceea de candiat prezidenţial, începuse să fie atins de aripa neagră a nemulţumirii, dispreţului şi a resentimentului public. Orice ar fi făcut, oricum s-ar fi străduit să întoarcă lucrurile, totul i se întorcea împotrivă.