În 16 august Ov.S. Crohmălniceanu ar fi împlinit 80 de ani. Mi-e greu să leg imaginea octogenarului care ar fi putut să fie de aceea a bărbatului tânăr pe care l-am cunoscut prin anii '54-'55 ai trecutului veac, fiindu-i student la Facultatea de Filologie din Bucureşti. Am multe amintiri despre Crohmălniceanu, din acele îndepărtate vremuri şi de mai târziu, de la "Gazeta literară" unde o vreme mi-a fost şef, de la Uniune unde ne-am tot întâlnit, de-a lungul anilor, în diferite comitete şi comisii, în jurii, în echipa de la "Caiete critice" din care amândoi am făcut parte în anii '80, de la întâlnirile de la Capşa ale grupului de critici, iniţiate de Eugen Simion în aceiaşi ani, şi din multe alte împrejurări ale vieţii noastre literare dinainte de 1990, nu chiar atât de molcomă. În perioada post-decembristă, de fapt până în 1992, când s-a expatriat, l-am întâlnit mai rar, de câteva ori în zona Pieţii Romane, pe unde putea fi văzut la orele serii în compania iubitului său cocher scos la plimbare. Dar nu voi da curs ispitei de a depăna amintiri despre Ov.S. Crohmălniceanu, cu toate că ele mă asaltează. Mai potrivit este acum să fie spuse câteva lucruri limpezi despre scrierile lui şi despre rolul pe care l-a jucat acest critic în diferite momente ale mişcării noastre literare postbelice, până de curând.
Ar fi de observat însă mai întâi că în jurul numelui său nu s-a lăsat tăcerea, cum s-a întâmplat cu atâţia alţi scriitori contemporani decedaţi, înghiţiţi imediat de uitare. În chiar anul în care Crohmălniceanu a murit (2000), Geo Şerban făcea să apară caietul memorial Un om pentru toate dialogurile (Editura Universal Dalsi), cuprinzând numeroase evocări, mărturii, analize ce-i erau consacrate. Dincolo de ceea ce este convenţional, vrând-nevrând, în astfel de întocmiri, ce îşi propun în primul rând să omagieze, caietul memorial confirmă ceea ce spuneam înainte: criticul continuă să fie o prezenţă a contemporaneităţii literare româneşti. Au contribuit la aceasta şi cele două cărţi postume ale lui Crohmălniceanu, de care am putut lua acum cunoştinţă: monografia Cercului Literar de la Sibiu, realizată împreună cu profesorul Klaus Heitmann de la Heidelberg (Editura Universalia) şi studiul despre contribuţia scriitorilor evrei la mişcarea românească de avangardă, apărut la Editura Hasefer în îngrijirea, cu prefaţa şi adnotările aceluiaşi devotat prieten, Geo Şerban. (Cartea este comentată în acest număr al revistei noastre de Z. Ornea, la rubrica sa).
Poate în aceeaşi măsură cu aceste cărţi de şi despre Crohmălniceanu îl menţin azi în atenţie contestările care i se aduc şi care nu s-au rărit după dispariţia lui fizică. Moartea nu i-a acordat, ca altora, în această privinţă, protecţia ei.
Criticii preocupaţi de revizuiri insistă asupra epocii în care Crohmălniceanu a militat cu mult zel pentru realismul socialist, ca executant al directivelor ideologice lansate din sfere înalte de partid. I se reproşează apoi versatilitatea, faptul că s-a pliat după vremuri, că a trecut fără dificultăţi vizibile de la o extremă la alta, de la închistările dogmatice la cel mai dezinhibat liberalism. Ce îi umple pe unii de mirare este că aceste basculări i se trec de multe ori cu vederea lui Crohmălniceanu, în timp ce altora nu. Confratelui Gheorghe Grigurcu îi apar de neînţeles admiraţia şi iubirea arătate necondiţionat lui Crohmălniceanu de scriitorii optzecişti şi în special de foştii membri ai cenaclului "Junimea", nedispuşi să ia în consideraţie faptul că altădată mentorul lor a militat, în spirit leninist, pentru partinitate în literatură.
Chestiunea este mai întâi una de psihologie. Scriitorii tineri de acum douăzeci de ani, care-i mai fuseseră şi studenţi lui Crohmălniceanu, găseau la el nu doar înţelegere şi încurajare, nu doar inteligenţă şi farmec omenesc, dar şi scrisul lui critic le impunea, prin rigoare şi subtilitate, prin supleţe, prin uşurinţă asociativă întemeiată pe erudiţie şi gust. Acei tineri scriitori îl prinseseră pe Crohmălniceanu în faza lui cea mai bună, literar vorbind, când, după monografiile despre Blaga şi Arghezi, după cele trei tomuri dedicate literaturii interbelice, publica Pâinea noastră cea de toate zilele (1981), Cinci prozatori în cinci feluri de lectură (1984), Al doilea suflu (1989), cuprinzând eseuri şi studii de mare rafinament, cuceritoare. Prea puţin îi interesa pe "desantişti" că odinioară Crohmălniceanu fusese dogmatic, că utilizase limba de lemn a criticii ideologice, când ei citeau cu mari delectări ce scria el acum. A fost la mijloc, desigur, şi recunoştinţa pe care i-o purtau, un sentiment pe care unii, urmând sugestia lui Ralea, îl socotesc imoral. Dar vine un Mircea Cărtărescu şi afirmă răspicat: "Este omul care a făcut cel mai mult pentru mine", punând cu aceasta punct discuţiei.
Istoricul literar nu va face însă abstracţie, bineînţeles, de perioada rea a carierei critice a lui Crohmălniceanu, de acei aproape cincisprezece ani în care scrisul său s-a aflat la remorca ideologiei de partid.
Începuturile de comentator literar ale lui Crohmălniceanu stau totuşi sub semnul criticii estetice, astfel cum ne apar eseurile sale despre poeţi moderni publicate în "Ecoul" sau în "Revista literară", în anii '44, '45, '46. A fost observată înrudirea lor de preocupări cu cele ale lui G. Călinescu din "Universul poeziei". Dar venind la putere partidul comunist, Crohmălniceanu i s-a alăturat, odată cu alţi confraţi de peniţă, trecând cu toţii "de partea Revoluţiei", cum s-a tot spus în epocă şi mai târziu. Nu a fost vorba, bineînţeles, de nici o revoluţie, ci de schimbarea vechiului regim prin intervenţie din afară.
A contat în opţiunea pe care Crohmălniceanu a făcut-o faptul că era evreu? Nu încape îndoială că a contat şi ea fusese făcută încă din anii războiului şi ai persecuţiilor rasiale. Vorbim de opţiune, dar a fost, în fond, în condiţiile de atunci, un act fără alternativă. Spre ce să se fi îndreptat? Pe bună dreptate scrie Ion Ianoşi în Evreii şi comunismul, studiul publicat în recentul Caiet al "Vieţii româneşti" consacrat contribuţiei scriitorilor evrei la literatura română: "Asocierea cu "dreapta", conservatoare şi deseori naţionalistă, pe faţă sau disimulat antisemită, le fusese evreilor interzisă (cu rare excepţii). Cei care nu - sau încă nu - emigraseră au ales, aproape în chip natural, aş spune, socialismul, şi în virtutea sensibilităţii lor sociale, pe care inegalităţile şi nedreptăţile n-aveau cum să n-o fi ascuţit".
Nu toţi intelectualii evrei au făcut însă această mişcare şi unii, pentru că nu au făcut-o, au avut de îndurat, în anii teroarei dejiste, calvarul întemniţării. Însuşi dr. Wilhelm Filderman, preşedintele comunităţilor evreieşti din România, fost deputat liberal în Parlamentul interbelic, s-a numărat printre întemniţaţi, iar dintre scriitori un I. Peltz şi alţii. Acuzaţia de formă care li s-a adus era sionismul, în cauză fiind însă nealinierea politică la noul regim.
În câmpul criticii ideologice, astfel cum a fost practicată în anii '50, Ov.S. Crohmălniceanu a evoluat pe un traseu cu "accidentări", cu "defecţiuni" care l-au expus, din timp în timp, unor măsuri punitive. Nedreptatea cea mai mare care i se face, şi lui şi lui Paul Georgescu, este punerea în acelaşi rând cu dogmaticii intratabili din categoria M. Novicov, N. Moraru, Tr. Şelmaru, S. Fărcăşan ş.a. Era şi o diferenţă mare de nivel intelectual între el şi aceştia, oameni rudimentari şi cu instrucţie sumară, incapabili de evoluţie, cum s-au dovedit. Sunt însă destule texte ale lui Crohmălniceanu, din acea perioadă, care nu se deosebesc prea mult de ale acestora: aceeaşi monotonie lozincardă, aceeaşi recurgere la citatele rituale, aceeaşi preocupare exclusivă pentru "concepţie" şi "orientare", atât că el, din când în când, mai şi "greşeşte", rătăcind drumul drept. A pune de pildă chestiunea calităţii literare în nuvelistică era un mod inexplicit de a reactiva criteriul estetic, lucru cât se poate de rău văzut, atrăgând acuzaţia gravă de estetism. Dar "greşeala" încă mai mare a articolului publicat în "Contemporanul" sta în exemplificări, acestea punându-i într-o rea lumină tocmai pe cei mai bine orientaţi autori, colaboratori mai toţi ai "Scânteii". Contraatacat, criticul se repliază, dă înapoi, cum făcea de fiecare dată în astfel de cazuri, ba uneori, pentru a i se face uitată vreo vină, se autoblama, sărind mult peste calul autocriticii. Un scandal încă mai mare, urmat de o dezicere de sine încă mai vehementă, l-a iscat apariţia faimosului număr 4, din 1958, al "Vieţii româneşti", consacrat criticii literare. Cu totul neortodox, faţă de criteriile de atunci, acest număr al revistei al cărei redactor-şef era l-a dus iarăşi pe Crohmălniceanu în dizgraţie. Au urmat din partea-i numeroase gesturi de autoînvinuire, însoţite şi de altele menite să convingă forurile conducătoare că, totuşi, se poate conta pe el în lupta ideologică. Altfel apare poate cel mai reprobabil text al lui Ov.S. Crohmălniceanu, acel volumaş din 1960 intitulat Pentru realismul socialist, replică târzie şi cu atât mai regretabilă dată mişcărilor reformatoare est-europene ("revizioniste"), încurajate de micul dezgheţ hruşciovian de la mijlocul deceniului şase. Erau combătuţi în acel pamflet "antirevizionist" intelectuali estici reformatori sau scriitori dizidenţi precum Jan Kott sau Hlasko, iar din interior erau supuse criticii evazionismele grupului de la "Steaua" sau timidele nonconformisme ale tânărului poet Nichita Stănescu.
Se răscumpără pentru aceste cedări la presiunile făcute asupra sa de puterea politică, - pentru că au existat astfel de presiuni -, prin tot ce a întreprins în anii următori şi în toţi pe care i-a mai avut de trăit. A contribuit decisiv la readucerea în prim-planul atenţiei publice a lui Arghezi şi Blaga, până atunci marginalizaţi. Monografiile despre ei sunt şi azi consultabile. A înălţat edificiul unei monumentale construcţii critice: Literatura română dintre cele două războaie mondiale (3 volume), lucrare căreia nu ştiu de ce a ezitat să-i atribuie calitatea de Istorie, ceea ce totuşi este, prin concepţia generală, prin raportările personalităţilor creatoare la climatul epocii şi la evenimentele care au marcat-o. Literatura română şi expresionismul, altă sinteză, proiecta fenomenul literar autohton în perspectivă europeană, urmărind sincronizarea noastră cu un important curent creator al veacului XX. Am amintit mai sus cărţile sale din deceniul 8, cu atâta impact asupra scriitorilor tineri grupaţi în jurul său şi care ei înşişi, se poate spune, într-o anumită măsură, l-au influenţat, ascuţindu-i receptivitatea literară şi determinându-l să descopere noi feluri de lectură.
Ar trebui măcar să amintesc, în final, poziţia neconcesivă, nepertractantă cu puterea din anii ceauşismului. Criticul nu a mai recurs, ca pe vremuri, la formula adaptării şi nici măcar la acele "reguli ale prudenţei" la care Geo Şerban spunea că apelează îndeobşte Crohmălniceanu când are de recuperat o porţiune de teren pierdută. L-am auzit exprimându-şi fără ocol dezaprobarea, în adunări scriitoriceşti, faţă de politicile culturale aberante ale regimului, închizătoare de orizonturi şi şovine pe faţă, demontându-le cu logica sa impecabilă, cu argumente ce nu puteau fi în nici un fel respinse. Odată aceasta s-a întâmplat chiar în faţa lui Ceauşescu, episod evocat în Amintiri deghizate şi a cărui citire m-a surprins prin faptul că notează o reacţie a mea din acea împrejurare. Luase cuvântul la acea ultimă, probabil, întâlnire a lui Ceauşescu cu scriitorii, mai mult pentru a-i arăta acestuia că există o reacţie de împotrivire la "dezmăţul şovino-protocronist", desfăşurat chiar sub oblăduirea lui şi a cărui culme fusese atinsă prin publicarea în "Săptămâna" a editorialului deschis antisemit Idealuri, semnat de actualul senator C.V. Tudor. A vorbit fără menajamente despre resuscitarea şovinismului şi antisemitismului în publicaţii pe al căror frontispiciu scria "Proletari din toate ţările, uniţi-vă!", despre demagogia patriotardă şi invazia de versuri proaste care compromit patriotismul şi ideea naţională, despre prigonirea criticii când aceasta doreşte să spună adevărul despre aceste lucruri, un discurs care, rostit în acel cadru, mi s-a părut fulminant. N-a fost întrerupt, n-a fost contrazis, ci ascultat într-o tăcere sumbră de acela care, în fond, patrona toate acele manifestări. I-a fost limpede lui Crohmălniceanu că vorbise de prisos. Şi acum urmează, în rememorarea acelui moment, însemnarea care mă priveşte: "M-am aşezat jos, cu obrajii încinşi. Dimisianu, alături de mine, mi-a strâns discret braţul". Fie şi în felul acesta, discret, mă solidarizam cu profesorul meu de odinioară, şi am fost emoţionat să aflu, citind Amintirile deghizate, că gestul meu nu-l uitase după atâţia ani.
