Traducându-l pe Friedrich Nietzsche
în româneşte, am rămas cu
amărăciunea iremediabilă că
în opera lui nu se pomeneşte
absolut nimic în legătură cu
românii. În schimb, într-o scrisoare
din 20 martie 1883, trimisă din Genova
compozitorului şi prietenului său
Heinrich Köselitz (Peter Gast), el o
menţionează pe „regina României”
în următoarele împrejurări: cu
vreo doi ani în urmă, Carmen Sylva
i-a trimis compozitorului german
August Bungert (1845-1915) câteva
poezii pentru a i le pune pe note.
Acesta se cunoştea din 6 martie 1883
cu Nietzsche, care-şi petrecea la
Genova ultima iarnă din cele trei
de pe Riviera italiană. Pe cei doi îi
apropia pasiunea comună pentru
muzică şi antichitatea grecească, dar
şi distanţarea de muzica lui Wagner
şi de filozofia lui Schopenhauer. Când
a aflat din ziare că perechea regală
a României vine în curând să-şi
petreacă un sejur într-una din multele
staţiuni-satelit ale Genovei, Bungert
l-a invitat la el să-i asculte liedurile
compuse la repezeală pentru regina
Elisabeta. Nietzsche a ascultat de
patru ori unul dintre ele, Alpenglühen/
Luciri alpine, şi l-a apreciat ca fiind
„o foarte bună poezie”.
Cât despre cele cinci recurenţe
ale cuvintelor traci (Thracier, Thraker,
Thrakier) şi tracic (thrakisch, de două
ori) în toată opera lui Nietzsche,
acestea nu-s decât o foarte palidă
compensaţie pentru suferinda mea
mândrie naţională.
Nu mi-a rămas decât să-mi caut
consolarea în receptarea destul de
timpurie a lui Nietzsche în cultura
noastră. Printre primii români mai
cunoscuţi care l-au citit pe Nietzsche
încă în timpul vieţii lui (până pe la
sfârşitul anului 1893) se numără
Regina Elisabeta, C. Rădulescu-Motru,
G. Bogdan-Duică şi Elena Văcărescu.
Primii doi s-ar fi putut chiar întâlni
cu el, atât de aproape s-au aflat la
un moment dat de reşedinţa lui
Nietzsche, dar au ratat acele ocazii.
Am motive să cred că Regina este
prima cititoare a lui Nietzsche de la
noi, după cum C. Rădulescu-Motru
e cel dintâi exeget român al filozofului
german, iar G. Bogdan-Duică este
primul care publică (în „Gazeta
Bucovinei”) un text nietzschean şi
un text despre Nietzsche (al filozofului
german Hugo Kaatz), ambele în
traducere românească.
Cea mai spectaculoasă punere în
scenă a contactului cu filozoful german
ne-o prezintă însă, în memoriile sale,
Elena Văcărescu (1864-1947). Dacă
s-ar adeveri cele afirmate acolo, ea
ar fi prima şi singura dintre români
care a stat de vorbă cu el. În tinereţea
ei pariziană (1879-1888) s-a impus
ca poetă talentată, frecventată în
saloanele ei literare de mari personalităţi
ale vremii. Regina Elisabeta a României
o simpatiza într-atât, încât a numit-o
domnişoară de onoare în 1888, a
susţinut logodna ei cu Ferdinand,
viitorul rege, dar, din cauza veleităţilor
de viitoare regină ale Elenei, a urzelilor
ce le punea la cale, a scandalului
monstru provocat de întregul ei
comportament, logodna s-a rupt, iar
relaţiile cu regina au încetat definitiv
în vara lui 1892, când Regina a plecat
într-un exil de doi ani pe meleagurile
ei natale, iar Elena, profund deprimată,
a luat drumul Romei, unde tatăl ei
era încă ministru plenipotenţiar.
În primăvara lui 1893, după
presupunerea lui Ion Stăvăruş (Elena
Văcărescu, Ed. Univers, Bucureşti,
1974, p. 54-55), Elena se află în
vilegiatură cu familia la Vallombrosa,
o staţiune climaterică din apropierea
Florenţei. Hélène Vacaresco a publicat
în 1946 la Paris un Mémorial sur le
mode mineur, din care capitolul
Pourquoi j’écris Niezsche sans t a
fost tradus în româneşte de Aneta şi
Ion Stăvăruş (Elena Văcărescu,Memorii,
Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 93-
99) şi de Anca-Maria Christodorescu
(România literară, 34 (2001), nr.
38, 26 sept.-2 oct., p. 12-13, reluat,
fireşte, în volumul Memorial în mod
minor de la Compania, Bucureşti,
2001, p. 90-95). „Bunica Ligii Naţiunilor”,
cum era supranumită Elena Văcărescu,
relatează între altele: „De câteva zile
locuiam cu părinţii şi sora mea la
Vallombrosa. // Tristeţea care mă
apăsa şi starea mea de nelinişte îi
îndemnaseră pe ai mei să facă această
călătorie în speranţa că ar putea să
atenueze sau chiar să calmeze suferinţa
mea. Timp de câteva zile frumuseţea
acestor locuri reuşi să mă facă să uit
de mine [...] Hotelul în care locuiam
era o veche mănăstire [...] // Dacă
singurătatea şi liniştea locului mă
încântau, nu puteam totuşi să-mi uit
durerea. Aşteptam mereu scrisori
care nu mai veneau; ochii şi mâinile
se îndreptau cu speranţă spre vraful
corespondenţei, cercetând până şi
cel mai neînsemnat jurnal pe care
îl primeam. Pentru a-mi înşela
disperarea, plecam în zori şi mă
plimbam prin pădure. [...] // Uneori,
pentru a da impresia că mă amuz,
aduceam cu mine o carte şi o deschideam
la întâmplare.// Într-o astfel de
împrejurare, într-un amurg fără
seamăn, am făcut cunoştinţă cu
Zarathustra, also sprach. Şi Zarathustra
mi-a vorbit, iar violenţa sa dionisiacă
m-a tulburat. Din acel moment
Zarathustra poruncea şi hotăra în
locul meu, într-atât încât pentru a
mă apăra de ceea ce el voia să-mi
impună, citeam cu voce tare lungile
versete ce se desfăşurau după voia
celor mai tainice silogisme. Zarathustra
mă mustra şi mă întorceam la hotel
într-o stare de neobişnuită agitaţie.”
(Memorii, p. 93-94)
Când s-au întâmplat toate acestea
şi altele la care mă voi referi, ea nu
ne spune. Mai departe pretinde că,
într-o după-amiază, ieşind din hotel
cu Zarathustra sub braţ şi voind să
lase cheia camerei la poartă, a constatat
că în locul blondului portar florentin
apăruse un bărbat cu părul cărunt,
cu care a legat repede o conversaţie
despre cartea lui Nietzsche. Conversaţiile
cu acesta s-au repetat în mai multe
zile, ba chiar a ajuns să-l însoţească
în plimbările lui şi să-i descopere tot
felul de ciudăţenii, cum ar fi obsesia
cheilor. Dar într-o zi revenise la post
portarul florentin, de la care află că
cel ce l-a înlocuit până acum nu
era altul decât Nietzsche însuşi, care
în dimineaţa aceea a plecat la Genova.
Ce frumos ar fi fost ca această
întâlnire să fi avut loc cu adevărat!
Din păcate, ştim astăzi exact că
picioarele lui Nietzsche n-au călcat
niciodată pe la Vallombrosa. E adevărat
însă că o tentativă de a ajunge aici
a existat în mintea lui. Cel ce i-a
dat ideea a fost Paul Lanzky (1852-
1936), un evreu originar din Weißagk
(Niederlausitz, Germania), cu studii
de literatură romanică şi filozofie,
care, citindu-i Omenesc, prea omenesc,
devenise interesat de filozofia lui şi
i s-a adresat în scris pe la începutul
lui decembrie 1883, după ce-i obţinuse
adresa de la editorul cărţii. Prima
impresie despre el este bună, cum
vedem din scrisoarea lui Nietzsche
către Franz Overbeck din 24 decembrie:
„Există un alt om care mi-a fost dăruit,
poate, la timpul potrivit: se numeşte
Paul Lanzky şi-mi pare că i-ar face
plăcere să-şi unească destinul cu
al meu, de îndată ce-i va fi cu putinţă.
Independent şi un prieten al singurătăţii
şi simplităţii, 31 de ani, atras de
filozofie, mai mult pesimist decât
sceptic: e primul care mi se adresează
în scris cu «Prea stimate Maestre!»
(ceea ce mi-a declanşat cele mai
felurite sentimente şi amintiri). //
Este coproprietar al hotelului (foresteria) [it. „cameră, apartament de oaspeţi
într-o mănăstire”; tot ce figurează
în paranteze drepte este intervenţia
noastră, S. D.] din Vallombrosa –
şi, în sfârşit, «filozofia» mea îşi va
întemeia încă o dată «un cuib» în
acest prielnic colţişor vechi şi măreţ.
– Probabil voi petrece o parte din
anul viitor acolo, în Paradisino [dependinţă a hotelului La Foresta
din Vallombrosa], ca un pustnic,
alături chiar de hotel: am fost invitat.
– Întâlnirea este miraculoasă: anul
trecut îmi dădusem atâta osteneală
tocmai pentru această Vallombrosa
– şi dacă tu ai ghicit ceva din gândurile
mele ascunse, acum vei şi simţi cum
îmi vine mie întâmplarea în întâmpinare.”
(Friedrich Nietzsche, Sämtliche Briefe.
Krtitische Studienausgabe in 8 Bänden.
Herausgegeben von Giorgio Colli und
Mazzino Montinari. Deutscher Taschenbuch Verlag. München. de
Gruyter. Berlin/New York. 1986; mai
departe KSB; aici vol. 6, 462, 24-463,
41) Punerea în practică a acestui plan
nu-i chiar aşa de simplă, cum aflăm
din scrisoarea către acelaşi prieten
din 12 februarie 1884: „Cu Vallombrosa
multă corespondenţă, expedieri de
fotografii, tabele meteorologice ş.a.m.d.
Problema nu-i încă rezolvată.” (KSB
6, 477, 34-36) Similar prietenului
Köselitz în 5 martie: „Sunt foarte
stăruitor invitat la Vallombrosa de
un domn Paul Lamzky [...] Mi-a trimis
fotografii şi tabele meteorologice
despre V‹allombrosa› (950 metri
altitudine, pădure de brad). Dacă
vreau, voi locui în „Paradisino”, singur
(acolo unde a trăit însuşi sfântul
Gualterus şde fapt, Gualbertus = San
Giovan Gualberto di Pistoia, fondatorul
Ordinului Cenobiţilor din Vallombrosaţ).”
(KSB 6, 483, 31-484, 41)
Meteosensibilitatea lui Nietzsche
(temperatura ideală pentru el era de
9° C), migrenele acute, vederea slabă
şi alte boli, nepotrivirea programului
său cu cel al lui Lanzky etc. au împiedicat
petrecerea în acel an a proiectatului
sejur la Vallombrosa. Abia în 3
decembrie ajunge şi Lanzky la Nisa
şi trage la aceeaşi Pension de Genève
la care locuia şi „Maestrul”. Acum
se văd ei pentru prima dată faţă-n
faţă şi încep să se cunoască mai bine.
Nietzsche însă nu se decide nici în
acea iarnă, nici în primăvara şi
vara lui 1885 să meargă la Vallombrosa
până ce nu explorează şi aerul din
alte staţiuni. După ce se lămureşte,
în sfârşit, îi comunică din Florenţa,
într-o sâmbătă, 7 noiembrie, surorii
sale: „Pentru mine Florenţa nu-i
convenabilă, e zgomotoasă, cu pavajul
denivelat şi risc mare de a fi călcat
de trăsuri. De luni încolo adresa mea
este: Vallombrosa per Pontassieve
(Italia). Lanzky îmi pregăteşte
acolo cea mai bună cameră.” (KSB
7, nr. 641, 106, 2-107, 6) Similar
mamei în aceeaşi zi: „Draga şi
buna mea mamă, un salut din Florenţa,
unde e vreme mohorâtă şi ploioasă
şi absolut diferită de riviera. Poimâine
ne retragem (domnul Lanzky şi cu
mine) în singurătatea pădurii şi a
muntelui şi a mănăstirii de la
Vallombrosa, nu-i nicidecum departe.
Acolo mi se pregăteşte cea mai bună
cameră; vom avea linişte, locul
este renumit, Dante şi Milton l-au
ridicat în slăvi, cel din urmă în descrierea
paradisului. Acum e acolo o mare
şcoală silvică; în afară şi alături de
hotelul în care vom locui noi doi.
Altitudine circa 3000 de picioare,
aşadar aer proaspăt, sporadic zăpadă.”
(KSB 7, 107, 2-12)
Dar dintr-odată, miercuri, 11
noiembrie, i se adresează din Nisa
mamei: „Să nu vă mire prea mult,
dragele mele, că astăzi cârtiţa hamletiană
se aude din Nisa, iar nu din Vallombrosa
(«Schattenthal» –). Pentru mine a fost
de nepreţuit să experimentez aproape
concomitent [28 oct.-10 nov. 1885]
aerul de la Leipzig, München, Florenza,
Genova şi Nisa. Nici n-aţi putea crede
cât de clar a triumfat în această
competiţie Nisa. Ca şi înainte, locuinţa
mea este Pension de Genève, petite
rue St. Etienne; între timp a devenit
foarte apetisantă prin transformare
şi renovare totală a materialelor şi
culorilor.” (KSB 7, nr. 644, 108, 2-
11) Aici, mai întâi, trebuie desluşită
expresia „cârtiţă hamletiană”: cârtiţă,
la prima vedere, fiindcă el era orb pe
jumătate (acest cuvânt apare de vreo
trei ori în opera lui însoţit chiar de
determinantul oarbă); dar hamletiană
ce va să zică? Or fi înţeles mama şi
sora ce-a vrut să spună Nietzsche cu
asta? Puţin probabil. Explicaţia ne-o
dă Joachim Köhler în Zarathustras
Geheimnis. Friedrich Nietzsche und
seine verschlüsselte Botschaft şEnigma
lui Zarathustra. Friedrich Nietzsche
şi mesajul său cifratţ, Greno Verlag,
Nordlingen, 1989, p. 526-527: Nietzsche
vrea să spună că locul lui ca sobol
(cârtiţă) hamletian(ă) este în Schattenthal
(= Valea Umbrelor = Vallombrosa),
în perioada respectivă el fiind, ca şi
alte dăţi, mai aproape de iad, din care
urcase odinioară, în drama lui
Shakespeare, fantoma tatălui mort
al lui Hamlet. Duhul tatălui îi spune
mai întâi metaforic: „adormind eu în
grădină, / Am fost muşcat de-un
şarpe.” Apoi îi tălmăceşte că şarpele
era propriul lui frate: „ca-n fiecare
după-amiază, / Dormeam în tihnă în
grădina mea, / Când unchiul tău s-a
furişat cu zeama / Procletei mătrăgune
într-un şip / Şi-n porţile urechii
mi-a turnat / Veninul ticălos.” (Hamlet
I, 5, trad. Leon D. Leviţchi şi Dan
Duţescu, Ed. Univers, Bucureşti,
1986) Prin asta, Hamlet devine un
iniţiat, ca omul dionisic, asemănare
despre care vorbeşte Nietzsche în
Naşterea tragediei: „amândoi au
pătruns odată cu privirea în esenţa
lucrurilor, au cunoscut, şi sunt dezgustaţi
de a acţiona; căci acţiunea lor nu
poate schimba nimic din esenţa veşnică
a lucrurilor, percep ca ridicol sau
infam să li se pretindă a potrivi la loc
lumea desfăcută din încheieturi.
Cunoaşterea ucide acţiunea, pentru
acţiune este nevoie de voalarea în
iluzii – aceasta este teoria hamletiană,
nu acea ieftină înţelepciune a visătorului
prostănac, care, de prea multă cugetare,
n-ajunge să acţioneze, parcă din
pricina unui exces de posibilităţi; nu
cugetarea, nu! – adevărata cunoaştere,
privirea aruncată în adevărul îngrozitor
precumpăneşte asupra oricărui motiv
care îndeamnă la acţiune, la Hamlet,
ca şi la omul dionisiac.” (Op. comp. [= Friedrich Nietzsche, Opere complete
1-7, trad. S. D., Hestia, Timişoara,
1998-2013] 2, p. 40) Dezgustul faţă
de acţiune se manifestă la Hamlet
când fantoma tatălui, devenită un
torţionar, îi cere să-l răzbune: fiul i
se adresează cu „sobol bătrân”,
robotind „atât de iute sub pământ”
ca un ocnaş. Un text din Zarathustra
întregeşte tâlcuirea expresiei cârtiţa
hamletiană: Zarathustra relatează
„vedenia celui mai singuratic om”,
adică ce-a văzut el continuând să
urce pe-o anevoioasă potecă de munte
după ce i-a sărit în cârcă „spiritul ce-l
trăgea în jos, ce-l trăgea-n prăpastie,
spiritul gravitaţiei, diavolul şi duşmanul
meu de moarte [...] pe jumătate pitic,
pe jumătate cârtiţă; schilod; schilodind;
turnându-mi, prin ureche, în creier,
picătură cu picătură, gânduri de
plumb.// «O Zarathustra, şoptea în
batjocură, silabă cu silabă, tu, piatră
filozofală! Te-ai zvârlit în sus, dar
orice piatră zvârlită trebuie – să cadă!//
O Zarathustra, piatră filozofală, piatraruncată
din praştie, tu, sfărâmător
de stele! Pe tine însuţi te-ai zvârlit
aşa de sus, – dar orice piatră zvârlită
– trebuie să cadă!” (Op. comp. 5, p.
151)
Scrisoarea din 11 noiembrie 1885
este importantă şi prin aceea că i-a
indus în eroare pe mulţi dintre
nietzscheeni, întrucât, fiind un text
intim nedestinat publicării, el n-a
simţit nevoia să spună limpede că
nu s-a mai dus la Vallombrosa, ci
s-a întors la Nisa. Aşa cum „s-au
lunecat şi săracul Ureche vornicul”
într-o altă circumstanţă de pomină,
„s-au lunecat” şi ei aici luându-se
după scrisorile care au fost păstrate
în Arhiva Nietzeche de la Weimar
şi publicate în mai multe ediţii după
moartea lui Nietzsche. „Credem
neputinţii omeneşti”, mai adaugă
cronicarul moldovean, aşa trebuie
să-i disculpăm şi noi pe toţi biografii
lui Nietzsche, căci atâta se ştia în
epocă despre presupusul sejur al lui
Nietzsche la Vallombrosa. Şi tot
aşa pe Elena Văcărescu, care a „muşcat”
apelând la aceleaşi surse. Numai că,
în mitomania ei, aceasta şi-a dat frâu
liber la fantezie, încrucişându-şi
cărările cu cele ale filozofului care
devenea din ce în ce mai cunoscut
pe măsură ce trecea vremea. Acuma,
dacă este foarte plauzibil ca Elena
Văcărescu să fi fost împreună cu
familia la Vallombrosa în 1893,
Nietzsche, după declanşarea la Torino
a demenţei sale în primele zile ale
lui ianuarie 1889, n-a mai fost în altă
parte decât, strict supravegheat, la
clinica de boli nervoase din Basel
(10-17 ianuarie) şi Jena (18-24 martie),
apoi într-o locuinţă privată din
Jena (24 martie-12 mai), după care
e dus în locuinţa mamei sale din
Naumburg (12 mai 1890-19 iulie
1897), iar după moartea ei (20 aprilie
1897), mutat de sora sa în 20 iulie
la Weimar, unde se şi stinge în 24
august 1900. Aşa că Elena Văcărescu
n-avea cum să-l întâlnească pe
Nietzsche în perioada 1889-1900 în
împrejurările descrise în memorialul
său. Iar Nietzsche, în noiembrie 1885,
singura dată când s-a apropiat de
Vallombrosa, n-avea cum să dea ochii
cu ultimul vlăstar al poeţilor Văcăreşti,
presupunând că Elena ar fi fost atunci
acolo, fiindcă el s-a răzgândit şi s-a
întors din drum.
Cum s-au petrecut cu adevărat
lucrurile n-aş fi aflat dacă n-aş fi
întreprins în perioada 22 iulie-4
august 2011 o călătorie pe urmele
lui Nietzsche în nordul Italiei (Veneţia,
Florenţa, Vallombrosa, Genova, Torino)
cu automobilul prietenului C. pe post
de şofer. De fapt, ţinta era Vallombrosa,
convins fiind că voi găsi aici ceva care
să fi păstrat amintirea faimosului
filosofo tedesco. N-am găsit nimic,
dar mi-am propus ca, odată întors
acasă, să iau legătura în scris cu
abaţia. Ceea ce însă n-am făcut imediat,
ci abia în 27 iunie 2012, când m-am
adresat Abatelui Giuseppe Casetta,
iar acesta i-a dat scrisoarea dlui Nicola
Wittum (n. 1948 în Italia, fiu al
germanului Herbert Wittum şi al
italiencei Annetta, din familia hotelierilor
Balestri), care se ocupă din pură
pasiune de istoricul staţiunilor turistice
Vallombrosa şi Saltino, publicând
mai multe cărţi pe această temă, şi
căruia îi mulţumesc şi pe această cale
pentru informaţiile primite cu privire
la hotelul lui Paul Lanzky: „Mi-am
încheiat cercetările despre Nietzsche
la Vallombrosa şi, în sfârşit, am putut
clarifica misterul... vizitei sale; am
ajuns astfel la concluzia, de altfel
confirmată atât de Nietzsche, cât şi
de Lanzky, că marele gânditor n-a
fost niciodată la Vallombrosa.” La
baza acestei afirmaţii fără niciun
echivoc stă mărturia lui Lanzky dată
la iveală abia prin publicarea întregii
corespondenţe a lui Nietzsche la
Walter de Gruyter.
Misterul s-a lămurit, aşadar. Dl
Nicola Wittum conchide fericit: „Iată
explicată astfel incertitudinea care
a ţinut atâta timp pe loc cercetătorii
şi pe noi, valombrozanii.” Adevărul
este că biografilor nietzscheeni le era
indiferent dacă Nietzsche şi Elena
Văcărescu au fost sau nu vreodată
concomitent la Vallombrosa. Interesaţi
de acest fapt, în ce-l priveşte pe
Nietzsche, erau doar valombrozanii
ce lucrau în turism, iar în ce-o priveşte
pe Eleana Văcărescu, doar nietzscheenii
români preocupaţi de receptarea lui
Nietzsche în România. De la ei (adică
un italian şi un român) a venit
până la urmă şi dezlegarea enigmei.
Mai bine de-ar fi rămas nedezlegată!
Ne întrebăm acum de ce avea nevoie Elena Văcărescu
să recurgă la mistificarea ei. Trebuie să recunoaştem însă
că, din punct de vedere literar, ficţiunea ei este o reuşită.
Lui Nietzsche i-ar fi plăcut, aşa cum a apreciat şi punerea
în scenă a învierii lui Lazăr din Evanghelia lui Ioan.
Compatrioata noastră posedă măiestria de a-l introduce
pe Nietzsche în naraţiune şi de a-l scoate apoi din scenă
în aşa fel, încât să nu i se reproşeze că n-a ţinut ulterior
legătura cu el. În afara „minciunii” artistice, cum numeşte
Nietzsche arta în general, exită aici şi câteva adevăruri:
românca a fost la Vallombrosa, chiar dacă nu avem şi alte
mărturii; l-a citit pe Nietzsche, fără a-l aprofunda însă
(imboldul nu putea veni decât de la Carmen Sylva); trebuie
să mai fi scris greşit (Niezsche) numele filozofului şi în
alte locuri din producţia ei literară şi publicistică, altfel
n-ar fi încercat să ne convingă că motivul pentru care a
procedat constant aşa este altul decât superficialitatea ei.
Când îi spune locţiitorului de portar că nu reuşeşete deloc
să reţină cum se scrie numele lui Nietzsche, acela îi
răspunde: „Ei bine, fără t este o catastrofă. Promite-mi
însă că-l vei scrie aşa, astfel voi fi sigur că nu mă vei uita:
deci simplu, Niezsche. E stupid, nu-i aşa?” (Memorii, p.
97) Ba-i aşa, normal ar fi fost să spună că se va strădui
să-l scrie corect de-acum înainte. Nu-i singura care l-a
scris greşit. Cosima Wagner foloseşte în jurnalele sale,
pe lângă varianta corectă, cel puţin alte două greşite:
Nitsche şi Nietsche. Îngijitorii ediţiei Memorii, p. 194,
afirmă: „Scris fără litera t, numele lui Nietzsche se pronunţă
diferit, cuvântul rezultat având sensul de firidă, ocniţă.”
Litera t, care lipseşte în varianta Elenei, nu schimbă cu
nimic semnificaţia acestui nume provenit de la Nikolaus
şi atât de răspândit în Germania centrală în formele
Ni(e)tsch(e), Nitsche, Nietzsch, Nitzsche, Nitz(e), Nietzke,
Nizze, Nietz, Ne(t)zsch, Nitzke, Nit(s)chke, Nitzschke
etc. (Horst Naumann, Das große Buch der Familiennamen.
Alter. Herkunft. Bedeutung. Weltbild GmbH, Steinerne
Furt, Augsburg, 2005, p. 203). Cu sau fără t, pronunţia
lui Nie(t)zsche este aceeaşi: [niţ-şe], dar, cu timpul, s-a
încetăţenit rostirea şni-ceţ. Cuvântul german care, pentru
„firidă, ocniţă, nişă”, este Nische şni-şeţ nu-i chiar o
catastrofă, cu toate că nu se găseşte în sistemul antroponimic
din ţările germanofone.
Mitomană incorigibilă, care trebuia să stea mereu în
centrul atenţiei, să aibă întotdeauna dreptate, fiindcă ştia
totul, narcisiacă pozând în femeie fatală de care toţi bărbaţii
se îndrăgosteau la prima vedere, Elena l-a sedus şi pe
un emul al lui Nietzsche, pe Gabriele D’Annunzio (v.
Memorii, p. 100-116), care, în romanul Plăcerea, ar fi dat
unui personaj feminin numele ei, Elena, după ce în
1895 scriitoarea engleză Vernon Lee aranjase să i-l prezinte
pe scriitorul italian la vila ei din Florenţa. D’Annunzio
contramandase însă întâlnirea, dar, în aceeaşi zi, s-au
încrucişat totuşi pe o stradă, el călare pe un bidiviu superb,
înclinându-se în faţa unei trăsuri în ale cărei perne sta
afundată ea. A fost suficient ca să-l cucerească pe il
cavaliere, cu care a făcut cunoştinţă abia la Paris în 1903.
Cum o fi putut Elencuţa să-i inspire lui Gabriele o evocare
a unei Elene la Palatul Roccagiovine din Roma pornind de
la numele ei, când, după Piero Chiara, Viaţa lui Gabriele
D’Annunzio, traducere şi note de Rodica Locusteanu,
Editura Univers, Bucureşti, 1988, p. 66-68, romanul Il
piacere la care a lucrat D’Annunzio între iulie şi decembrie
1888 era în librării la 2 mai 1889? Într-un singur fel:
era în stilul ei să epateze alunecând neconstrânsă de nicio
realitate pe coordonatele timpului şi spaţiului.
