Ne-a vizitat, de curând, invitat
la Festivalul Internaţional de
Poezie Bucureşti, unul dintre
cei mai mari poeţi ai vremurilor
noastre, sud-coreeanul Ko Un
(născut în 1933). Numele lui apare
deseori citat pe listele serioase ale
nobeleabililor, nu doar fiindcă
opera sa cuprinde peste 150 de
titluri (poezie, proză, critică, eseuri,
impresii de călătorie), dar mai cu
seamă pentru calitatea şi diversitatea
acesteia, mărturie a unei biografii
ieşită din comun şi palimpsest
despre vitregia istoriei în acea parte
a lumii, pe care noi europenii încă
o cunoaştem atât de puţin. Nu cred
că mai există poet contemporan
care să continue ciclul Zece mii de
vieţi, început în 1986, deja în peste
treizeci de volume, în paralel cu
cele şapte volume ale unei epopei,
începută şi ea în 1987, plus alte
romane istorico-iniţiatice, precum
Roman zen (din 1995), care îşi
familiarizează cititorii cu viaţa
primilor şase patriarhi ai budismului
zen. El însuşi un fost călugăr zen,
închis de patru ori şi torturat sub
dictatura militară, Ko Un este unul
din acele exemple de forţă blândă,
şi legendară, pe care violenţa
niciunui sistem politico-militar nu
reuşeşte să o frângă. Avea deja 64
de ani în anul 1997 când timp de
40 de zile a întreprins o călătorie
în zona budismului istoric din Tibet,
urcând pînă la 6500 metri altitudine,
acolo unde aerul rarefiat i-a tăiat
răsuflarea şi la amuţit pur şi simplu
cu transparenţa în care îi arăta
măreţia lumii. Nu e de mirare,
mărturiseşte poetul, că la întoarcere
l-a cuprins o enormă epuizare fizică.
A ieşit din ea abia atunci când a
început să scrie primele texte
din această carte de Şoapte, tradusă
ulterior şi în franceză (Chuchotements,
Belin, 2011), din care putem selecta
câteva excepţionale poeme, începând
cu zborul acestor cocori, nu altceva
decât mirificul zbor al poeziei spre
înălţimi. Fireşte că traducerea după
o altă traducere este abia un zbor
timid. Limpezimea şi forţa interioară
a acestei poezii mă îndeamnă să
fac pasul. Fiindcă şi trecută prin
aceste site, cititorul tot observă
delicateţea cu care cuvintele iau
în stăpânire şi sublimul şi abjecţia,
şi spaima şi seninătatea aşternută
pe suflet, alternînd în doze subtile
ascetismul expresiei cu blândeţea
unui povestitor ce vrea să se eclipseze
pe sine deşi are de scos la lumină
poezia neîntreruptă din zeci de
mii de vieţi. (Post scriptum: au şi
cărţile soarta lor. „Şoaptele” acestui
poet le găsisem înainte să aflu
de mirifica lui venire la Bucureşti.
De atunci datează şi micul poem
omagial care însoţeşte această
prezentare.)
Primăvară precoce
La cincisprezece ani eram un băieţel timid
Am fost trimis să ofer un căţeluş
Unor rude care nu aveau câini
Noua mătuşă cu lunga ei fustă indigo
care tocmai se măritase
Primid căţeluşul pe care eu
i-l aduceam ţinându-l în braţe
M-a răsplătit cu un larg surâs
Inima mea pe atunci abia înmugurită
A înflorit brusc şi nu mai găsea
loc unde să se ascundă
Pe drum la întoarcere
Cu toţi norii grei ce întârziau deasupra
apelor din orezerii
Inima mea nu găsea niciun loc unde
să se ascundă
Regăsire
După a patra mea ieşire din închisoare
Aflat în continuare sub supraveghere
la domiciliu
De parcă eram un copil
de aproximativ zece ani
Am desenat o pasăre pe o bancnotă
de o mie de wons
Pe care am cheltuit-o împreună
cu alte bancnote
Au trecut de atunci cinci ani
Iar pe 16 februarie 1998
Bancnota de o mie de wons
cu pasărea
Mi-a revenit din nou
Ceea ce cheltuisem la Anseong
în prefectura Gyenoggi
S-a întors la mine într-un bistrou
peste drum de hotelul KAL
pe insula Jeju
Dincolo de mare
Eu: ce cauţi tu pe aici?
Bancnota: încântată să te revăd!
Acolo unde va trebui
să meargă sufletul meu
Până în adâncul lucrurilor
Până la cinci mii de metri adâncime
Pe fundul Pacificului
Fiindcă şi copulaţia a coborât
până acolo!
Da, chiar acolo
Sub presiunea apei care
acolo echivalează
Cu apăsarea câtorva
sute de kilograme de pietre
Extrem de calmă este
Fericita copulare a crabilor
submarini masculi şi femele
În acele tenebre, oare acolo urmează
să ajungă înspăimântat
sufletul meu?
Gunoiul din copilăria mea
Nu au decât să putrezească toate
lucrurile din universul sacru!
În copilăria mea fiecare casă avea
propria ei mare grămadă de gunoi
Şi era atât de liniştitor
Fiindcă atunci când încep să învârţi
În interiorul bălegarului acolo unde
e în starea cea mai avansată
de descompunere
Ce minunată putoare!
Iar cu această putoare tare care
mă sufoca ce mare era lumea
Tu
Atunci când îţi simt prezenţa
nu departe de mine
Eu trebuie să fiu în sfârşit eu însumi
Iar după topirea gheţii
Dacă tu eşti apa
Eu devin murmurul scurgerii ei
Iar la o zi după aceea dacă eu sunt apa
Tu eşti cea care devii murmurul scurgerii ei
După ce am întors o pagină dificilă
în viaţa mea
În ziua în care îmi vine să îmi schimb
hainele cu altcineva
Chiar şi pentru o mie de ani
Ce ar putea însemna asta
dacă aş fi numai singur eu?
Pretutindeni pe unde merg
Graţie ţie,
eu trebuie să fiu un eu
extrem de vechi, graţie ţie, ţie, ţie
Atunci nu mai era nimic fals
Şi chiar
Nu exista niciun fel de motiv ca vreun
Dumnezeu să coboare
Ce minunată putoare!
Iar cu această teribilă putoare care
mă sufoca lumea era aşa de mare
Poemele
Între 2750 şi 2500 înaintea erei noastre
După ce bătrânul sumerian Kanoche Kadro
Şi-a înscris numele
Pentru prima dată pe propria lui operă
Niciodată veun poem
nu a mai scăpat de poetul său
Jigukchong Jigukchong1
Uneori existau şi anonime
Dar în general orice poem a trăit
împreună cu poetul său
Jigukchong Jigukchong
Cât de mulţi vor fi fost ei poeţii?
Cât de numeroase poemele
Au construit istoria poeziei
După care au terminat ca nişte fosile
îngropate-n pământ?
Dar există şi poame care încă
n-au fost cântate
Ah îngrozitoare eternitate!
La cotitura acestei străzi bolnave
Aşteaptă tremurând
Poeme care nu au fost încă scrise
în nicio limbă
Jigukchong Jigukchong Osawa
