Doi „verişori” mai mari pare să aibă acest Klein sub semnul căruia şi-a pus, de la bun început, Mihai Ignat poezia. Unul e, desigur, mopete-le ivănescian (lucrul s-a observat nu o dată): un personaj fără identitate clară, care face şi desface tot soiul de mărunţişuri casnice şi sufleteşti.
Faţă de acesta, există totuşi o deosebire netă. La Ignat, narativitatea nu-şi mai face loc, nici măcar ca simplu pretext: „Pe un cal de oţel numai unul/ a urcat, în ritmuri. Câte feţe a văzut,/ numai el ştie, cu inima tânără bătând/ pentru sine şi încă un trup./ Nu ţi se cuvine totul şi/ mai şi doare. Ei, şi ?! Îţi poţi/ marca teritoriul nu doar întrun/ singur fel, ştii tu care./ Cică păcatul vinde - să-nţeleg că virtutea cumpără?” (p. 23).
Celălalt (şi am transcris un fragment pentru a lăsa cititorului plăcerea de al intui pe cont propriu) vine dinspre poezia lui Virgil Mazilescu, populată de figuri evazive, mişcându-se pe albul paginii parcă special pentru a nu sări în ochi, pentru a nu se da în vileag. Nu e vorba numai de trioul din titlul volumului din 1983: pe lângă Guillaume, pe lângă poet şi administrator, Mazilescu mai importă un Immanuel, o Ştefana, o Margareta, cetăţeni la fel de paşnici ai acestei lumi asintactice şi diafane. Aceeaşi preferinţă pentru tăietura exactă a versului (care devine, el, unitatea minimală a poemului, în dauna „poveştii” mai ample), aceeaşi înclinaţie pentru metafizica „de buzunar” (care, departe de a-şi propune să rezolve „marile” şi „gravele” teme, se concentrează asupra acelora „suportabile” şi, pe cale de consecinţă, intens personale). Spun toate acestea nu pentru a diminua originalitatea poeziei lui Mihai Ignat, ci pentru a o proteja de eventualele lecturi inadecvate. Citit în descendenţa lui Mircea Ivănescu (reflex destul de comun, constat), autorul lui Klein reloaded poate părea un discipol confuz, împrăştiat, care nu face altceva decât să ducă mai departe spleen-ul instrumentat cândva inginereşte de magistru. Pe de altă parte, fără a fi lipsită de cusururi, raportarea la Mazilescu (cel puţin în avanposturile lecturii) se apropie mai mult de adevărul estetic al formulei din Klein reloaded.
La Ignat, focalizarea lipseşte în mod programatic. Poezia se decantează după alte reguli asociative decât simpla succesiune a evenimentelor (fie ele şi interioare). Anulată la nivelul mesajului, coerenţa se regăseşte pe alte paliere, mai greu cuantificabile. Un poem care, în mod aproape explicit, se declară a nu fi „despre tristeţe” reuşeşte să se pună în act o variantă a acesteia: singurătatea.
„Habar nu are ce-i aia o depresie./ Lamentaţiile nu-s decât siajul şi/ evident că nu-i stau bine. Da,/ lui, dar nici ţie./ Chip de cauciuc în care e tăiată/ o gură reală./ Memoria trage după ea trupul,/ nopţile nedormite sunt bonus./ Şi când să afli anul împerecherii,/ se anunţă pauza de masă. Trei/ nume dau prestanţă mai mare/ decât două./ Să fii atent cum le îmbătrânesc/ feţele, dar mâinile nu. Nefericirea/ expresionistă nu i se potriveşte/ lui Klein./ Discut cu toţi cei în viaţă - sper/ să nu aflu că sunt un detaliu/ neaşteptat” (p. 40).
E, însă, o singurătate existenţială sau una literară (şi, mai mult decât atât, stilistică) ? Aş opta pentru cea de-a doua. Nu se poate vorbi nici despre o afinitate a lui Mihai Ignat cu vocile pregnante ale generaţiei 2000 (în chip curios, nici nu beneficiază de notorietatea unora dintre ei), nici despre o emulaţie pe care acesta s-o fi produs între poeţii mai tineri (chiar dacă, de exemplu, Vlad Moldovan sau Alex Văsieş par să- i calce pe urme). Iar asta şi din pricina discreţiei autorului, care, în cele aproape două decenii câte au trecut de la debut, n-a făcut nici un efort pentru a-şi „îmblânzi” scrisul. (Mă refer, evident, la poezie; cu teatrul e altă poveste). La ţinut departe şi de confesiune, şi de verbiaj, şi de melodramă, cultivând în schimb ambiguitatea şi memorabilul. În felul lui, Mihai Ignat e un manierist fără manieră. Cu alte cuvinte, fără reţetă. Stau mărturie, în acest volum de grosimea unui mecanism de ceas, o sumedenie de eşantioane: „A vorbi în/ versuri e o boală, are şi nume, căutaţi-l,/ pronunţaţi-l, nu va avea ecou,/ poate doar în Marele Canion” (p. 12); „Limbajul ei, incluzând expresia «contele meu»,/ nu ca pe-o relicvă” (p. 15); „Nu eşti maestrul/ pasiunii, nici administratorul blocului./ Doar multe vene, neîntrerupte/ de nici o lamă” (p. 16); „Te simţi oprimat, contezi/ tot mai puţin./ Mirosule, sunt eu” (p.18); „«Sarea vesteşte setea», gândeşte preţios/ deja arhivatul Klein. Pe schema oaselor/ se depune atunci carnea, cu memoria/ drept moţ” (p. 25). „Şi bărbatul gol începe să se-agite/ până când peisajul din spatele lui/ arde ca o peliculă de film” (p. 32). Decupajul poate continua nestingherit.
Evitând narativitatea, Mihai Ignat respinge şi complementul acesteia: lirismul. Oricare din secvenţele citate ar fi putut oferi un titlu de carte (sau de poem) „cu schepsis”, de un modernism comme il faut, care să incite imaginaţia didactică a comentatorilor. Dar nu, aceste miniaturi concettiste nu sunt transformate în etichete sau sloganuri. Nu circumscriu vreo formulă. Volumul continuă liniştit seria voit inexpresivă inaugurată în 1995 (Klein - Klein spuse - Kleinpoeme - Klein spuse Klein), iar bucăţile sunt numerotate cât se poate de cuminte, cu cifre latine (sunt 49 de toate). Este, în asta, o marcă a atitudinii lui Ignat faţă de propria poezie. Deşi la nivelul tehnicii scrisului are toate datele necesare excelenţei, el îşi camuflează această calitate sub faldurile unei banalităţi imperturbabile. Discursul tinde să devină în felul acesta autoreflexiv, fără însă atât de antipatica retorică teoretizantă.
„Nu întări imaginea, las-o să/ fluture pe sub nasurile lor,/ ritmul o va frăgezi” (p. 46) ar fi un minunat moto la Klein reloaded; doar că poezia pe care o scrie acum Mihai Ignat nu admite motouri; cum nu admite nici un fel de reducţii sau de simplificări. Dimpotrivă, tot ce ţine de regimul rezumatului e imediat dispersat. Cu consecvenţă. E de-ajuns să urmărim ce se întâmplă în poemul din care-am citat (cel deal XLII-lea) imediat după această declaraţie, s-ar zice, „în clar”: „Nu ştiu, din secvenţa asta Klein/ lipseşte, măruntaiele se scurg tot/ în rigolă pentru confirmarea normalităţii./ Legile pământului sunt dublate de legile aprigelor creiere -/ aşa cresc şansele handicapaţilor. Ups,/ m-am făcut vinovat de incorectitudine/ politică! Bizar prin comparaţie” (p. 46).
E dificil de spus dacă volumul acesta se va bucura de succesul pe care-l merită. Sincer, mă tem că reflexele destul de inerţiale ale cititorilor români, fie ei profesionişti sau simpli căuzaşi, nu vor putea percepe subtilităţile (de felurite frecvenţe) ale lui Mihai Ignat. N-ar fi, oricum, nici prima, nici ultima victimă a politicilor generaţioniste din ultimii ani, dispuse să-i stimeze (moderat, ce-i drept) pe „aliniaţi”, în loc să-i accepte deschis pe franctirori. E vestea cea rea. Vestea bună e că, inclusiv datorită acestui volum, poezia română de azi îşi reconfirmă diversitatea.