Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Interviu:
KLAUS HEITMANN: “Am început să învăţ limba română din curiozitate...” de Victor Durnea


- Colocviul acesta, organizat aici, la Leipzig, de Balkanromanisten Verband (Asociaţia romaniştilor germani preocupaţi de spaţiul sud-est european), mi-a oferit ocazia de a vă reîntîlni. Aţi acceptat cu multă amabilitate, în ciuda orei tîrzii şi, fireşte, a oboselii acumulate pe parcursul zilei, fapt pentru care vă mulţumesc mult. Aş dori să începem chiar cu începutul. De cînd datează contactul dumneavoastră cu limba şi literatura română?

- Încă din timpul studiilor mele. Am studiat filologia romanică la Universitatea din Freiburg, în prima jumătate a anilor ’50; şi acolo am constatat că se predau tot felul de limbi romanice, numai limba română nu. Erau, de altfel, anii cînd România devenise pentru Occident o ţară – să zicem – de dincolo de negură, dispărută în spatele Cortinei de Fier. Aşa, din curiozitate, am început să învăţ singur această limbă neglijată, pe baza unui manual. Mi-a părut deosebit de interesantă şi chiar fascinantă, cu un profil, cu un caracter cu totul special, care se îndepărta considerabil de limbile surori. N-am încetat apoi s-o studiez. Aveam norocul că acolo, la Freiburg, se afla Biblioteca Română, actualul Institut Român, o instituţie unică în toată lumea occidentală pentru studiile române, unde am găsit cărţi şi am primit multe încurajări. Cînd am fost cît de cît în stare să citesc româneşte, m-am apucat şi de literatură. Am început cu Caragiale, care, desigur, nu este scriitorul cel mai indicat pentru începători; totuşi m-am descurcat. În afară de aceasta, am dat în Biblioteca Seminarului universitar de romanistică şi de un roman, de fapt, unicul roman românesc care se găsea acolo – şi anume de Rusoaica lui Gib Mihăescu, o carte tabuizată în România în perioada comunistă, dat fiind că acţiunea se petrece în Basarabia românească, pe malul Nistrului. Şi m-am întrebat atunci ce este cu regiunea dintre Prut şi Nistru, o ţară şi mai necunoscută în Vest decît România. Cînd, mai tîrziu, în catalogul unei librării specializate în estul Europei am văzut oferta unor cărţi tipărite la Chişinău cu litere chirilice – între altele, trei antologii voluminoase: Poezia Moldovei, Proza moldovenească şi Dramaturgia moldovenească – le-am comandat şi am început, tot din curiozitate, să le citesc. Continuînd pe această cale, mi-am constituit o întreagă bibliotecă de cărţi şi publicaţii cu acele slove ciudate. Cred că citirii acestui prim roman i se datoreşte interesul meu constant pentru Basarabia, cu limba şi cultura ei românească, de care m-am ocupat de multe ori pînă în 1989 spre marea indignare a sovieticilor, iar după aceea recoltînd multe aplauze din partea patrioţilor de la Chişinău, unde mi-a apărut, în 1998, culegerea de studii Limbă şi politică în Republica Moldova.

- Să revenim puţin la Institutul Român din Freiburg. Mi-aduc aminte că am citit undeva un articol al dumneavoastră despre directorul acestui Institut.

– Vă referiţi la “Buletinul Bibliotecii Române” din 1989, unde am publicat un necrolog în amintirea lui Virgil Mihăilescu, întemeietorul şi directorul acestui institut, un om cu mari merite faţă de cultura română. El este cel care a constituit şi condus timp de mai multe decenii un institut fără pereche în altă parte în afara României. Astăzi, în România, o spun cu părere de rău, nu se ştie nimic despre el şi activitatea sa. Cînd am fost ales membru de onoare al Academiei Române, în 2000, în discursul meu de recepţie am amintit de el. Am atras atenţia asupra acestui om admirabil, care altădată, în anii ’30, activa în Biblioteca Academiei. O subvenţionare a Bibliotecii de la Freiburg fundate de el (a cărei supravieţuire nu este deloc asigurată) din partea Statului român ar fi nu numai foarte binevenită, ci chiar necesară, indispensabilă.

- Deci aţi devenit romanist.

- Da, romanist. Sînt profesor emerit de romanistică. Aveam o Catedră de literatură franceză şi italiană, care, de asemenea, îmi dădea posibilitatea de a mă îndeletnici şi cu România, fie şi numai în calitate de cercetător.

- Mi-aduc aminte că am citit un articol al dumneavoastră despre receptarea lui Mihai Eminescu peste Prut, în fosta R. S. S. Moldovenească.

- După cum am amintit deja, materia mea de studiu şi de învăţămînt, ca profesor, este literatura franceză şi italiană. Pe măsura posibilului, însă, am continuat să lucrez şi în domeniul românesc. Poate aţi văzut volumul Oglinzi paralele. Studii de imagologie româno-germană (1996), unde găsiţi, între altele, cercetări despre Cultura germană şi română la curtea lui Carol I şi a Reginei Elisabeta (Carmen Sylva), despre Richard Kunisch, inspiratorul poemului Luceafărul de Eminescu, despre Sextil Puşcariu, Constantin Rădulescu-Motru şi Tudor Vianu. Ultimele mele lucrări cu argument românesc îl privesc pe Lucian Blaga cu al său Spaţiu mioritic, începuturile receptării lui Caragiale în Germania, Urmuz ca pionier al avangardei şi cultul personalităţii lui Ceauşescu, analizat în comparaţie cu retorica biblică a laudei lui Dumnezeu şi cu retorica cultului împăraţilor romani şi al lui Ludovic al XIV-lea din epoca absolutismului (Studiul în limba română a apărut recent în volumul Un destin şi o viaţă. Omagiu profesorului Radu Ciuceanu, Institutul naţional pentru studiul totalitarismului). Dacă fac totalul a ceea ce am scris, ţinînd cont şi de recenzii, ajung la numărul 100.

- De mare importanţă a fost pentru noi studiul acesta despre receptarea lui Eminescu în R.S.S. Moldovenească. Era un teren absolut necunoscut. Intelectualii, literaţii români din Basarabia nu aveau voie să scrie despre acest subiect, cei din România nu cunoşteau situaţia şi cu atît mai puţin se ştia ceva în Occident. Or, dumneavoastră l-aţi abordat şi l-aţi făcut cunoscut peste tot. Cum aţi ajuns la această problematică?

- M-au interesat dintotdeauna şi Eminescu, şi Moldova dintre Prut şi Nistru. În studiul respectiv am îmbinat, deci, într-un fel, aceste două preocupări. Am schiţat – ca să zic aşa – istoria reînvierii poetului naţional după ce în Basarabia dispăruse forţat de pe scena literară pînă la anii ’50.

- Studiul a fost remarcat la noi. Se citea în fotocopii şi în copii manuscrise... Fiindcă şi pentru noi, repet, era un teren necunoscut. Deci, veneaţi dumneavoastră, din Germania, şi ne aduceaţi informaţii despre ce se întîmpla la doi paşi de noi, peste Prut...

- Aşa a fost şi cu primul meu studiu despre acea regiune, cel despre limba română în Moldova sovietică. A stîrnit un mare scandal la Chişinău, pe atunci, în 1965, scandal care nu s-a potolit niciodată pînă în 1989. E adevărat că însuşi titlul – Limba şi literatura română în Basarabia şi Transnistria – fusese gîndit ca o provocare.

- Da. Atunci se vorbea de limbă moldovenească. Ca şi acum, de altfel.

- Adunasem atunci, încă de la începutul anilor ’60, o documentaţie foarte bogată, cu multe texte şi lucrări de negăsit în România şi care nu erau la dispoziţia nici a cercetătorilor din Moldova sovietică. Şi am schiţat toată evoluţia chestiunii cu limba “moldovenească”, cu toate peripeţiile ei, cu cotiturile, cu dramaticele schimbări de direcţie – scrisul latin sau chirilic, modelul - limba literară sau o variantă regională –, influenţa limbii ruse, deci întreaga politică lingvistică sovietică de la anii ’20 încoace.

- Ştiu că textele dumneavoastră au fost folosite ca instrumente, ca arme de luptă în anii 1988-1989, cînd s-a desfăşurat mişcarea de recunoaştere, de impunere a limbii române ca limbă oficială în Basarabia. Şi, de altfel, intelectualii, literaţii din Basarabia nutresc pentru dumneavoastră o stimă deosebită, o imensă recunoştinţă. Dar, în afară de aceste probleme, v-au mai atras cîţiva scriitori români.

- Bineînţeles. Am numit deja cîţiva. Ar mai fi de adăugat alţii. Ca, de exemplu, Mihail Sadoveanu, a cărui carte Drumuri basarabene (uite, tot Basarabia!) a făcut obiectul comunicării mele în cadrul întîlnirii romaniştilor germani, în marginea căreia se desfăşoară interviul nostru, aici la Leipzig. Sau, mai demult, Rebreanu, Baconsky, Bănulescu, Eugen Ionescu cu debutul său în limba română. O mulţime de scriitori şi gînditori din secolul al XX-lea figurează în studiul amplu, intitulat Fenomenul românesc, din 1970, unde am încercat o sinteză a teoriilor despre specificul naţional, aşa cum a fost definit el de autori ca sămănătoriştii, gîndiriştii, Nichifor Crainic, Dan Botta, Mihai Ralea, G. Călinescu, Ion Pillat, Mircea Eliade şi mulţi alţii.

- Pentru etapa ultimă...

- Despre literatura română contemporană propriu-zisă încă n-am scris. Am publicat însă anul trecut un studiu – care a fost primit foarte bine – despre Literatură şi politică în Republica Moldova, unde am încercat să dau o panoramă a vieţii literare de dincolo de Prut în perioada postsovietică, unde vorbesc de rolul jucat de scriitori pentru conştientizarea maselor, precum şi de principalele curente literare de acolo, cum ar fi conservatismul celor de la “Literatura şi arta”, modernismul şi europenismul cercului “Contrafort” – care merită, după părerea mea, toată lauda.

- Între timp, v-aţi preocupat intens de o ramură a literaturii comparate, de imagologie, şi aţi dat aici o lucrare extrem de importantă pentru noi, Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german 1775-1918.

- E o carte la care am lucrat mult. O pregătisem încă din anii ’70. Volumul a apărut în 1985, iar traducerea românească, zece ani mai tîrziu.

- Pentru mine, lucrarea dumneavoastră are o dublă importanţă: este una de cercetare teoretică, în domeniul imagologiei, şi, în al doilea rînd, de colectare şi de interpretare a documentelor, aplicativă, deci. Lucrarea are o bibliografie foarte importantă, relevînd multe, foarte multe texte germane în care apar, sînt înfăţişaţi români, pe baza cărora dumneavoastră aţi extras această imagine globală.

- Cred că lucrarea mea poate fi de un anume interes şi prin lista de autori şi cărţi. Ideea mea fusese să culeg tot ce s-a scris despre poporul român în perioada respectivă, sistematizînd materialul bogat după diferitele aspecte ale acestei imagini. Sper că bibliografia mea – care cuprinde cîteva sute de titluri – va fi de folos şi pentru alte direcţii de cercetare.

- Unii v-au reproşat totuşi fie o anumită „indulgenţă”, trecerea cu vederea a unor defecte ale românilor, semnalate de autorii germani, alţii v-au reproşat, dimpotrivă, „severitatea”. Ştiu că la noi s-a încercat, s-a propus traducerea lucrării dumneavoastră înainte de 1989 şi au fost nişte indicaţii venite de sus, deci, pe plan politic, încît cartea n-a putut fi tradusă decît după 1989.

- Sigur. Fapt este că trimisesem exemplare ale originalului în limba germană cîtorva cunoscuţi din România şi am aflat că unele n-au ajuns la destinaţie. Cît despre „indulgenţă”, respectiv „severitate”... Un lucru să fie clar: “indulgenţa” sau contrariul ei, acolo unde par a fi, nu mi se cuvin atribuite mie, bineînţeles, ci autorilor la care mă refer. Eu nu fac altceva decît să înregistrez obiectiv judecăţile, precumpănitor favorabile, dar unele şi negative, de care am dat în relatările călătorilor şi în celelalte genuri de texte. Mă întreb cine mi-a făcut reproşuri într-un sens sau altul. Cartea a primit, numai pentru originalul german, peste 40 de recenzii, toate – fără nici o excepţie – foarte pozitive, multe provenind de la autori români. Iar în ceea ce priveşte traducerea, nu ştiu. Îmi sînt cunoscute vreo 10 recenzii. Bănuiesc că există mai multe.

- S-ar putea să greşesc, dar cred că astfel de opinii – în sensul că menţionaţi nişte texte în care imaginea românilor este negativă sau, cum s-a spus, denigratoare – au exprimat „Săptămîna”, „Luceafărul”...

- Dacă există astfel de critici, n-au ajuns la cunoştinţa mea. I-aş fi întrebat pe autori dacă era posibil să fac ca şi cum unele documente mai puţin pe placul nostru pur şi simplu n-ar fi existat.

- Spuneţi-mi acum... Unele dintre tendinţele imagologice îşi propun ca miză – politică, să spunem – deconstruirea unor stereotipuri.

- Aşa este şi pe bună dreptate.

- Credeţi că lucrarea dumneavoastră a creat o imagine mai obiectivă a românului, a arătat una mai obiectivă?

- Care este imaginea obiectivă? Există aşa ceva? Nu se poate spune care este “caracterul” unui popor, mai întîi fiindcă poporul român, ca şi orice alt popor, nu are o natură veşnic statornică, invariabilă, cu calităţi ancorate în gene. Ceea ce este numit “caracter” evoluează din epocă în epocă. Avem de a face aici cu ceva care depinde de istorie, de cultură, de evoluţia societăţii şi de dezvoltarea economiei, de ambianţa politică în care se află o naţiune la un moment dat. Acesta este punctul unu. Punctul doi: “Caracterul” unui popor – ca şi caracterul unui singur ins – se compune din toate viziunile pe care observatorii lui le au, fiecare din punctul lui subiectiv de vedere, care poate fi foarte diferit faţă de alte puncte de vedere. Adevăratul “caracter” este insesizabil, la fel ca “lucrul în sine” al lui Kant. Nu se poate sesiza ca atare, mereu filtrat fiind printr-o subiectivitate. Cartea mea nu pretinde deloc a fi un portret al “fiinţei” româneşti. Nu vrea să fie altceva decît o înregistrare a ceea ce observatorii germani de altădată au crezut că este, contrazicîndu-se, de altfel, nu rareori unul pe altul.

- Dar există stereotipuri. Românul este leneş, hoţ...

- Nu puţini călători spun, într-adevăr, că românul nu este prea harnic. Dar, cum arăt pe larg, în majoritate îşi dau seama din ce motive. Ce rost ar avea – se spune, de exemplu – ca bietul ţăran român să muncească mai mult decît e nevoie pentru a-şi hrăni familia, cînd ştie că mîine, poimîine vor veni hoarde şi armate străine, războinice, din ţările vecine, să-i nimicească averea, să-i fure grîul şi vitele, să-i ardă casa, să-l constrîngă să fugă cu ai săi în păduri şi munţi. Experienţa tatălui şi a strămoşilor săi i-a dat lecţia că nu merită să fii prea harnic. Iar românul hoţ? Nu ţin minte să fi dat de un asemenea stereotip. Românul haiduc, bandit, răzbunător, cîteodată sălbatic în anumite circumstanţe, în anumite situaţii istorice, cînd era asuprit – asta da. Şi să nu uităm laturile pozitive ale imaginii: cum ar fi blîndeţea, omenia, ospitalitatea, toleranţa şi altele. De altfel, în cărţile citate de mine se găseşte şi destul de multă autocritică germană.

- Aş vrea să facem o completare. Cred că, alături de toate aceste merite pe care le aveţi şi care impun o recunoştinţă deosebită, mai există unul: de-a lungul timpului, la Romanisches Seminar din Heidelberg au venit, v-au vizitat o serie întreagă de scriitori, de cercetători din România. Mi-aduc aminte că, în 1987, m-am întîlnit acolo cu profesorul Crohmălniceanu. În 1990, m-am întîlnit cu Mircea Dinescu şi, puţin mai înainte, trecuse pe acolo Ana Blandiana. Au mai fost mulţi alţii.

- Cei numiţi de dumneavoastră au venit de mai multe ori. Ţin să subliniez aici un fapt esenţial. Dacă Seminarului de romanistică din Heidelberg îi revine un merit în a fi făcut publicitate pentru literatura română (penultimul ambasador român, Domnul Tudor Dunca, l-a numit “un cap de pod al culturii române în Occident”, atunci o mare parte din acest merit îl pot revendica cunoscutul critic Samuil Damian, lector la Heidelberg timp de 20 de ani (1976-1995), şi succesorul lui, tot aşa de bine cunoscutul profesor Gelu Ionescu (1995-2001), care au fost amîndoi mijlocitori ai legăturilor noastre strînse şi susţinute cu Uniunea Scriitorilor (al cărui membru onorific sînt din 1991). Cît priveşte pe cei care ne-au onorat cu vizita lor, vă pot da lista aproape întreagă.

- O listă care va fi, desigur, o tabula gratulatoria.

- În cartea de oaspeţi ai Seminarului nostru figurează – sper că n-am uitat pe nimeni – următoarele nume, în afară de cele pomenite deja: Gabriela Adameşteanu, Maria Banuş, Ştefan Bănulescu, Silviu Berejan, Dan Berindei, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Matei Călinescu, Mircea Cărtărescu, Gheorghe Ceauşescu, Iordan Chimet, Liviu Ciocârlie, Andrei Corbea Hoişie, Andrei Cornea, Paul Cornea, Ioana Crăsnaru, Gabriel Dimisianu, Ştefan Augustin Doinaş, Ion Druţă, Dumitru Hâncu, Mircea Iorgulescu, Mihai Isbăşescu, Gabiel Liiceanu, Ileana Mălăncioiu, Florin Manolescu, Norman Manea, Adrian Marino, Dumitru Micu, Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu, Constantin Noica, Andrei Pleşu, Lucian Raicu, Eugen Simion, Petre Solomon, Marin Sorescu, Monica Spiridon, Sorin Titel, Constantin Ţoiu, Alexandru Zub. Unii dintre aceşti vizitatori au venit de două, trei ori.

- Acum, trebuie să depun şi eu mărturie. În 1987, cînd am venit la Romanisches Seminar din Heidelberg, am stat trei săptămîni şi cred că nu m-am dezlipit de bibliotecă. Aveaţi o bibliotecă extraordinară, în care am găsit ultimele cercetări în domeniul literaturii comparate, al romanisticii ori al criticii literare în general. Secţiunea română, de asemenea, cred că e cea mai bogată din universităţile germane.

- Una dintre cele mai bogate, desigur. Cea mai bogată colecţie de cărţi şi publicaţii din şi despre România se află însă la Biblioteca Universitară din Jena, datorită faptului că acolo există singura catedră de limba şi literatura română din spaţiul germanofon.

- Am găsit la Heidelberg foarte multe reviste şi cărţi apărute în Occident şi care, fireşte, în ţară nu existau. Am avut, de asemenea, posibilitatea de a fotocopia foarte multe pagini şi aceste fotocopii le-am adus acasă, la Iaşi. Sigur, mi-a fost frică să nu mi le confişte la graniţă, erau lucruri interzise. Noroc că vameşii n-au putut face un control riguros, pagină cu pagină. Şi toate aceste extrase, fotocopii le-au utilizat şi prietenii, şi colegii mei. Şi, fără îndoială, la fel s-a întîmplat cu toţi cei care au trecut pe la dumneavoastră: la întoarcere, au răspîndit în jurul lor o luminiţă luată de la Heidelberg.

- N-am ştiut aceasta. Mă bucur că popasul la Heidelberg v-a fost de acest folos. Adaug că, din păcate, de la 1989 încoace, nu mai primim obişnuitele pachete cu cărţi de la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti, aşa că nu mai sîntem la zi cum eram altădată.

- Ora înaintată mă obligă să renunţ la alte întrebări pe care doream să vi le pun. Vă mulţumesc mult pentru răspunsuri şi vă adresez tradiţionala urare “La mulţi ani!”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara