Rabindranath Tagore, Gora,
traducere din limba engleză de Henriette Yvonne Stahl,
prefaţă de Liviu Bordaş,
cronologie de Bianca Burţa Cernat,
2 volume, (Biblioteca pentru toţi),
Jurnalul Naţional, 2012.

Două traduceri recente din Kipling şi Tagore, ambii premianţi Nobel de la începutul secolului trecut, când problema schimbării în relaţiile indo-britanice încă atrăgea atenţia, ar putea fi citate ca ipostaze diferite ale „orientalismului”, termen prin care Edward Said desemnase prejudecăţile europenilor faţă de Orient – dar şi, totodată, pentru combaterea acestei teorii.
Kim de Rudyard Kipling, unul dintre cele „o sută de romane ale secolului XX” şi dintre foarte puţinele care au aceeaşi valoare atât pentru copii, cât şi pentru cititorii maturi – o vreme uitat după al Doilea Război Mondial, cu expediţiile de căutare a „originilor ariene” în Tibet – străluceşte prin trei puncte de greutate: aventura, drama şi exegeza mistică. Acţiunea palpitantă (e un roman de spionaj din perioada Marelui Joc, a conflictului dintre Rusia şi Marea Britanie, cu situare temporală între al doilea şi al treilea „război afghan”, la sfârşitul secolului al XIX-lea), atmosfera multiculturală, stilul şi portretele de personaje atrag atenţia asupra unei lumi a superstiţiilor, poveştilor, marilor religii. Kim, fiul unui soldat irlandez şi al unei mame albe sărace, amândoi morţi pe când abia se născuse, creşte ca mic indian, petrecându-şi copilăria în mediul picaresc din Lahore (după modelul copilăriei lui Kipling, care până la 6 ani, când a fost trimis pentru o vreme în Anglia, trăise printre indigeni). Poartă la gât, ca pe o amuletă, câteva documente rămase de la tatăl său şi pleacă în căutarea unui fantomatic „taur roşu” prevestit de acesta. Pe drum se împrieteneşte cu un lama tibetan, şi el în căutarea unei ţinte legendare: Râul Săgeţii, purificator, care ar fi putut să-l salveze de suferinţele Marii Roţi. Atmosfera întâlnirii celor doi aminteşte, oarecum, poveştile orientale de înţelepciune animalieră: „Bău şi rămase neclintită: o cobra mare, cu ochi nemişcaţi, fără pleoape. – N-am băţ, n-am băţ! zise Kim. O să fac rost de unul şi-o să-i frâng spinarea! – De ce? Şi şarpele e pe Roată, la fel ca noi – urcând sau coborând în viaţa asta – foarte departe de izbăvire. Mult rău trebuie să fi făcut un suflet ca să primească învelişul ăsta! ... Fie ca eliberarea ta să vină repede, frate!”
Drumul lui Kim ca discipol alături de lama constituie prima parte a romanului. Pe lângă ei „trec oameni din toate castele şi de toate felurile”, personaje habotnice sau necurate, scamatori, circari, un alai de nuntă, ba chiar şi un „individ proaspăt eliberat din închisoare; burta plină şi pielea lucioasă arătau că Guvernul îşi hrăneşte deţinuţii mai bine decât pot să se hrănească unii oameni cinstiţi”. Descrierile au, în această parte, culorile bazarelor şi mulţimilor, o claritate de „lume în adevărata ei lumină”: „Vânzoleală şi strigăte, cingători închise în grabă, scârţâitul roţilor, aprinderea focurilor, pregă- tirea mâncării şi noi privelişti oriunde îţi întorceai privirea... Aburul dimineţii se risipi într-un vârtej argintiu, iar papagalii îşi luară deodată zborul spre vreun râu îndepărtat, în stoluri verzi, cârâitoare. Toate roţile de fântână din împrejurimi se puseră în mişcare. India se trezise la viaţă.”
Stilul de poveste colorată cu proverbe hazlii, specific indiene („mare va fi în viaţa de apoi răsplata soţilor femeilor limbute”; „Niciodată să nu vorbeşti cu un alb care are burta goală”) devine mult mai alert în partea a doua, în care Kim începe să lucreze pentru Mahbub Ali, geambaşul de cai aflat în slujba British intelligence. Din pură întâmplare întâlneşte chiar fostul regiment al tatălui său (cu uniformele lor roşii vădindu-se a fi chiar „taurul roşu” căutat) şi, întrucât ofiţerii recunosc, printre documenteleamuletă, certificatul masonic al fostului lor coleg O’Hara, Kim e trimis la o şcoală engleză, spre a „deveni sahib”. Despărţirea de lama (pe care avea să-l revadă totuşi de mai multe ori după aceea) e o adevărată trecere într-o altă etapă iniţiatică: „Nu plânge, ci ia aminte: toate Dorinţele sunt Amăgire şi o nouă legare de Roată! Urcă spre Porţile Învăţăturii!”. Anii de aventură în Marele Joc, călătoria în Himalaya, primejdioasele treceri cu documente „subtilizate” constituie, treptat, dovada implicării istorice de care însuşi Kipling, ca jurnalist în India, călător şi iniţiat (a fost primit în loja masonică din Lahore chiar înainte de a împlini 21 de ani) n-a fost nici o clipă străin.
Privirea lui Kim asupra Indiei descoperă miezul comun al tuturor religiilor şi problema identitară apare în acest context: „...Mai ales o Zeiţă numită Maria, care, din câte înţelesese el, era totuna cu Bibi Miriam din teologia lui Mahbub Ali... De acum încolo o să mă rog la Bibi Miriam şi o să fiu sahib... Ba nu. Sunt Kim.” Totuşi, uneori transpar acele nuanţe care i-au dat apă la moară lui Edward Said. „La St. Xavier’s…. nu trebuia să uiţi niciodată că eşti sahib şi că într-o bună zi, după ce îţi promovai examenele, aveai să le dai porunci indigenilor”.
Ar fi fost, totuşi, necesar ca traducerea fluentă a Constanţei Câmpeanu să fie însoţită de mai multe note, iar postfaţa de numai trei pagini a Crenguţei Năpristoc să atingă mai multe puncte de interes ale romanului. Chiar şi numai pentru a lămuri excentricităţile contrastante ale autorului, elementele de filozofie budistă, sau cele datorită cărora Orwell îl numise pe Kipling „profet al imperialismului britanic”.

Tot un european crescut în India printre indigeni, şi tot un orfan (temă, de altfel, romantică) e personajul principal din romanul lui Rabindranath Tagore. Gora ilustrează viaţa intelectuală şi emoţională a orăşenilor din Bengal la sfârşitul secolului al XIX-lea. Crescând într-o familie de brahmani, fără să ştie că a fost adoptat şi că de fapt e irlandez, Gora devine ceea ce am numi azi un „fundamentalist” al religiei şi castelor, (spre deosebire de prietenul său Binoy, care frecventează brahmoiştii, ţine în casă o icoană cu Isus Cristos şi ajunge să ia în căsătorie o fată modernă – ilustrând, de fapt, punctul de vedere al autorului). Inversul tolerantului Kim, Gora, care, după cum aflăm din consistenta prefaţă semnată de Liviu Bordaş, are o biografie asemănătoare cu a tânărului Swami Vikekananda – de unde, după părerea mea, apropierea de stilul „prozei indiene” a lui Mircea Eliade (mi se părea, la un moment dat, că citesc un roman de Eliade) ilustrează nevoia Indiei de ieşire din dogmatism. Problema identităţii, a devenirii deci (cu care are de luptat Gora) se loveşte de inflexibilitatea „naşterii”: „În hinduismul ortodox, naşterea determină atât casta, cât şi religia, mărci comunitare ce nu pot fi schimbate individual. Cineva se naşte hindus sau Brahman – nu poate să devină decât cel mult un „bun hindus” sau un „bun Brahman”. Soluţia găsită de autor pentru Gora e, desigur, individuală. Datorită studiului lui Liviu Bordaş, societatea indiană, mişcările religioase ale vremii sau curentele literare apar în lumina multiculturalismului, ceea ce ar putea duce la redescoperirea romanului Gora ca document al ideologiei identitare. Din păcate, e vorba de reluarea unei traduceri prin intermediar. Tagore, bilingv, a scris uneori direct în engleză sau şi-a tradus din bengali propriile opere. În română au fost traduse din Bengali (de către Amita Bhose) doar trei cărţi. Deşi în fina scriitură a Henriettei Yvonne-Stahl, Gora foloseşte totuşi lentila lui W.W. Pearson, o traducere de care se pare că nici Tagore nu fusese prea mulţumit.