Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Restituiri:
Jurnalul Reginei Maria de Al. Săndulescu


El se intitulează, de fapt, însemnări zilnice, scris în limba engleză, cuprinzând epoca dintre 1918 şi, după cât se pare, 1938. Primul volum (dec. 1918-anul 1919) a apărut în 1996, cum ne informează editorul, Vasile Arimia. Au trebuit să treacă aproape 10 ani ca să fie publicat volumul al doilea, conţinând caietele anului 1920, tradus de Sanda Racoviceanu. Prin destul de frecventele referiri la pericolul bolşevismului, el nu ar fi putut vedea lumina tiparului în perioada comunistă.

Jurnalul este unul intim, în sensul cel mai propriu al cuvântului, dar acoperind o sferă de interes foarte largă, întrucât autoarea, cultivând insistent artele şi cu deosebire literatura (scrierea ei memorialistică Povestea vieţii mele e bine cunoscută) a jucat şi un important rol politic încă din ajunul primului război mondial. Şi de aici o seamă de aspecte care depăşesc spaţiul strict personal şi familial, impregnându-i o dată mai mult caracterul documentar.

Profund semnificative sunt în primul rând autocaracterizările ei ca regină, ca femeie şi ca mamă. Era o fiinţă voluntară şi activă, chiar ambiţioasă având plăcerea de a lupta şi de a conduce, de a deţine efectiv puterea. Aflându-se la polul opus faţă de soţul ei, timidul şi într-un fel apaticul Rege Ferdinand, aproape că regretă că nu este ea, în ierarhia politică, nomber one: "Dacă aş fi eu rege, l-aş ghida (pe dr. Lupu) şi aş face din el unealta voinţei mele - în loc să devin poate într-o zi victima sa. Toţi simt acum nevoia unei mâini de stăpân. Aş vrea să fiu eu acel stăpân. Există în mine plăcerea de a lupta." Deşi în umbra Suveranului în viaţa socială şi politică, Regina era foarte solicitată în multiple direcţii: "Totul se aşteaptă de la mine în orice situaţie şi creierul meu trebuie să fie atent la toate. Trebuie să găsească soluţii, oamenii să fie ajutaţi, sfătuiţi, susţinuţi, consolaţi, dojeniţi, scoşi din necazul lor." De aici înalta conştiinţă a valorii şi meritelor sale.

Ea este o regină care nu se mulţumeşte cu rolul de mamă (a cinci copii), cu viaţa mondenă, cu partidele de călărie de care era pasionată, cu scrisul cultivat asiduu, cu o intensă viaţă sentimentală, care, cum singură spune, a "hărţuit-o înfricoşător". La Cotroceni sau la palatul regal, are zi de audienţe, fiind în contact cu oameni politici, diplomaţi, militari, oameni de litere şi de afaceri şi oameni simpli. Vizitează orfelinate, case de invalizi, mereu preocupată de oamenii suferinzi ori aflaţi în nevoie. Le ducea adesea căruţe pline cu daruri. Nu fusese ea în timpul războiului "Mama răniţilor?" Ţăranii (foşti soldaţi) o divinizează.

Prin însăşi situaţia ei de Suverană, Regina trebuia să respecte un protocol, dar totodată era cochetă şi nu mai puţin elegantă. Ea descrie cu amănunte rochia pe care a purtat-o într-o anumită ocazie, ca, de exemplu, la Cluj, la inaugurarea Universităţii româneşti, îmbrăcată în roşu cu auriu, la Caşin, de sărbătoarea învierii, în costum naţional, iar când îl primeşte pe ambasadorul spaniol, drapată în alb, "cu marele cordon spaniol violet". Acelaşi protocol îi impunea să "împartă zâmbete multora" şi să fie "amabilă cu toată lumea". împreună cu Regele a întreprins numeroase călătorii prin ţară: Cluj, Bistriţa, Bran, Suceava, Mănăstirea Putna (unde-l confundă pe Ştefan cel Mare cu Mihai Viteazul), Cernăuţi, Hotin, Chişinău, Cetatea Albă. îi plăcea fastul, moştenit de la mama sa, rusoaică, Maria Alexandrovna, fiica ţarului Alexandru al II-lea, însă oricât de entuziaste, primirile şi banchetele încep să o plictisească, aducând-o uneori la disperare.

În vizita pe care o face la Paris, eleganta femeie îşi petrece destul timp la croitorese şi modiste, unde "preţurile sunt absolut cumplite", "cel mai mic lucru este ruinător". Deşi regină, ea nu dispunea de fonduri prea mari (bijuteriile fuseseră trimise în Rusia cu întreg tezaurul, în discuţie şi azi), încât chiar în ţară, la o expoziţie, dorind să aibă câteva tablouri, nu şi-a putut permite să le cumpere: "Din nefericire, preţurile au crescut groaznic şi noii îmbogăţiţi sunt cei care le cumpără acum."

Revenind la Paris, Regina Maria vede spectacole, o dată unul sportiv, întâmpinată şi condusă la braţ de mareşalul Pétain, bucurându-se de simpatia şi ovaţiile publicului. împreună cu sora sa Ducky (căsătorită cu marele duce Kiril, văr primar al ţarului Nicolae al II-lea), aflaţi în exil, se duce la biserica rusă "plină de oameni sărăciţi din vechiul regim." E îndurerată de tragedia rudelor sale, familia imperială, exterminată de bolşevici. La celebrul Hotel Ritz, unde locuia, Regina are invitaţi, printre care pe Marcel Proust, "un omuleţ mai degrabă oribil, dar ale cărui cărţi sunt extraordinar de en vogue."

În însemnările zilnice ale Reginei Maria Regele Ferdinand (Nando) e o apariţie destul de rară. Autoarea îl vede stângaci, apatic, neavând vocaţia puterii: "Nando nu ştie cum să dea ordine precise, imperative, ceea ce este cel mai rău lucru, pentru că îi face pe oameni să nu ştie ce vrea..." Taciturn, singuratic, lipsit de energie, se arată incapabil "să facă el însuşi lucruri în avantajul său"; "...nu a ştiut niciodată să fie cu adevărat stăpân". Lipsa spiritului său de acţiune o suplinea destul de bine Regina, care totuşi îi apreciază arta oratorică. La Cluj a ţinut "un discurs cu adevărat splendid, compus admirabil, foarte bine citit", altul, de asemenea, rostit la Cernăuţi, deşi cu vocea gâtuită a timidului.

Regina Maria se află în contact cu oameni politici ca Ionel Brătianu, "cel mai de seamă om al nostru în prezent", cu vanitosul N. Iorga, care "se ascultă aproape în exclusivitate pe sine şi rareori pe alţii", cu cinicul C. Argetoianu, cu generalul Averescu. Primeşte în audienţă diplomaţi, ca Saint-Aulaire, ministrul Franţei la Bucureşti între 1916-1920, pe ambasadorul Poloniei, care dorea "ca ţara lui şi a noastră să fie strâns unite", să încheie o convenţie militară "ca mijloc de apărare împotriva bolşevicilor care ne-ar putea acum lovi." Regina era foarte preocupată de această problemă, interesându-se de războiul civil din Rusia şi ţinându-se la curent cu literatura instigând la revoluţie. O dată cu ocuparea Odessei de către Armata Roşie, se plânge că o mulţime de refugiaţi încercau să treacă în România. Dar aceştia nu puteau fi nici cazaţi, nici hrăniţi. în plus, "mai este şi pericolul permanent că, dacă ne deschidem graniţele, bolşevicii pot şi ei pătrunde să-şi răspândească propaganda ucigătoare."

Cel mai frecvent nume în însemnări zilnice este al prinţului Barbu Ştirbey, numit Barbu, consilier politic al tronului, făcând parte din anturajul cel mai apropiat al Curţii regale. Acesta "îl ajută pe Nando în criza ministerială." Suverana se sfătuieşte cu el pentru aducerea lui Averescu la putere, ca şi în privinţa situaţiei delicate a prinţului moştenitor Carol, despre care vom vorbi deîndată. Relaţia Reginei cu Barbu ne apare ca una cu totul specială. El nu e doar cel mai important sfetnic politic, ci şi prieten de inimă. Petrec împreună adesea "ore plăcute." Acum atmosfera nu mai e nici oficială, nici protocolară, ci intimă. "Ne simţim întotdeauna îngrijoraţi şi trişti când o lungă despărţire stă în faţa noastră." Aflată în străinătate, pasionala femeie primeşte de la Barbu scrisori care "au umplut-o de dor". Probabil, nemaiavând răbdare, el vine s-o întâlnească mai curând, şi într-o discuţie cu severa mamă a Reginei, Maria Alexandrovna, care era destul de critică privind moralitatea fiicei sale, are cuvinte superlative de înaltă apreciere, spunându-i că e "cea mai iubită regină pe care a avut-o poporul vreodată." Iubită, fireşte, în primul rând chiar de el şi nu numai în calitate de regină, ceea ce ştia cam toată lumea.

Una din problemele ce revine adesea în însemnări zilnice este aceea a copiilor, a căsătoriei principesa Elisabeta (Lisabeta) cu prinţul George al Greciei şi mai ales aceea mai complicată a prinţului moştenitor Carol. Acesta se căsătorise morganatic în august 1918 cu Zizi Lambrino, ignorând codul princiar. în urma scandalului de presă şi a voinţei regale, căsătoria a fost anulată în ianuarie 1919. începe o adevărată luptă de a-l smulge pe Carol din braţele iubitei, şi acum, fostei sale soţii. Familia trimite ca emisari, spre a-l convinge că a făcut un pas greşit, oameni politici, ca Al. Vaida Voievod sau N. Iorga, şi persoane mai puţin oficiale, ca ofiţerul Mugur şi colonelul canadian Joe Boyle şi el din anturajul Reginei încă din timpul războiului. Carol ar fi declarat că renunţă la tot ce-i este mai scump "pentru a continua marea operă a tatălui său." Dar Zizi se dovedea "o femeie extrem de puternică, notează cu îngrijorare autoarea însemnărilor zilnice, şi că "mai mult ca oricând, (era) absolut sigură că el (Carol) îi aparţine, în pofida întregii lumi." După ce dă naştere unui băiat "lupta cu ea" devine "pe viaţă şi pe moarte", întrucât nu se lasă şi începe să publice scrisorile primite de la Carol, Regina încercând să-l determine pe fiul ei să-şi exprime dezaprobarea în mod public. Are loc o întrevedere între prinţul moştenitor şi părinţi, Ferdinand lăsând-o pe Regină ca purtătoare de cuvânt. "Fiul risipitor" dă semne de întoarcere. Ca să fie şi mai siguri, hotărăsc să-l trimită "cât mai repede într-o călătorie", ceea ce se şi întâmplă. Din ce în ce mai convins de eroarea lui, Carol îi scrie la 1 febr. 1920 Regelui Ferdinand că "renunţă la fată şi este gata să facă tot ce doreşte tatăl său de la el." în acelaşi timp, declară că revine asupra renunţării la tron.

Deşi mereu temătoare "că problema trebuie ţinută sub control", Regina e fericită la primirea unei telegrame de la Constantinopol, unde Carol a fost primit cu onoruri, cu salve de tun la sosire şi la plecare. După ce colindase lumea până în America şi Japonia (unul dintre aghiotanţi fiind viitorul general şi scriitor N. Condiescu), prinţul moştenitor se întoarce. Reginei i se pare "schimbat foarte mult în bine, e vesel, comunicativ..., debordând de viaţă, de energie, foarte plin de sine." Cu această ocazie, se dă un dineu festiv la care sunt invitaţi şefii partidelor politice, Ionel Brătianu şi Al. Marghiloman, precum şi reprezentanţi ai guvernului. Toţi i-au urat bun venit. "Carol a răspuns sincer, ferm, bine, toţi au fost uimiţi de felul în care a vorbit, fără vreo hârtie sau notiţă."

Între timp, apare Sitta (Elena), viitoarea soţie a lui Carol şi ea din familia regală a Greciei. Regina Maria are o excelentă părere despre ea şi o cultivă insistent, cu mare simpatie. Tinerii se plac şi ajung să se îndrăgostească unul de altul. Autoarea jurnalului notează la 16 nov. 1920: "Eveniment important, care trebuie marcat cu roşu în calendar! în această dimineaţă... Carol mi-a anunţat logodnă cu Sitta." Mama prinţului moştenitor este foarte bucuroasă, crede că, în fine, şi-a salvat băiatul. Din păcate, va fi pentru scurtă vreme, căci instabilul Carol va divorţa de Sitta (mama Regelui Mihai) şi va pleca în străinătate cu Elena Lupescu renunţând încă o dată la tron. Regina Maria, supranumită "soacra Balcanilor", întrucât ciudata Elisabeta se căsătoreşte, aminteam, cu George al Greciei, de care va divorţa, iar peste câtva timp, (în 1922), Marioara (Mignon) cu Alexandru I al Iugoslaviei, nu va fi deloc fericită. Ar trebui să cunoaştem însemnările... ei din anii următori, spre a-i vedea cu adevărat starea de spirit. Pentru marea lui valoare documentară, jurnalul, cât se păstrează la Arhivele Naţionale, cred că ar trebui în continuare tradus şi publicat. Acest al doilea volum abia ne-a deschis pofta.



P.S.: în ultimul moment, aflăm că Editura Albatros a scos şi volumul al treilea. Semn întru totul încurajator.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara