„Zile rele. Anotimp murdar.
Nervi, tristeţe, inapetenţă
totală de lucru” – ianuarie
1979 – rezumă tonul general
al jurnalului în patru volume
al lui Mircea Zaciu, cuprinzând un
interval temporal de zece ani, 1979
– 1989.
Tentaţia însemnărilor zilnice i se
iveşte în adolescenţă, pe la 14 ani,
precumpănind, de atunci, exteriorul,
notând „cronicăreşte spaţiul real în
care mi-a fost dat să trăiesc, să rezist,
să supravieţuiesc”. Observaţia lui
Cioran: „«Poate că ar trebui să ne
privim dinafară, aproape cum îi privim
pe ceilalţi şi să încercăm a nu avea
nimic cu noi înşine …»” i se pare a
fi „soluţia unui jurnal intim care să
coboare în intimitatea proprie aşa
cum ar observa interioritatea unui
personaj”.
Preocupările sale diaristice îl
apropie de Mircea Eliade – „mult mai
înrudit cu substanţa confesiunii lui […] din acea paranteză strecurată
în Şantier (considerat, tocmai de
aceea, un «roman indirect», nu un
simplu «jurnal de călătorie»)”1 Există,
„ca o ameninţare, problema sincerităţii
şi a literalităţii”, la fel, dubiul privind
„inutilitatea «jurnalului»”. Se remarcă
o „ciudă împotriva cochetăriei. Cuvintele
sunt ades cosmetice, farduri ca să-ţi
ascunzi ridurile. Jurnalul nu-i decât
o mască pentru bătrâneţe”. Sinceritatea
îl conduce spre formulări tranşante:
„scriitorul se observă involuntar cu
ochi de pictor şi îşi caută totdeauna
o lumină favorabilă. Minte? Falsifică?
Pozează? Nu, ci devine personaj […]
La drept vorbind, nicăieri mai mult
decât în pretinsa confesiune a «jurnalului»
nu e mai adevărat că «persona»
înseamnă «mască»”.2 A fost Mircea
Zaciu sincer până la capăt în jurnalul
său sau a ales această cale pentru
mistificări salvatoare?
Revenind la textul propriu-zis, nu
cred să fi citit un jurnal mai deznădăjduit,
mai trist şi mai întristător decât acesta.
Este o tristeţe iremediabilă, un
pesimism funciar în aceste volume.
„Durerea mea, sfârşitul meu. Încotro
s-o apuc?” E o suferinţă continuă
şi un lamento pe măsură. „Nimeni
nu pare să realizeze condiţia mea
adevărată şi proporţiile dramei”,
notează cu desperare în singurătatea
care ia forme dramatice, în „sihăstria
asta”, în „casa goală, pustie” de pe
strada Bisericii Ortodoxe, în vidul
care se instalează treptat.
În dinamica însemnărilor sale,
Mircea Zaciu, ca diarist şi om, a suferit
o metamorfoză. În volumul prim se
simte vigoarea luptătorului, a omului
interesat de literatură, de viaţa
scriitoricească, combate şi „se bate”
în plan literar, se bate pentru adevăr,
e interesat şi cucerit de frumos. Şi,
cu toate acestea, notează: „totul e
prăbuşit în mine. Tot timpul mă simt
frustrat. De fapt n-ar trebui”. Cu
familia alături, se simţea nu o dată
singur, iar aluviunilor de aşa-zisă
simpatie şi curiozităţii semenilor le
conferă o notă de ostilitate. Se poate
vorbi de o „conspiraţie a destinului”
la Mircea Zaciu? De ce nu? Dedicat
familiei în absolut, în sensul neprecupeţirii
niciunui efort pentru a-i înlesni
plecarea în Germania, va fi, la rândul
lui, sacrificat, negăsindu-şi locul, nici
„aici”, dar nici „acolo”, un „acolo”
rece, chiar dacă nu ostil. O soartă
şi un climat potrivnic îl împresoară.
În 1989 este cvasiînfrânt. Au
trecut, e drept, zece ani. A „îmbătrânit”,
fără să fie bătrân, obosind fizic şi
psihic, e obosit de luptele sale cu
morile de vânt, e singur. Şi-a realizat
visul de a-şi trimite familia în Occident,
dar a rămas singur. S-a rupt de cei
dragi, dăruindu-li-se, sacrificânduse.
Întors acasă din Germania, de
la ai săi, în septembrie 1988, notează:
„două săptămâni […] de poveşti,
relaxare şi tensiune în acelaşi timp:
rămân ori mă întorc ? Balans nervos
între cele două alternative, necaz,
anxietate, durere, afecţiune, îndoială
şi tot mai slabe certitudini. Învins.
Întoarcerea învinsului. Niciuna dintre
lumi nu e a mea. Niciuna din soluţii
nu mă convinge. Singura, probabil,
e şi cea pentru care nu am destul
curaj. Încât răvăşit şi epuizat, m-am
întors”.
Grăbitele sale consemnări ale
stărilor de spirit sunt pătrunse de
decenţă, de stăpânirea de sine privind
viaţa personală, intimitatea sa. Rareori
notează întâmplarea sau evenimentul
intim, cu ecou dureros. Totul este
vag, aluziv, cu tentă de mister, doare
absenţa cuiva sau împrejurarea de
a nu fi fost înţeles. Abundă însă
răbufnirile de durere şi tristeţe când
părinţii îi dispar unul după altul; sunt
apoi aprehensiunile legate de plecarea
copiilor, regretele după plecarea soţiei
şi prăpastia pe care o simte că se
insinuează între ei.
Începe să cunoască preţul amar
al strădaniei de a-şi trimite copiii
în Occident şi îi vine foarte greu
să-l plătească. El, tatăl, trebuie să
accepte că înstrăinarea geografică a
fiului poate să aibă consecinţe extreme.
Radu, în ultimele fotografii îi apare
ca un bărbat în toată firea. „Nu cumva
acum se pregăteşte tot mai mult să
fie altul, un altul care nu va mai fi
al meu, cu care nu voi mai putea –
în curând – nici comunica?”
S-a rupt de prieteni, de literaţi,
cărora le reproşează că l-au părăsit
în lupta sa imposibilă pentru cauza
Dicţionarului scriitorilor români. A
făcut corp comun cu ei, sprijinindu-
i, semnând petiţii în interesul lor,
al tuturor, ei, în schimb, abandonându-
l, uitându-l, ferindu-se să-l mai
întâlnească. Devine obsedant „gândul
relaţiilor rupte, al prieteniilor dizolvate,
unele din laşitate, din teamă, poate
din ingratitudine şi felonie, pe care
nu le-am ştiut observa din vreme”.
N-a remarcat la timp „«egoismul»
fiecăruia, că fiecare şi-a apărat micul
său interes” şi „a abandonat chestiunile
mari, de interes general, între care
e Dicţionarul, a cărui cauză e o tortură”.
Interesantă este formula aceasta
de jurnal care porneşte de la volumul
Teritorii unde se conturează profilul
neobişnuit al autorului, un personaj
contradictoriu, dual pe alocuri şi în
care se regăsesc, aleatoriu, şi, în
proporţii neaşteptate, calităţile,
înzestrarea unui doct şi rafinat om
de litere, ale unui talentat critic literar,
cu un bine definit sens, cu o clară
traiectorie a acţiunii critice, un creator
de şcoală, ale unui Profesor cu certe
virtuţi formative, dedicat nu unei
mase informe de tineri, de studenţi,
ci unor individualităţi distincte, bine
conturate, care, prin talent şi inteligenţă,
îi stârnesc entuziasmul şi darurile
de tutor, în accepţiunea bunelor
tradiţii ale Universităţilor Oxford şi
Cambridge. Mă gândesc la Marian
Papahagi, unul din cele mai strălucite
spirite ale Clujului academic, talentatul
şi minunatul prin inteligenţă student
la Roma, care devine pentru Profesorul
aflat la un lectorat în Germania, un
model şi un scop; modelul unui
supradotat tânăr care îi va deveni
prieten şi colaborator apropiat în
coordonarea Dicţionarului pe care
îşi doreşte a-l consilia pentru o strălucită
carieră universitară. Tot astfel grupul
de tineri viitori scriitori de la revista
Echinox se revendică prin seriozitate
şi succes literar, prin valoare, drept
cercul îndrumat şi tutelat de Mircea
Zaciu, socotit de el „o grupare de elită
intelectuală, un laborator de literatură
autentică”.
În anii din urmă se conturează
„fenomenul Zaciu”, se gravează cu
fineţe faţa şi reversul medaliei cu
profilul unui om mai puţin obişnuit,
se remarcă talentul său de inspirat
peisagist. A creat portrete ale
contemporanilor săi, scriitori şi politruci,
sunt chipuri de oameni întâlniţi în
inspecţii la dăscălimea fără iluzii din
şcoli transilvane, profesori, cu un aer
resemnat de belferi „care nu mai
aşteaptă nimic de la viaţă, decât o
pensie şi să fie lăsaţi în pace”. Poate
nu antipatia, cât lipsa unei empatii
îi stârneşte dispreţul sau mila sau
amândouă la un loc. Unii din profesorii
de la ţară‚ „au un aspect semi-rural,
câte o dăscăliţă are unghiile date
cu ojă ţipătoare, contrastând cu
vestimentaţia de navetistă: pantaloni
matlasaţi, pufoaice, bocanci. Stau
prin comunele din jur, vin cu ce apucă
la şcoală”. Profesorii chemaţi la
reciclare „au uitat şi bruma de cunoştinţe
cu care ieşiseră din facultate (mai
ales că cei mai mulţi sunt fefişti
sau absolvenţi de institute de trei
ani)”; simte „o iritare faţă de această
umanitate inertă şi necăjită”, pe urmă
îl cuprinde „un soi de milă soioasă
şi cedez, ascultând plictisit şi dându-le
nota de trecere.” Chiar şi profesorii
merituoşi şi dedicaţi profesiei îl
dezamăgesc prin aspectul fizic ori
sartorial: „Profesoara, fiinţă stranie,
personaj din Roman Polanski. Când
se apropie de elev, cu o anume
bruscheţe şi cu ochi exoftalmici, pare
că vrea să-şi strângă de gât preopinentul”.
Sunt numeroase portrete, „biliare”,
rele, cu tentă de caricatură, sunt
crochiuri în aqua forte, unele groteşti,
altele mai „blânde” în ironia constatărilor
sale. „AEB a avut o tinereţe aurită:
băiat frumos, cu succese uşoare,
tentat de lux, de dandism, de aventură
şi de bani, urcând imperial în anii
proletcultului”. „Schimbând brusc
jocul, partenerii, formula, el fu exclus
fără milă, izolat, lăsat să se fijeze
în dandismul lui anacronic, să se
stafidească în fantasmele lui. Aşa a
murit”.
Portretele sale excelente, savuroase,
dar şi încărcate de venin de oameni
inteligenţi, blazaţi sau sceptici aparţin
unor personaje nonfictive şi totuşi,
pornind de la o observaţie a lui Nicolae
Manolescu referitoare la portretistica
lui G. Călinescu, potrivit căreia autorul
„procedează în critică în felul în care
procedează romancierii, inventând
portrete după bunul lui plac literar.
Portrete fictive, aşadar, ca şi peisajele
în care personajele (da, personajele!)
din Istoria se scaldă ca în nişte ape
matrimoniale”3, mutatis mutandis,
este posibil ca Mircea Zaciu, „să fi
creat” portretele contemporanilor
săi în aceeaşi manieră, după cum,
e posibil ca peisagistica lui să fie tot atât de „fictivă”, oricum reuşită,
chiar excelentă în unele pagini.
Profilul diaristului se întregeşte
prin alipirea trăsăturilor unui remarcabil
personaj bengescian, cu un „colosal
deficit de existenţă”, trăind viaţa
altora, mai ales spre sfârşitul anilor
’80, amator de colportaje, de veşti
pe care le consemnează cu nerv şi
exactitate, acele „aflu”, „se pare”,
„umblă zvonul”, „se zice”, „se vorbeşte”
„lumea discută intens” îi inundă
notaţiile aproape cotidiene. „Numai
supoziţii, nimic precis, ştirile au secat
dealtfel cel puţin aici, în provincie,
unde totul e înnămolit”. Geta „nu-mi
spune nimic din Bucureşti. Chiar
n-o fi nicio noutate?” Mircea Zaciu
este o personalitate accentuată,
dar dominată de un bovarism pe care
l-am numit „al centrului”, căci interesul
său constant faţă de evenimentele
mari şi mici ale capitalei, vizitele sale
lunare în Bucureşti îi animă existenţa
monotonă şi îi însufleţesc viaţa ternă,
deambulările prin capitală, ştirile
despre viaţa celorlalţi devin un fel
de Ersatz al unei vieţuiri care nu-l
mai mulţumeşte, dominat de o insaţiabilă
foame de epic. „Plăcerea de a mă
regăsi în Bucureşti: eliberare, respiraţie,
sentimentul unei pierderi”: De aici
paraponul său că prietenul G., romancier
cunoscut şi recunoscut, întors din
capitală „nu ştie să povestească ce
este efectiv în Bucureşti la ora actuală,
fie că nu a observat esenţialul, fie că
nu dă importanţă unor detalii
semnificative”.
Admirând capitala, îi ignoră
metehnele. După ce e dezamăgit de
prietenii şi colegii de acolo, vede
un alt fel de Bucureşti „ponosit, mizer,
trivial.”, iar „traversarea Bucureştilor
e o suferinţă: noroi, mizerie, îmbulzeală
sordidă”.
Dintotdeauna, fie vară, fie iarnă,
Clujul îl indispune: „de atâta amar
de vreme, mereu ploios, veri scurte
şi reci”. De aceea, mărturiseşte cu
sinceritate: „Îmi pierd vremea săptă-
mânal la Bucureşti numai să nu stau
prin Cluj”. Oraşul său îi devine odios,
„urbe nefericită”, „neschimbată din
punctul climatului esenţialmente
anticultural, deşi cu tam-tam zgomotos,
cu funcţionari culturnici din cei
mai tâmpi şi mai ostili oricăror valori
adevărate, faţă de care poartă sistematic
un război de exterminare.
Numai mediocrităţile, lingăii şi
demagogii s-au putut afirma, alături
de prostălăii din «zonă» […]. Tot ce
a fost valoare reală a trebuit să
dezerteze la Bucureşti”.
Este un complex al provinciei şi
provincialului, de care mai tânărul
său prieten, Marian Papahagi, reuşise
să se vindece: „Marian, după patru
ani petrecuţi la Roma nu mai suferă
de nici un complex provincial, iar,
pe de altă parte, mi se pare evident
că devenise adeptul unui model de
urbanitate şi de cultură de tip italian,
în care nu există doar un centru
(de obicei capitala administrativă a
unei ţări), ci centre culturale simultane”.4
Tentaţia scrierii unui roman a
existat în preocupările sale de multă
vreme. Nu o dată se simte asemenea
unui personaj de roman sau trăieşte
o „senzaţie romanescă […] când
reveneam într-o casă unde copilărisem,
ori unde interiorul îmi sugera o
dimensiune epică, prezenţa unui
«personaj»”. De altfel prietenul [B]
îl sfătuieşte apoi să se lase de critică,
să se apuce de roman: „pe când
romanul?” În octombrie al aceluiaşi
an, 1979, notează: „Lumea ca expresie
a nebuniei. O carte cu asemenea
personaje, în mai multe popasuri la
Bucureşti. O mai veche idee”. „O lună
măcar, o singură lună dacă aş putea
să mă refugiez, dar nu în cronicile
despre cărţile altora, ci într-un scris
al meu, altul. În critică nu găsesc
acum tonul potrivit”.
Mircea Zaciu este un prozator
neîmplinit în ciuda talentului său.
Pagini întregi din jurnal se pot asimila
prozei de ficţiune sau autobiografice
– concludent, în acest sens, este
volumul său Teritorii – cu interesante
nuclee de povestiri sau chiar de
romane, rămase în stare de proiect;
trama aici este insuficientă şi
neconvingătoare, ca un spectacol
parţial finisat şi abandonat astfel.
Personajele sunt remarcabile; ele
sunt asemenea autorului, au trecut,
trăiesc în trecut, dar viitor nu au,
prezentul este momentul schematizat
în care scriitor, narator şi personaje
retrăiesc amintiri şi au nostalgiile
unui illo tempore. Este o foarte reuşită
galerie a figurilor de ceară din perspectiva
unui moralist, cu meditaţii asupra
condiţiei umane.
Mircea Zaciu a realizat că lectura
a mii de pagini de ficţiune i-a contaminat
scrisul, după cum criticul literar avizat
ridică oprelişti în calea aspiraţiilor
sale de romancier, abandonate, poate
dintr-o blazare sau din luciditate
excesivă. O vizită la V., în interiorul
lor „fantast”, unde „gazdele nu sunt
în «mare aparat», deşi îmbrăcaţi
tot în costume de epocă”, se consumase
un incident ce-mi aminteşte de vizitele
lui Babighian în casa arhitectului
Ioanide, din romanul Scrinul negru
al lui Călinescu, pentru a admira
carnaţia rece a garoafelor lui Luchian,
acea „simfonie albă” din tabloul
achiziţionat de arhitect. Aici este
vizita unui tânăr venit să „contemple”
mobila Empire recent cumpărată:
„salonul cu lebede aurite ce susţineau
masa, spătarele scaunelor, pe care
chiar şedeam acum şi care dau un
efect în plus atmosferei de alt veac,
în care trăiesc ei”. Abia adusă „că
primiră vizita unui tânăr […] fusese
şi el în târg cu acea mobilă, oferise
însă o mie de lei mai puţin. Când s-a
răzgândit şi s-a întors la magazin,
mobila se vânduse […]. E înnebunit
de mobila asta, roagă să-i permită
«s-o contemple» […]. A mai venit o
dată. Nu putea dormi din pricina
salonului, a zis. Să-l mai lase să-l
«contemple» […]. Cu mâna lui palidă,
transparentă le mângâie şlebedeleţ
una după alta, zice că i-ar plăcea
să audă în acest timp muzica lui
Ceaikovski”.
O relatare animată, prin notarea
aspectelor din lumea reală, creează
o pată de culoare în jurnalul său; sunt
două momente, amândouă având
drept decor cimitirul, cu lumea celor
intraţi în eternitate, cotropită de
lumea celor vii, cu certe accente de
burlesc. La Cimitirul Bellu, comemorarea
a 90 de ani de la moartea lui Eminescu
„la amiaza unui mijloc de iunie, pe
o caniculă grozavă”. Într-un colţ, un
cor de pensionari cântă tărăgănat.
M. ţine un scurt cuvânt omagial, […],
dar nu se aude nimic din pricina
tramvaielor care huruie cu fierărie
veche, […]. Apoi, un actor bătrân,
prost îmbrăcat, netuns, neîngrijit,
recită într-o manieră demodată patru
poeme, între care un fragment din
Scrisoarea III, cu gesturi mari şi voce
sforăitoare. Soarele loveşte în creştet,
tramvaiele huruie. Cei de la TV filmează
mereu; cocoţată într-un copac Marilena
Rotaru dirijează cu mare dificultate:
i s-a atras atenţia să nu apară în plan
«cruci». ….”
Tot la Cimitirul Bellu, într-o altă
tonalitate, înmormântarea lui Marin
Preda este un spectacol sinistrugrotesc
prin întristătoarea şi umilitoarea
condiţie umană la trecerea pragului
definitiv, surprins însă cu satisfacţia
unei mizantropii cronice. E „o lume
imensă. […] Difuzoare instalate în
copacii din jur transmit muzică funebră.
În fine soseşte duba cu sicriul. Dar,
în loc să fie purtat la groapă pe umerii
unor colegi, sicriul descoperit, lăsând
privirilor indecente imaginea unui
Preda violaceu, mască irecognoscibilă,
e purtat pe un cărucior metalic, din
cele ce transportă buteliile de aragaz,
iar la cărucior trage Romulus Vulpescu
şi încă cineva pe care nu mi-l pot
reaminti. Stupefiantă apariţie, cortegiu
sinistru-hilar, cum bietul Marin Preda,
aşa de sensibil la ridicol, nu merita. […] Bietul Preda, nimeni nu l-a iubit
în fond. Cel mai iubit dintre pământeni?
Titlul însuşi mi se pare citit acum,
de o profundă (involuntară?) ironie.
De fapt, le mal-aimé, aşa a fost”.
Din asemenea evenimente, cele
mai multe în cheie grotescă, bufă,
Mircea Zaciu face un spectacol colorat,
halucinant, observând atent, dar lipsit
de simpatie speţa umană. O distanţă,
o răceală faţă de semeni se cuibăreşte
în paginile acestui doct şi rafinat
cititor şi scriitor, ale omului elegant
în stil englezesc, cu chipul aspru tăiat
în linii dure, aşa cum era şi cum l-a
prins prietenul său, Spiru Vergulescu,
în unul din portretele-desen.
(fragment dintr-un studiu)
1 Mircea Zaciu Teritorii, Cluj-
Napoca, Editura Dacia, [1976] p. 130
2 Idem, ibidem, p. 131
3 Nicolae Manolescu Tot despre
Călinescu, România literară, nr.
13, 27 martie 2015, p. 3
4 Ion Vartic, Prefaţă la vol. O insulă
de clujeni-neclujeni la Cluj. Corespondenţă
Mircea Zaciu – Marian
Papahagi, Ediţie îngrijite şi note de
Lucia Papahagi, Bucureşti, Editura
Muzeului Literaturii Române, 2012,
p. 22.
