Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Jurnale care îţi răspund de Elvira Sorohan


A numi orice jurnal personal drept operă intimă e o eroare mecanică, uşor demontabilă. în înţelesul cel mai larg, o astfel de operă e intimă doar în momentul strict al notării. Atunci şi nici atunci. O intimitate în doi, tu cu hârtia, durează până la publicare. Şi este astfel pentru că o asemenea scriere e subiectivă ca impresie, dar gândită spre a fi aruncată în lume, ea interesează obiectiv. Impresia însăşi e provocată de o realitate exterioară cunoscută şi altora. Numai o suferinţă trăită în sine, exprimată liric, drept soluţie de descărcare psihică, exerciţiu niciodată publicat se poate constitui în pagină intimă. Intim e o formă de superlativ (absolut), categoric opus publicităţii. Intime pot fi convingerile neexprimate, păstrate ca pentru sine din varii motive, prietenul poate fi intim, dacă nu e un confident care te comunică altora etc. Un jurnal spune ceva despre viaţa intimă, fără a fi intim de vreme ce o spune. Intimul e ca şi secretul ştiut numai de tine, pentru că o dată împărţit cu un apropiat e şi relativizat. Rămâne cert faptul că ceea ce ştim despre jurnale ştim din cele publicate, devenite ale tuturor. Se întâmplă astfel mai cu seamă atunci când realitatea prinsă în "insectarul" jurnalului a fost traversată de cititorul care îşi identifică în el propria percepţie. Tot aşa şi autorii lor pot răspunde necesarmente în acelaşi fel exasperărilor colective, cum pot constata şi cititorii care n-au trăit acel timp consemnat

Judecata e confirmată o dată în plus de adevărul că jurnalele, scrise simultan, de mai mulţi autori, în spaţii diferite, pot să-şi răspundă, să se completeze, autentificându-se reciproc. Un astfel de dialog se înfiripă între jurnalul Monicăi Lovinescu şi acela al lui I. D. Sîrbu. Ele par să fie consecutive, cel de al doilea pare să fie alcătuit din "glosse" asupra unor date ale celui dintâi. Ar putea fi aşa dacă Sîrbu n-ar fi trăit intens, profund traumatizat, într-un spaţiu ale cărui evenimente Monica Lovinescu le consemnează dinafară, nefiind decât afectiv şi sporadic victima lor. în fapt, el glosa din interiorul aceleiaşi realităţi, ca experienţă directă şi cu gravitatea gândirii educate la şcoala lui Blaga.

Un exerciţiu de lectură pe anul orwellian 1984, prins în ambele jurnale, descoperă destule elemente comune la nivelul orientării esenţiale. Trăsătura de unire o explică, înainte de orice, luciditatea percepţiei realităţii. Starea vigilă, fără amăgire, fără iluzii, le este comună celor doi intelectuali. Socotim că poate fi invocată şi o anume autoritate morală, incontestabil recunoscută celor doi intelectuali, văzuţi obiectiv, fără complezenţă şi cu nuanţările de rigoare. Jurnalul Monicăi Lovinescu oferă un profit de date, cel al lui Sîrbu îi răspunde cu o radiografie a lor, ridicată la nivelul ideii. încât nu mai are importanţă deosebirea de suprafaţă. însemnările zilnice, fixate calendaristic în buna tradiţie paternă a "agendelor", însă în condiţiile date, alarmante pentru spirit, îşi găsesc ecoul în meditaţiile fragmentare grupate de Sîrbu pe criteriul simbolic al "iernii": "iarna unu", "iarna doi"..., destinate "mileniului următor". în care şi suntem.

în general, ca şi pe durata amintită, jurnalul Monicăi Lovinescu "nu reconstituie o existenţă, ci o agitaţie" provocată de întâmplări din lumea diasporei româneşti franco-germane. Mai toate erau reflexe ale evenimentelor din ţară, acolo aflate imediate, iar aici mai târziu sau niciodată. Canalele de comunicare mass-media erau mute la ceea ce nu convenea puterii. La intrare în jurnalul Monicăi Lovinescu stă de strajă titlul filmului Omul de fier. Urmează o frază plină de înţelesuri, reţinută din "Le Monde", aparţinând regizorului A. Wajda. Ea ţine loc de mărturie de credinţă pentru diarista care îşi asumă investitura dată, aceea de a lăsa posterităţii semnele unei istorii grave pentru Estul Europei nelibere. Intenţia publicării e, deci, de la sine înţeleasă. Investitura era resimţită ca venind de la "puteri fantastice - spune autoarea, emblematic - care mă delegau în faţa istoriei cu transmiterea a ceva mai puternic decât arta cinematografică însăşi". Prin posibilităţile lui multiple, jurnalul face concurenţă cinematografiei timpului, reface o lume variată şi autentică, fără ficţiune.

Din interiorul athanorului comunist, I. D. Sîrbu îi răspunde. Meditaţiile lui nocturne, însemnate în "jurnal", erau tot o "agitaţie", un fel de alarmă a spiritului în faţa dezastrului moral şi material al ţării. El scria un jurnal de idei, operă "de sertar". Singură de ar fi, n-ar mai putea nimeni să afirme senin că nu există astfel de opere - martore ale supliciului îndurat de poporul român, nu numai de intelectuali. Era convins că frustrările de tot felul pe care le-a trăit nu erau altceva decât răspunsul dur al sistemului concentraţionar la semeţia lui de nimic îngenunchiată. îşi alătura, în chip simbolic, exemplul arhitectului Apollodor a cărui îndrăzneală de a-l înfrunta pe împăratul Hadrianus i-a fost fatală.

Dincolo de "alunecările personalizate", mai multe şi mai precise în însemnările Monicăi Lovinescu, foarte puţine şi acelea dizolvate în cauza generală apărată de Sîrbu, jurnalele vorbesc "despre şi pentru alţii".

Credo-ul diaristului �iernii" 1984 se nuanţează totuşi altfel decât cel scris la Paris. Profund melancolizat, golit de speranţe, obligat la tăcerea scrisului, ca discurs interiorizat, el se opune istoriei prezente, dar scrie şi el, pentru cea viitoare. Nu-i mai rămâne decât un comun punct de sprijin: Dumnezeu. Frazele de intrare în jurnal îl invocă, fără să-i refuze vina complicităţii: "Nu spre o religie anume recurg, nici spre popi, predicatori, biserici, ci direct spre Dumnezeu, pe care îl iau martor, judecător, confrate sau complice al imensului cataclism eshatologic la care asistăm neputincioşi, cu dublă melancolie, alături de şarpele şi demonul casei, şi al patriei". Monica Lovinescu dialoghează cu oamenii, dezbate situaţii, în timp ce pentru Sîrbu, rămas în locul şi în era suspiciunilor, nu mai e posibil dialogul cinstit decât cu o alteritate, numită Candid, care opinează că "istoria reală a secolului nostru nu se va putea scrie niciodată", iar anti-documentele or să-l reclame ca secolul "cel mai tragic din istorie", un fel de Ev Mediu infestat de "dogmatism, inchiziţii, ciumă, năvăliri barbare...". într-un cuvânt, o istorie total compromisă, văzută apocaliptic. A trăi vertical în aceste circumstanţe îţi dă dreptul moral de cenzură asupra vremurilor, cum i-a dat şi diaristului cu un destin fracturat de nenumărate şi nemeritate accidente. Un astfel de drept se obţine trăind dureros starea de veghe. Sîrbu şi-a asumat libertatea de "a trăi periculos". Existenţa neprihănită nu era datul naturii lui şi condiţionat de asta înţelege mai adânc legea morală.

Şi pentru Sîrbu, ca şi pentru Monica Lovinescu citatele memorabile, reţinute uneori din aceleaşi lecturi excepţionale, sunt puncte de sprijin (Ravel, Solers, Borges, Soljeniţîn, Koestler etc.). Monica Lovinescu nominalizează figuri de exilaţi şi de personalităţi rămase în ţară, ceea ce a făcut necesar un bogat şi util indice de nume. Sîrbu lucrează cu aluzii transparente, nominalizează foarte rar, în numărate cazuri situate la extreme. Jurnalul lui e o formă de supravieţuire, de existenţă la nivelul gândirii încordate care sintetizează datele realităţii, spre a le ridica la nivelul unui sistem de a gândi realitatea, condus de principii. Pune diagnosticul şi intuieşte consecinţele, multe verificate acum ca foarte exacte. Documente ale evoluţiilor unor persoane, oscilatorii sau pe constante morale sunt notele Monicăi Lovinescu, scrise prin suprimarea, cel puţin aparentă, oricum declarată, a eului. Emergenţa lui naturală nu îndatorează jurnalul "pactului autobiografic". Tot astfel se întâmplă şi cu meditaţiile jurnaliere ale lui Sîrbu, care bat în medalia cuvântului fenomenul destrămării unei lumi suferinde sub cnutul totalitarismului răsăritean. Din întinderea jurnalului Monicăi Lovinescu aflăm ce alarmă se întâmplă mereu acolo, din consistenţa jurnalului lui Sîrbu ce s-a comis deja aici. Este încă o probă a complementarităţii lor. Cauza e înregistrată acolo, efectul e resimţit aici şi e perceput ca ireparabil pentru multă vreme. încât, jurnalele chiar se suprapun pe ideea ireparabilului. Constatării Monicăi Lovinescu despre faptul că "României, dacă ar scăpa de comunişti, i-ar trebui probabil o generaţie ca să-şi revină din spionită...", îi corespund zeci de fraze din "caietele" lui Sîrbu. Mai sceptic, el plusează mult când e vorba de durata curăţirii mentalităţii grav alterate. O extinde la jumătate de secol. Şi, cum se vede, nu e o hiperbolă de literat.

Emisiunii radiofonice "Patimile după Piteşti", consemnată de Monica Lovinescu, îi răspunde, într-un fel destul de direct, tot jurnalul lui Sîrbu, ca şi romanul Adio, Europa!, o utopie neagră, înecată în ironie şi în râsul disperat al lui Candid. La Paris nu se ştia că tot la Cartea românească unde se refuza publicarea unui roman al lui Bujor Nedelcovici, "un fel de 1994, pe linie post-orwelliană", simultan, în 1983, se respingea la cenzură şi romanul lui Sîrbu. Despre Adio, Europa! au făcut cronici, la diapazonul autorului, meritate de valoarea analitică a romanului, mai mult cei dinafară (Virgil Nemoianu, Monica Lovinescu). Dacă n-au fost rezervaţi, criticii notorii de la marile reviste din ţară au tăcut. Iar cei care neagă, şi se arată jigniţi de enormitatea insinuantă a spectacolului grotesc, nu e de presupus că se recunosc a descinde din spiţa lui Caftangiu? Ei percep instinctual că în subiacent Sîrbu li se adresează: de te fabula narratur.

în felul lui, fiecare dintre cele două jurnale e un document. Unul numeşte evenimente, celălalt le stoarce sensul. Cei plecaţi în afară fac ce pot, prin faptă şi cuvânt, unii dintre cei rămaşi nu fac ce nu pot, dar consemnează drama, şi asta în secret, fără să abdice moral. Jurnalul Monicăi Lovinescu înregistrează efortul, ştiut de noi, de a deschide o supapă prin care să respire liber, măcar în afară, cultura românească, înăuntru sufocată de cenzură. Sîrbu lărgeşte câmpul de analiză, în care intelectualii sunt numai o parte. Stăruie asupra a tot ce se întâmplă tragic pentru ţară, "acest nefericit Yaltland" supus Marii Terori. Este acesta un titlu amintit de Monica Lovinescu în contextul relatării despre un Colocviu Yalta, organizat de Paul Goma la Paris şi despre Masa rotundă "Yalta şi România", ambele considerate o reuşită analiză asupra consecinţelor odiosului pact. Şi pe acest subiect jurnalele dialoghează la unison.

Dacă imagologia despre un popor, scrisă din interiorul lui, ar comporta o discuţie separată pe epoci de istorie, atunci jurnalul lui Sîrbu ar fi un astfel de tratat, scris cu maximă luciditate, de nimic egalat în tot ce s-a scris, fragmentar, după 1989. Jurnalul este, în fond, un proces sublimat, la nivelul ideilor, al comunismului dezastruos, făcut de un intelectual profund dezamăgit, proces ce s-ar putea defini şi ca antropologie politică. Un alter ego al jurnalistului, Limpi, comunică esenţial şi memorabil, în ordinea gândirii autorului: "Iată, ne-a surprins o iarnă stupidă, milenară. Abia am început să cântăm şi noi pe două voci: în loc să vină vremuri care să ne deschidă drumul spre Bach, Beethoven - am nimerit timpurile noi, şi am fost puşi să cântăm în cor. Numai în cor, o singură cântare, cu acelaşi dirijor...". Concluzia ironică a diaristului are valoare sibilinică: "Din bucuria asta nici Dumnezeu nu are să ne mai scoată!". O lume a fost metamorfozată, fără să mai poată reveni la ceea ce începuse a fi. Dogma comunistă a venit ca un Katehon fatal pentru evoluţia popoarelor din estul continentului. Pentru români răul pare să fi fost mai adânc. Pentru generaţia care ştie ce ştie, predicţia lui Sîrbu e înţeleasă.

Punctele de intersecţie ale celor două jurnale sunt mult mai multe. Lectura Jurnalului Monicăi Lovinescu ne-a întors spontan spre Jurnalul unui jurnalist fără jurnal al lui I. D. Sîrbu, martor sever al lumii pe dos reflectată când grav, când pamfletar, cu necesitate. Maestru al jocurilor stilistice, el face din asta o formă ostentativă de refugiu, compensând incapacitatea de a se adapta la fenomenul "duplicităţii obligatorii". Monica Lovinescu nu l-a lăsat singur pe I. D. Sîrbu, pe Gary, cum îi spuneau prietenii. L-a confirmat distanţată geografic, dar apropiată în conştiinţă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara