Numărul curent: 52

Am mai scris despre Berlinul muzical, sub aproximativ acelaşi titlu, în urmă cu patru ani. Acum suntem din nou (Dan cu mine) pentru o săptămână entuziastă la Berlin, pentru jubileumul Wissenschaftskolleg (25 de ani de la înfiinţare). Oraşul ni se pare, ca de fiecare dată când îl revedem, schimbat, modernizat, încă o construcţie monumentală e definitivată. De data aceasta, fosta "Leehrter Bahnhof", gara care despărţea estul de vest, a devenit "Hauptbahnhof", iar în jurul ei perspectiva e complet înnoită. Uimitor cât de dinamic poate fi acest oraş enorm, de care ne leagă doar evenimente faste ale vieţii noastre artistice, din 1999 încoace!



Chinezi la Filarmonică



În acest sfârşit de septembrie cu faţă de vară indiană, căutăm felii de viaţă muzicală la care să asistăm cu destulă lăcomie. Uite un concert simfonic la Philharmonie, duminică, 24 septembrie, cu dirijor chinez, pianist chinez, compozitor chinez şi Deutsche Symphonie Orchester Berlin.

Ascensiunea spectaculoasă a unor muzicieni chinezi în spaţiul vestic este o realitate de care încă sunt (în mod prostesc) suprinsă. Mă gândesc că ei cresc într-o altă mentalitate artistică şi că le-ar fi greu să-şi acordeze sensibilitatea la repertoriul tradiţional european, aşa cum mie încă mi-e dificil să pricep mecanismele culturale subtile ale operei chineze, de exemplu. Dar se dovedeşte că acest gând e de fapt o prejudecată. Dacă în domeniul compoziţiei, într-adevăr, moştenirea chineză răsună evident în partituri de Tan Dun, Qigang Chen sau Xiaogang Ye, în interpretarea muzicilor clasico-romantice europene ereditatea pare (sau trebuie?) a fi ştearsă.

Îl ascultasem în înregistrări pe un mare pianist al momentului, Lang Lang. Am avut acum ocazia să-l văd la Filarmonica din Berlin pe tânărul de 24 de ani Yundi Li, câştigător al prestigiosului Concurs Chopin (în 2000) - rampă sigură de lansare a carierei. Mi-a "sunat" bine de la bun început un paragraf din prezentarea programului de sală, care preciza că, pentru a păstra un bun echilibru între concertistică, dezvoltare personală şi construirea repertoriului, Yundi Li (student în prezent la Hanovra) nu acceptă mai mult de 60 de concerte anual. Să fie oare această decizie provenită dintr-o maturitate timpurie a solistului, sau un semn că vremurile se schimbă? Că trece epoca maşinilor de cântat solicitate la maximum de sistemul de impresariat sau manageriat? Mie mi se pare foarte mare şi acel număr de 60 (înseamnă, în medie, un concert la 5 zile), dar ştiu că se poartă mai mult, ceea ce consolidează, e adevărat, cariere interpretative dar le şi distruge, uneori: cine poate nu numai să acumuleze sonate, concerte şi diverse alte piese, dar să şi mediteze la conţinutul lor, să analizeze muzica şi alte interpretări, să găsească timp pentru a şi-o configura pe cea proprie, dacă trebuie să cânte într-o săptămână în, să zicem, trei locuri diferite, trei repertorii diferite? Presiunea industriei muzicale şi profunzimea interpretativă nu se mariază defel.

Revenind însă la Yundi Li, nu încape îndoială asupra calităţilor sale muzicale. În Concertul nr.1 de Liszt - care se poate uşor transforma într-un perimetru al bravurii de faţadă - a fost de-a dreptul încântător prin eleganţă, graţie, simplitate şi mai ales printr-o grijă deosebită, rafinată pentru sunet. Pianistul chinez ştie ce semnificaţie are poemul simfonic în muzica lisztiană, de aceea descrie plastic schimbările dramaturgice: strălucire şi eroic în prima parte; un lirism subliniat de un fin decalaj bine regizat între mâna stângă şi cea dreaptă în a doua parte, cu efect poetic expresiv-rubato; imagine aproape raveliană de cristal, de cascade de apă în partea a treia. Frazele muzicale au respiraţii clare, sunt aproape răspicat formulate, chiar în tempii cei mai rapizi, spre deliciul ascultătorului, deja fermecat de virtuozitatea (de la sine-înţeleasă) etalată cu firesc.

Ar fi fost poate mai bine pus în valoare de un acompaniament al Filarmonicii berlineze. Cel al Deutsche Symphonie-Orchester, onest de altminteri, nu a diferenţiat suficient planuri, compartimente sonore, nici nu a urmărit destul de flexibil discursul solistului. Totuşi, orchestra (cam a doua în importanţă pe scena berlineză) şi-a dezvăluit potenţialul în Simfonia a VI-a de Ceaikovski. Nu mi-am putut opri impulsul de a o compara cu Filarmonica bucureşteană: nu are suflătorii acesteia, mulţi dintre ei solişti recognoscibili după timbru, după intervenţiile cu adevărat artistice, dar este mai disciplinată, în ansamblul său mai profesionistă. Probabil că un rol important l-a avut dirijorul Lan Shui, care a imprimat spiritul patetic ceaikovskian unor tempi deloc trenanţi, a construit cu mult aplomb fiecare mişcare. Partea a treia, acel Scherzo cu caracter de marş apoteotic, a fost aşa cum l-a gândit Ceaikovki, punctul culminant al dinamismului simfonic. Surpriză: publicul berlinez, numeros şi educat, aplaudă după acest Scherzo, moment în care nu-mi pot reprima o mică satisfacţie răutăcioasă (se întâmplă şi la case mai mari!). De fapt, n-ar trebui să fiu snoabă. Sincer vorbind, chiar îţi venea să aplauzi acolo, chiar dacă ruinai tranziţia spre acel final deloc spectaculos, ci pesimist, patetic în stare pură.

Lan Shui nu e doar un dirijor foarte bun, dar are grijă să promoveze mereu în programele pe care le dirijează compozitori din Asia. Înainte de Liszt şi Ceaikovski ascultasem The Rhyme of Taigu de Zhou Long, compozitor născut în China în 1953, şi stabilit în S.U.A. în 1985. Aceste două referinţe biografice se regăsesc cu claritate în piesa ascultată, bazată pe multă percuţie (Taigu fiind toba mare folosită în ritualurile chinezeşti), ritmică incisivă în structuri minimal-repetitive şi ceva momente melodic-orientale, într-o muzică ce ar fi putut fi coloana sonoră a unui film de acţiune.



Puccini la Deutsche Oper



Nu reuşiserăm încă să vedem integral o operă mai puţin cunoscută a lui Puccini, La fanciulla del West. Am găsit-o în repertoriul Operei Germane, iar numele unui tenor acum în vogă, José Cura, reprezenta un motiv în plus să ne ducem la spectacol. Din păcate, reprezentaţia a fost sub-mediocră, în primul rând din pricina regiei (Vera Nemirova) care actualiza pueril subiectul, făcând-l pe alocuri de-a dreptul ridicol. şi aşa, în opera scrisă cu aproape 100 de ani în urmă, găsim clişee despre societatea americană a secolului 19: căutătorii de aur pistolari, fata frumoasă, vitează şi cuminte, răufăcătorul care e forţat de societate să fie aşa, dar e până la urmă personaj pozitiv, chiar şi un happy-end, netipic pentru operele pucciniene. Ca să modernizezi o asemenea acţiune, nu e suficient să transformi cârciuma în "fast food" sau să aduci echipa de ştiri de la televiziune pe scenă la deznodământ. Cât despre cunoştinţele muzicale ale regizoarei, o dată în plus e evident că, actualmente, majoritatea regizorilor de operă caută orice altceva decât legătura dramaturgiei scenice cu muzica! Mai clar spus, habar n-au de muzică! În cazul de faţă, există lungimi în unele scene la Puccini (aflat pe un drum al căutărilor, după ce scrisese capodoperele Boema, Tosca, Madame Butterfly); nu aria e în prim plan, ci declamaţia, cu nuanţe impresioniste, influenţată parcă de Debussy; pe deasupra, scenele de cor nu sunt o reuşită. Un regizor familiarizat cu muzica ar fi putut atenua asemenea neajunsuri.

Alte puncte slabe ale montării de la Deutsche Oper din 27 septembrie se găsesc la dirijor (Vjekoslav Sutej), care fragmentează tot discursul, fără să construiască arcuri de tensiune, dar şi la soprana protagonistă (Sylvie Valayre), cu un rol ingrat, e adevărat, dar care nu justifică o rezolvare isterică.



Kurtág la Wissenschaftskolleg



La Wissenschaftskolleg ne întâlnim cu familia Kurtág. Stabilit acum în Franţa, György Kurtág vorbeşte impecabil româneşte şi se bucură că are cu cine. Ne povesteşte episodul primei sale întâlniri cu cel care-i va deveni prieten, Anatol Vieru. În 1944, aflat pentru o lună la Bucureşti, Kurtág vede un tânăr care studia partitura Cvintetului de suflători de Schönberg. Cei doi vor face schimb de muzici preţioase, aproape imposibil de procurat pe atunci: Kurtág ia Cvintetul şi oferă, la rându-i, Allegro barbaro de Bartók, necunoscut lui Vieru. E vorba de note copiate de mână, desigur! Ceva mai târziu, Vieru îi va trimite colegului ungur născut la Lugoj o lucrare proprie, cadou pentru ziua acestuia: acolo integrează două citate, unul din Cvintetul schönbergian, altul din "barbarismul" pianistic bartokian.

Îi ascultăm cântând la patru mâini pe Marta şi György Kurtág, dar nu la pianul de concert al Colegiului de ştiinţe, ci la o pianină special adusă de la Filarmonică, şi prelucrată cu minuţie: întâi surdinată, apoi amplificată, pentru ca rafinata sonoritate aflată undeva între chitară şi pian să poată fi auzită în sala de concert. La pianina "con supersordino" sunt parcurse astfel, cu un timbru aparte şi sensibil, miniaturi originale sau prelucrate de Kurtág (pentru două sau patru mâini), ultima fiind Bach - Sonatina din Cantata Actus tragicus. Aflăm emoţionaţi că astfel, cu această pagină bachiană, s-a încheiat ceremonia de înmormântare din iunie a lui György Ligeti, bunul prieten şi coleg al lui Kurtág: ce se mai poate spune dincolo de Bach?