Mircea Eliade,
Jurnal, Pagini
regăsite 1959-
1962, ediţie
îngrijită, adnotată
şi prefaţată
de Cristian
Bădiliţă, Editura
Tracus Arte,
Bucureşti, 2017,
186 pag.
câteva însemnări, în acest cadru, despre
jurnalul lui Mircea Eliade din anii
târzii, 1959-1962, astfel cum ni-l propune
Cristian Bădiliţă în ediţia recentă de la Tracus Arte.
A îngrijit-o şi prefaţat-o. Sunt texte ale lui Eliade
despre care aflăm, cu emoţie, că au fost recuperate
dintr-un maldăr de hârtii destinate distrugerii, în
împrejurări descrise în prefaţă.
Ni se mai spune în prefaţă că jurnalul este
dintre acele texte pe care Eliade, în străinătate
fiind, le-a scris în româneşte, odată cu altele ale
căror originale, din păcate, s-au pierdut. Ce avem
acum, ne spune Cristian Bădiliţă, sunt „cele 112
pagini dactilografiate (de Christinel Eliade), cu
numeroase intervenţii manuscrise ale lui Eliade,
ştersături, adăugiri sau corecturi”. Cititorii români
de azi nu pot să fie decât satisfăcuţi de păstrarea
acestora şi de faptul că un fond bogat de manuscrise
eliadeşti se află în ţară, la biblioteca judeţeană din
Craiova.
Jurnalul din anii târzii ai scriitorului, ca
şi, de altfel, jurnalele sale dinainte, se deschide, în
mare vorbind, către două realităţi: una este a
trăirilor intelectului, a lecturilor, a scrisului, iar
cealaltă este aceea a vieţii exterioare, astfel zicând,
aceea pe care toţi oamenii o trăiesc, după firea
fiecăruia şi după împrejurări, în timpul care li s-a
dat.
Jurnalul eliadesc este înainte de toate unul
al meditaţiei intelectuale, al ideaţiei inspirate de
lecturi, mai rar deschizându-se către afară, către
stradă sau către natură. Atunci însă când o face
ne cucereşte prin firesc, prin simplitatea expresivă
a reprezentării: „Ninsoarea a început oarecum în
glumă. Ploaia rece, măruntă, care cădea de azi
dimineaţă s-a transformat pe nesimţite – şi deodată
am văzut că ninge şi zăpada a acoperit în câteva
minute străzile. Pe seară, oraşul era alb”.
Scris în anii târzii ai lui Eliade, jurnalul
aruncă priviri către ceea ce autorul a trăit în epoci
complicate, lucid în reexaminarea unor experienţe
marcate de convulsionările istoriei. Începutul,
în ţară, în anii 1930, i se pare a fi fost însoţit de
„noroc”, aducându-i o prea timpurie „glorie”,
succese prea timpurii care, ne spune, „au sfârşit
prin a-mi ucide orice ambiţii personale”. O inoportună
blazare, survenită, oricum, prea repede, este invocată
de memorialist, în ce-l priveşte, ceea ce
urmăritorul din afară al evoluţiei sale aş
spune că nu observă. Dar să-i dăm crezare
celui care mărturiseşte a fi trăit ceva care
îl defineşte şi atât. Nu-l înalţă şi nici nul
coboară.
Privirile mereu aţintite către trecut
sunt foarte de înţeles în jurnal, cu atât
mai de înţeles cu cât memorialistul caută
în ce trăise odinioară puncte de sprijin
sufletesc pentru ceea ce şi acum trăieşte.
Relaţia simbolică dintre cele două mansarde
eliadeşti dă un sens existenţei, astfel
cum renaşte în conştiinţa celui care în
amândouă trăise: „Reîntoarcere instantanee
în anii 1922-25. Şi un sentiment
ciudat, stenic, aproape îmbătător: că rostul
vieţii mele acum, în zilele acestea, în oraşul
acesta, este să reunesc aceste două mansarde,
să aduc într-un singur Univers aceste două
lumi: a adolescenţei – a maturităţii”.
Cititorul jurnalului nu poate să nu observe
mulţimea raportărilor la elemente româneşti,
fie la personalităţi din ţară (la Blaga şi la tăcerile
sale, de pildă), fie la cadrul natural, la ninsorile din
Bucureşti, la băile de nămol de la Techirghiol, la
mansarda din strada Melodiei. I se relatează drame
petrecute în ţară care îl tulbură. Un refugiat român
îi vorbeşte despre grozăviile de la noi,
despre deţinuţii obligaţi să ingurgiteze fecale,
un episod înfăţişat desigur cu indignare şi
amărăciune. Multe îi amintesc de ceea ce
lăsase în urmă, până şi drama spargerii
ochelarilor e înteţită de faptul că erau „ultimul
obiect pe care-l mai am din ţară ” (sublinierea
ultimelor două cuvinte e a sa).
Jurnalul impresionează şi prin ceea ce ne
spune despre suferinţele fizice ale lui Eliade, cu
răsfrângerile lor în plan spiritual. Artrita îl chinuie
zi şi noapte, mai ales nopţile care îi sunt un calvar,
o năpastă: „Pe la trei, patru dimineaţa, ochii mi se
închideau de oboseală, dar continuam să citesc,
de groază : nu cumva schimbându-mi poziţia, să
reînceapă criza”. Jurnalul din anii târzii ai lui Mircea
Eliade captează toate ecourile acestor suferinţe,
tot dramatismul unor stări care i-au întunecat
ultimii ani de viaţă.
