Cum apare în orizontul literaturii un scriitor extraordinar? Pe neaşteptate, pe nesimţite, din întîmplare: există nenumărate adverbe şi locuţiuni adverbiale care notează aceeaşi percepţie a surprizei fericite. Cum apare pe firmamentul literaturii o nouă stea? Cu discreţie - pînă în momentul exploziei. Iată o problemă asupra căreia teoreticienii literaturii au ezitat mereu să se pronunţe.
Şi în literatura portugheză, ca în oricare alta, au loc câteodată apariţii strălucitoare. Ultima se numeşte José Luís Peixoto. În urmă cu cîteva luni, nimeni nu auzise de acest tînăr de douăzeci şi ceva de ani. (Are, de altfel, un nume imposibil, dintre cele mai banale, nume de mic funcţionar la percepţie, nume de mahalagiu de la marginea Lisabonei, un nume condamnat istoric la insignifianţă culturală). Oricînd însă se poate transforma "porecla în renume". Ne este întotdeauna greu să pronunţăm cuvîntul geniu în legătură cu un tânăr contemporan, dar el ar trebui uneori utilizat, măcar drept indicaţie categorială.
La început a scris versuri - extrem de ingenioase, dar cine se apleacă atent pe volumul de versuri al unui debutant de optsprezece ani? Cînd a scris însă primul său roman, cînd el a fost remarcat, dintre alte treizeci, de însuşi José Saramago, de unicul Premiu Nobel portughez pentru Literatură de pînă acum, lucrurile au început să se schimbe: acest roman a propulsat în cîteva zile numele lui José Luís Peixoto pe prima pagină a ziarelor.
E foarte greu ca la vîrsta de douăzeci şi ceva de ani un romancier (repet, un romancier!) să provoace senzaţie. E destul de rar şi ca un astfel de romancier să uimească prin problematica atacată în opera sa: omul în faţa neantului, semnificaţia ultimă a sinuciderii. Sper din tot sufletul că această proză nu conţine nici o premoniţie autobiografică! În ceea ce priveşte, mai mult decît premiul oferit de José Saramago, mai mult decît proiecţia mediatică ce-l înconjoară actualmente, tînărul m-a convins prin textele pe care le scrie de cîteva luni în Jornal de Letras; cea mai cunoscută revistă literară portugheză, cu apariţie bilunară, i-a pus la dispoziţie o pagină în fiecare număr; iar recentul prozator o umple cu mici bijuterii literare.
Într-o revistă unde nouăzeci la sută dintre articole sunt comentarii critice şi eseuri, unde literatura îşi face apariţia doar rareori şi numai sub formă de poezie, iată că tînărul Peixoto merită excepţia: rubrica Adevăruri aproape adevărate se detaşează astăzi între toate celelalte. E greu de spus cărei specii îi aparţin textele autorului; sunt mărturii autobiografice impresionante, smulse din propria existenţă, dar formulate într-o proză de-a dreptul artistă. S-a spus că nu se poate scrie proză bună decît după vîrsta de patruzeci de ani: cu mult înainte de a fi împlinit treizeci, tînăra speranţă a literaturii portugheze îşi extrage din scurta sa biografie o mare cantitate de fragmente exemplare, pe care le transformă, nonşalant, în tot atîtea mici capodopere.
Dacă existenţa fiecărui om reprezintă o loterie, existenţa unui scriitor reprezintă o loterie la cub: nimeni nu poate prevedea cît şi cum va continua, cînd şi cum se va sfîrşi. Istoria literară este plină de promisiuni, pe cît de strălucite, pe atît de neonorate, e plină de furori geniale epuizate în cîţiva ani. A aplauda apariţia unui tînăr geniu rămîne, în eternitate, o acţiune prematură.
Eu pariez însă pe José Luís Peixoto. Nu numai pentru că, la o anumită vîrstă, vrei să speri cu orice preţ, dar mai ales pentru că bănuiesc - în toate micile sale proze - o vibraţie care poate ajunge departe. Sper că, în opoziţie cu mesajul romanului său de debut, tînărul prozator nu va alege renunţarea. Şi că, peste un număr indeterminabil de ani, un viitor istoric al literaturii portugheze ar putea semnala (într-o notă de subsol) ciudatul entuziasm premonitoriu pe care un scriitor din România îl manifestase, în deja depărtatul an 2002, faţă de José Luís Peixoto, autorul portughez acoperit apoi de glorie, şi pe care puţini ar fi jurat la începutul secolului XXI.
În asta constă, pînă la urmă, istoria literară: într-o suită de pariuri, majoritatea pierdute. Şi într-o minoritate de străfulgerări, în care la început nu crede nimeni, apoi doar cîţiva vizionari, la sfîrşit - toată lumea.
