Din lumea hispanică, scriitorii pe care Borges i-a omagiat statornic și cu acea inconfundabilă vibrație de căldură a identificării sunt Cervantes și Quevedo. Din ei descinde și în ei se regăsește.
În volumul de eseuri care deschide etapa maturității sale depline, Alte investigări din 1952, Borges îl evocă pe Miguel de Cervantes pentru „magiile” dinDon Quijote. Dintre acestea, cea mai tulburătoare i se pare a fi magia pe care o va propaga el însuși cu forța convingerii nestrămutate ce definește îndeobște personalitatea unui artist, anume posibilitatea naturii ficționale a existenței sugerată de Cervantes în episodul în care preotul și bărbierul trec în revistă cărțile din biblioteca lui Don Quijote „ vinovate” de nebunia stăpânului. În mod surprinzător, una dintre cărțile luate în discuție este Galateea lui Cervantes însuși. Detaliile scenei sunt cum nu se poate mai realiste, însă planul e pur ficțional, prefigurând ficțiunile borgesiene: „Bărbierul – observă Borges –, vis al lui Cervantes, îl judecă pe scriitor”. Iar jocul ambiguităților stranii continuă în partea a doua, în care protagoniștii sunt totodată cititori ai romanului.
Or, dacă personajele unui roman ca Don Quijote (sau spectatorii unei piese ca Hamlet) pot fi cititori sau spectatori de ficțiuni, atunci noi, cititorii sau spectatorii, putem să fim, la rândul nostru, ficțiuni.
Senzația aceasta tulburătoare, exprimată, cum știm, în literatura spaniolă prin consacrata echivalare a vieții cu visul, ia forma unui poem (Un soldat al lui Urbina apărut în volumul Celălalt, același din 1964), în care visul scriitorului răscumpără viața de eroism, captivitate și privațiuni a oșteanului rănit în bătălia navală de la Lepanto.
La omagiul acesta putem adăuga astăzi, când Editura Polirom pregătește o nouă ediție, îmbogățită, a poeziilor lui Borges, alte două sonete din volumele Aurul tigrilor și, respectiv, Roza profundă, în care se prelungesc reverberațiile visului și triumfă suveran ficționalul.


Un soldat al lui Urbina

Nevrednic socotind că-i pe măsura
isprăvii de pe mare, -un biet soldat,
cu profesiuni sordide resemnat,
mergea obscur prin Spania lui dură.

Să șteargă vrând, să-nmoaie îndârjirea
realității, căuta visarea
și-n magic univers găsi salvarea:
bretonul ciclu îi era citirea.

Și contempla, în asfințit, întinsul
câmp pal cu străluciri de-aramă veche.
Învins credea, sărac lipit că este,
fără-a se ști stăpân pe o poveste
c-un Cavaler și un Scutier, pereche
în visul lui ivită, neînvinsul.


Visează Alonso Quijano

Din vis urât bărbatul s-a trezit.
În câmp deschis, amenințat era
de iatagane. Barba-și mângâia
crezând c-a fost rănit ori a murit.

De braț viteaz i-atârnă firul vieții.
Fermecături se țes sub clar de lună.
Vrăjmașii nu-s în stare să-l răpună;
doar frigul, oboseala bătrâneții.

Pe visătorul vajnic l-a visat
Cervantes, iar la rândul lui hidalgul
pe Don Quijote cel viteaz. E altul
și-același este visul repetat.
Quijano doarme și visează marea
roșită la Lepanto și-ncleștarea.


Martorul

În visul lui îl vede pe uriașul
din visul în Bretania visat.
De fapte vitejești înflăcărat,
mârțoagei îi dă pinteni, iar uriașul

își mișcă brațele bătut de vânt,
îi rupe lancea, coiful i-l turtește,
de pe mârțoagă-n praf îl prăvălește,
cu-arìpele îl culcă la pământ.

Ceas rău pentru viteazul în armură.
Căzut și-nfrânt îl vede un vecin
ce,-ajuns în Indii (ce ciudat destin!),
nu va cunoaște-ntreaga aventură.
Drept vis, la cellalt capăt de pământ,
vă lua prăpădul morilor de vânt.