Într-o seară îl întreabă pe Nelson:
– Unde-i Melanie? Am crezut că săptămâna asta lucrează în schimbul de dimineaţă.
– Aşa-i. A ieşit în oraş cu cineva.
– Serios? Vrei să zici că are o întâlnire?
Meciul lui Phillies a fost amânat din cauza ploii, iar în timp ce Janice şi maică-sa stau la etaj şi se uită la reluarea unui episod din serialul Familia Walton, el şi puştiul se trezesc că-s doar ei doi în living, Harry frunzăreşte numărul din august al lui Consumer Reports, care tocmai a sosit (Sunt vopselele de păr sănătoase?, Teste de şosea: 6 furgonete, O alternativă la înmormântarea de 2000 de dolari), în timp ce băiatul se uită într-o carte pe care a furat-o din fostul birou al lui Fred Springer de la salon, care acum îi aparţine lui Harry. Nu-şi ridică privirea.
– I-ai putea spune şi întâlnire. Mi-a spus doar că iese în oraş.
– Dar cu cineva.
– Desigur.
– Şi tu eşti de-acord cu asta? Ca ea să iasă cu cineva?
– Desigur. Tati, încerc să citesc.
Aceeaşi ploaie care a dus la amânarea meciului dintre Phils şi Pirates de pe Stadionul Three Rivers a măturat tot statul Pennsylvania de la vest la est, iar acum le bate în ferestrele de-aici, din Joseph Street nr. 89, în ramurile joase ale fagului care este mândria grădinii lor, şi, din când în când, răpăie pe acoperiş şi se revarsă şuvoi de pe acoperişul verandei din faţă.
– Ia să văd ce citeşti, îl roagă Harry şi întinde un braţ lung de pe fotoliul rabatabil.
Enervat, Nelson îi aruncă volumul, un manual gros despre arta vânzării automobilelor, scris de-un amic al bătrânului Springer care avea o agenţie în Paoli. Harry s-a uitat de vreo două-trei ori: predominau frazele bombastice legate de adaptarea la volumul crescând al cererii, care-i de aşteptat în zona Philly.
– Aici, îi zice el lui Nelson, scrie mai multe decât ai nevoie să ştii.
– Încerc să înţeleg partea cu finanţarea, răspunde Nelson.
– E foarte simplu. Maşinile noi sunt ale băncii, iar maşinile second-hand sunt ale dealerului. Banca dă banii lui Mid-Atlantic Toyota când maşina pleacă din Maryland; de asemenea, există şi o garanţie pe care fabricantul o păstrează pentru cazul în care dealerul nu-şi îndeplineşte obligaţiile privitoare la achiziţia de piese de schimb, dar pe care o înapoiază anual şi care, sincer să fiu, are efectul de a reduce profitul aparent al dealerului, în caz că se trezeşte pe cap cu unul din clienţii ăia deştepţi nevoie mare, foarte interesaţi de cifre, care-şi închipuie că pot să te facă la bani. Toyota insistă să vindem totul la preţul propus de ei, aşa că nu prea avem loc de-ntors, iar asta, dacă vrei să ştii ce cred eu, te scuteşte de-o grămadă de dureri de cap. Dacă nu le place preţul, n-au decât să se-ntoarcă peste-o lună şi să-l găsească majorat cu trei sute de parai, în funcţie de cursul yenului. Totuşi, mai e şi-o altă belea cu finanţarea asta, când clientul se împrumută de unde-l trimitem noi – în general, de la Brewer Trust şi, deşi în revista asta de-aici a fost un articol nu mai departe de luna trecută despre cum ar trebui să cauţi cea mai bună ofertă de împrumut în loc să te duci unde te trimite agenţia, de fapt, e mai mare daraua decât ocaua să te iei în hâră cu sistemul, doar ca să economiseşti, poate, zero cincizeci la sută din preţ – banca păstrează un procent în contul nostru, zice-se ca să acopere pierderile de la vânzările la mâna a doua, dar, de fapt, asta aduce mai mult a mită. Înţelegi? Dar de ce te interesează?
– Doar mă întrebam…
– Ar fi trebuit să te-ntrebi pe vremea când trăia bunicu-tău Springer şi puteai discuta cu el. {tia totul despre rahaturile astea. Când îi vindea o maşină unui client, fraieru’ avea impresia că-l lasă pe bietul Fred în curu’ gol, când, în realitate, negocierea avea faţete multiple, ca pânza de păianjen. Când a vrut ca Toyota să-i ofere lui franciza, a revendicat cinci mii cinci sute de metri pătraţi de teren pentru un spaţiu suplimentar, pentru service, un maidan plin de bălării, apoi a găsit un constructor care-i datora o favoare, să-i trântească o fundaţie şi să-i ridice o construcţie neizolată. Atelierul ăla încă-i imposibil de încălzit iarna, ar trebui să-l auzi pe Manny cum înjură.
– Se făceau mânăreli la vitezometru?
– De unde-ai învăţat expresia asta?
– Din carte.
– Păi…
Nu-i rău deloc, îi trece lui Harry prin minte, să aibă o discuţie pe bune cu puştiul, în timp ce ploaia cade răpăind. Nu ştie de ce îi dă o stare de nelinişte faptul că puştiul citeşte. De parcă ar complota împotriva lui. Se spune că cititul ar trebui încurajat, dar nu se spune şi de ce anume.
– Ştii că falsificarea kilometrajului e-o infracţiune. Dar poate pe vremuri, uneori, un mecanic, făcându-şi de lucru la tabloul de bord, mai lăsa să-i scape şurubelniţa în kilometraj. Cei care cumpără o maşină la mâna a doua ştiu că-şi asumă, oricum, un risc. O maşină poate să meargă treizeci şi cinci de mii de kilometri fără nici o problemă, sau poate să-i crape un cilindru chiar de-a doua zi. Cine poate să ştie? Am văzut un grad de uzură incredibil la maşini care mergeau de ziceai că-s noi. Broscuţele alea VW, să vrei, şi n-ai cum să le distrugi. Au caroseria mâncată de rugină în ultimul hal, de vezi şoseaua sub picioare de la volan, dar motorul merge ca uns.
Îi azvârle cărţoiul verde. Nelson se întinde stângaci să-l prindă. Harry îl întreabă:
– Cum te simţi la gândul că iubita ta iese cu altcineva?
–Ţi-am mai spus, tati, nu-i iubita mea. E prietena mea. Nu poţi să ai o prietenă de sex opus?
– Poţi încerca şi treaba asta. Atunci, cum se face că s-a hotărât să se mute aici cu tine?
Răbdarea lui Nelson e pusă la grea încercare, dar Harry îşi închipuie că l-ar pisa cu întrebările, la urma urmei, n-o să afle nimic dacă o să-şi pună lacăt gurii.
– Avea mare nevoie să scape de atmosfera din Colorado şi eu mă întorceam spre est şi i-am spus că la bunica sunt o mulţime de camere libere. Sper că nu-i o povară pentru voi, nu?
– Aş, a vrăjit-o imediat pe bătrâna Bessie. Ce nu era în regulă cu atmosfera din Colorado de-a trebuit s-o şteargă?
– Păi, ştii cum e… S-a dat la ea un tip nasol şi a vrut să-şi facă un pic de ordine în viaţă.
Ploaia îşi reia răpăitul zdravăn în geamurile subţiri. Lui Rabbit i-a plăcut întotdeauna senzaţia pe care i-o dă faptul că-i înăuntru când afară plouă. }iglele din pod, foile de sticlă nu mai groase decât cartonul fac ca el să rămână uscat. Lucruri care-l ating şi, totuşi, nu-l ating.
– Ştii cine-i tipul cu care-a ieşit? îl întreabă Harry delicat.
– Da, tati, şi ştii şi tu.
– Billy Fosnacht?
– Mai ai dreptul la o încercare. Gândeşte-te la cineva mai în vârstă. {i care-i grec.
– Dumnezeule! Glumeşti! Escrocul ăla bătrân?
Nelson îl priveşte cu o vioiciune şi-un calm răutăcios. Nu râde, deşi i s-a oferit prilejul. Îi explică:
– A sunat la Crêpe House şi i-a lansat o invitaţie, iar ea şi-a zis „De ce nu?”. Pe-aici e plictiseală mare, trebuie să recunoşti. Iau doar masa împreună. Nu i-a promis c-o să se culce cu el. Problema generaţiei tale, tati, e că aveţi vederi înguste.
– Charlie Stavros, zice Harry, încercând să priceapă cum stau lucrurile.
Puştiul pare pus pe vorbă. Rabbit îndrăzneşte să continue:
– }ii minte că un timp a ieşit cu maică-ta.
– Îmi amintesc, dar toată lumea de-aici pare să fi uitat. Daţi pe-afară de prietenie.
– Vremurile se schimbă. Nu crezi c-ar trebui să fim? Să fim prieteni?
Nelson râde mânzeşte, cuibărindu-se mai comod pe canapeaua veche.
– Mă doare-n şpiţ. Nu-i viaţa mea.
– Dar a fost, zice Harry. Erai şi tu acolo. Mi-a părut rău de tine, Nelson, dar n-am găsit nici o altă soluţie. Biata fetiţă, Jill…
– Tati…
– Skeeter a murit, ştiai? Ucis în Philadelphia, într-un schimb de focuri. Cineva mi-a trimis o tăietură din ziar.
– Mi-a scris mama despre asta. Nu mă miră. Era nebun.
– Şi da, şi, parcă, nu. {tii că zicea că-n zece ani o să moară. Chiar avea o anume…
– Tati. Hai s-o lăsăm mai moale cu discuţia asta.
– OK. Nici o problemă. Sigur.
Plouă. Atât de dulce, atât de solid. În grădină cele mai mici pojghiţe de pământ, de sub salată şi de sub frunzele de fasole înclinate, găurite de cărăbuşi, se închid la culoare, murate, frunzele de deasupra lor sclipesc, picură în lumea vegetală ce împărtăşeşte pretutindeni secretul ploii. Rabbit îşi ia ochii de pe chipul încăpăţânat şi posomorât a lui Nelson şi se întoarce la revista lui. Cel mai bun tip de prăjitor de pâine cvadruplu, citeşte el, este cel cu control separat pentru fiecare pereche de fante în care se introduc feliile. Stavros şi Melanie, ca să vezi! Charlie i-a tot zis că-i place stilul ei.
Vrând parcă să-şi ceară scuze că i-a tăiat-o scurt lui taică-său când ploaia l-a făcut nostalgic, Nelson rupe tăcerea:
– Ce funcţie are Charlie acolo?
– E şeful compartimentului vânzări. Se ocupă de maşinile second-hand, iar eu de cele noi. Mai mult sau mai puţin. În realitate, facem de toate – amândoi. Împreună cu Jake şi Rudy, fireşte.
Ţine morţiş să-i amintească puştiului de Jake şi Rudy. Ei nu sunt copii de oameni bogaţi, îşi câştigă dolarul cu sudoarea frunţii.
– Şi eşti mulţumit de prestaţia lui Charlie?
– Categoric. {tie toate chichiţele afacerii mai bine decât mine. {i cunoaşte jumătate de district.
– Mda, dar mă gândesc la sănătatea lui. Câtă energie crezi că are?
Întrebarea asta are o anume tentă studenţească. Nu l-a întrebat pe Nelson ce s-ar fi cuvenit în legătură cu facultatea, poate că ar trebui să se apropie de el. Cu atâtea femei în jur, lui Nelson nu-i e deloc greu să se ascundă.
– Energie? Trebuie să fie atent, să nu se agite prea tare, dar îşi face treaba. În ziua de azi, oamenilor nu le place să fie zoriţi, s-au săturat, asta era valabil pe vremuri în comerţul cu maşini. Cred că oamenii au mai multă încredere într-un vânzător care-i un pic – cum să zic? – reţinut. Nu mă deranjează stilul lui Charlie.
Se întreabă dacă o deranjează pe Melanie. Oare unde or fi, într-un restaurant? Îşi imaginează chipul ei, cu ochii strălucitori, aproape exoftalmici, ca într-o boală tiroidiană, şi obrajii care arată întotdeauna rumeni, rozalii de efort chiar şi dinainte să-şi fi cumpărat Fuji-ul, cu faţa ei tinerească etanşă şi netedă când zâmbeşte şi o ţine tot într-un zâmbet vizavi de profilul clasic de vulpe bătrână al lui Charlie, în timp o ia la vrăjeală. Iar apoi, ceva mai târziu, va urma socoteala aia de sub centură, pula lui groasă maro-albăstrie cum o au mediteraneenii, şi se mai întreabă dacă ea are acolo jos părul la fel de cârlionţat ca pe cap, s-or da huţa-huţa, nu-i vine să creadă c-o să se-ntâmple asta în timp ce ei, ceilalţi, stau aici şi ascultă răpăitul ploii.
– Mă întrebam dacă n-am putea face ceva cu decapotabilele, zice Nelson.
O anume modestie şi jenă îi îngroaşă vorbele, astfel încât par să-i curgă de pe buze una câte una, rostogolindu-se pe canapeaua gri, veche, pe care şade cu tunsoarea lui de rozătoare.
– Cu decapotabilele? Ce să facem?
– Ştii, tati, nu mă face să-ţi zic eu. Cumpără-le şi vinde-le. La Detroit nu se mai fabrică, aşa că alea vechi sunt din ce în ce mai valoroase. Pe Mustang-ul lui mami ai putea lua mai mult decât ai plătit.
– Dacă nu-l faci tu praf mai întâi.
Replica asta are efectul scontat.
– Căca-m-aş, exclamă băiatul, dintr-o dată vulnerabil, aruncând priviri către fiecare colţ al tavanului, căutând o portiţă de salvare. Nu ţi-am făcut praf nenorocita aia de Corona preţioasă, ci doar i-am înfundat puţin caroseria.
– Încă e-n service. Aia da înfundătură.
– N-am făcut-o intenţionat, Dumnezeule, tati, reacţionezi de parcă ar fi o caleaşcă divină sau aşa ceva. Ai devenit aşa de scorţos la bătrâneţe…
– Zău? întreabă el sincer, zicându-şi că ar putea ţine cont de informaţia asta.
– Da. Nu te gândeşti decât la bani şi la lucruri.
– Şi asta nu-i bine, nu?
– Nu.
– Ai dreptate. Hai să-o lăsăm baltă cu maşina. Povesteşte-mi despre facultate.
– E câh! vine răspunsul prompt. E Plicti. Oamenii îşi închipuie că, pe chestia cu împuşcăturile de-acum zece ani, e cine ştie ce lăcaş radical, dar adevărul e că majoritatea copiilor sunt localnici din Ohio, care n-au altă idee cum să se distreze decât pilind bere până-şi varsă maţele şi caftindu-se cu cremă de ras în dormitoare. Majoritatea oricum vor intra în afacerile părinţilor, aşa că nu le pasă.
Harry îi ignoră răspunsul şi-l întreabă:
– Te-ai gândit vreodată să te duci la măgăoaia aia de fabrică Firestone? Tot citesc prin ziare că au continuat să fabrice anvelopele alea cu fibre de oţel de tip radial, model cinci sute, chiar şi după ce-au explodat o grămadă1.
– E tipic, confirmă băiatul. Toate produsele pe care le cumperi sunt aşa. Toate produsele americane.
– Cândva eram cei mai buni, spune Harry, cu privirea pierdută, aţintită parcă asupra unui tărâm pe care el şi cu Nelson s-ar putea înţelege de minune.
– Aşa mi s-a spus.
Băiatul îşi coboară privirea spre carte.
– Nelson, apropo de serviciu. I-am spus maică-tii că-ţi înfiinţăm un loc de muncă de vară la salon, la spălătorie şi întreţinere. Ai învăţa o grămadă doar uitându-te la Manny şi la băieţi.
– Tată, sunt prea mare să mai spăl maşini. {i poate că am nevoie de mai mult decât de-o slujbă de vară.
– Vrei să zici că renunţi la facultate când nu mai ai decât un nenorocit de an până la absolvire?
Vocea îi devine răstită, iar băiatul pare alarmat. Se holbează la taică-său cu gura căscată, iar punctul întunecos, întredeschis, împreună cu orbitele ochilor formează trei găuri într-o faţă găunoasă. Ploaia răpăie pe acoperişul verandei în şuvoaie. Janice şi cu maică-sa coboară de la Familia Walton cu ochii în lacrimi. Janice îşi şterge lacrimile cu degetele şi izbucneşte în râs.
– Ce prostie să te laşi aşa dus de val. A scris în People cum că actorii nu se înghiţeau unii pe alţii, de-asta au pus serialul pe butuci.
– Ei, măcar îl tot reiau, comentează bunica Springer trântindu-se pe canapeaua gri alături de Nelson, de parcă această scurtă călătorie de la etaj la parter ar fi fost tot ce-i mai pot duce picioarele. Am mai văzut episodul ăsta, dar tot te impresionează.
– Puştiul aci de faţă zice să s-ar putea să nu se mai întoarcă în Kent, le anunţă Harry.
Janice, care dădea să plece spre bucătărie să-şi toarne o duşcă de Campari, încremeneşte în picioare. Din cauza arşiţei, nu poartă decât cămăşuţa de noapte scurtă şi transparentă peste chiloţei.
– Ştiai asta, Harry, spune ea.
Chiloţei roşii, observă el, care prin ţesătură par roz-pal. Pe vârful caniculei de săptămâna trecută şi-a tuns părul la un tip din Brewer la care merge şi Doris Kaufmann. I-a ras ceafa şi i-a tăiat bretonul; Harry încă nu s-a obişnuit cu noua ei înfăţişare; parcă ar mişuna pe-aici, pe jumătate goală, o femeie străină. Aproape că urlă la ea:
– Am ştiut pe dracu’. După toţi banii pe care i-am băgat în studiile lui?
– Păi, răspunde Janice răsucindu-se astfel încât corpul îi atinge cămăşuţa dinăuntru, poate că s-a ales cu tot ce-a putut.
– Nu pricep şi pace. Se-ntâmplă ceva dubios. Copilul se-ntoarce acasă fără nici o explicaţie, iar iubita lui iese cu Charlie Stavros, timp în care el stă aici şi-mi bate apropouri cum c-ar trebui să-l pun pe liber pe Charlie şi să-l angajez pe el în locul lui.
– Păi, decretează bunica Springer împăciuitoare, Nelson are şi el o vârstă. Fred ţi-a făcut loc, Harry, şi ştiu că dacă era aici, îi făcea şi lui Nelson.
Înăuntru, pe servanta din sufragerie, răposatul Fred Springer, cu privirea lui înceţoşată, ascultă răpăitul ploii.
– Dar nu în conducere, o contrazice Harry. Nu cuiva care-şi întrerupe studiile când mai are doar câteva examene până la absolvire.
– Ei bine, Harry, zice bunica Springer la fel de calmă şi de blândă, de parcă serialul TV ar fi fost o pipă cu marijuana, unii ar fi zis că nu-i nimic de capul tău când te-a angajat Fred la salon. Au fost destui cei care i-au zis că face o greşeală.
Undeva la ţară, sub pământ, bătrânul fermier Byer îşi jeleşte parcul de autobuze de şcoală, care îi rugineşte în ploaie.
– Eram un bărbat la patruzeci de ani care-şi pierduse slujba fără nici o vină. Am stat la linotip şi mi-am văzut de treabă atâta timp cât a existat un linotip.
– Ai lucrat în branşa lui taică-tău, îi aminteşte Janice, or exact asta vrea şi Nelson.
– Sigur, sigur, răcneşte Harry, când o să-şi termine facultatea, dacă asta o să-şi dorească. Deşi, sincer să fiu, speram să-şi dorească mai mult. Dar ce atâta grabă? {i de ce-a venit acasă? Dacă la vârsta lui aş fi avut norocul să ajung într-un stat cum e Colorado, să fiu al dracu’ de nu rămâneam acolo măcar peste vară.
Mai sexy decât se crede, Janice trage dintr-o ţigară.
– De ce nu vrei să-l ai acasă pe propriul tău copil?
– E prea mare ca să fie acasă! De ce se ascunde?Judecând după mutrele lor, s-ar putea să le fi răscolit un punct sensibil, dar nu-şi dă seama despre ce-i vorba. Nu-i sigur că i-ar prind bine să-l afle. În tăcerea atât de grăitoare, ascultă din nou ropotul ploii, o prezenţă neîntreruptă la marginea domeniului lor luminat de veioză, una blândă, insistentă, de neoprit, un milion de mici rachete ce-şi lovesc ţinta şi se scurg în pârâiaşe de pe exteriorul lucrurilor. Skeeter, Jill şi cei patru morţi de la Kent State sunt undeva acolo, afară, oale şi ulcele.
– Lăsaţi-o baltă, zice Nelson ridicându-se în picioare. Nu vreau să lucrez cu băşinosul ăsta.
– De ce-i aşa de ostil? le conjură Harry pe femei. N-am zis decât că nu văd de ce l-aş concedia pe Charlie ca să vină puştiul să facă negoţ cu automobilele decapotabile. În timp, o să se rezolve, fireşte. Poate chiar în 1980. Tânără America, preia frâiele. Haleşte-mă de viu. Dar să le luăm pe rând, Dumnezeule. Avem timp cu ghiotura.
(În curs de apariţie la Editura Humanitas)
__________
1 Aluzie la scandalul anvelopelor model 500 produse de Firestone, care a provocat \n anii 1970 numeroase accidente rutiere, soldate cu moartea a treizeci şi patru de persoane. Peste şapte milioane de anvelope au fost retrase de pe piaţă, iar firma a fost amendată cu o jumătate de milion de dolari.
