Faust



Am studiat Filozofia,

Ah, Medicina, Dreptul, tot,

Şi, din păcate, chiar Teologia,

Cu zel, cît dat mi-a fost să pot!

Şi stau acum, biet nătărău,

Ca ieri la minte nu mai rău;

Magistru-mi spun, şi Doctor chiar,

Şi pe discipoli, iar şi iar,

De-a curmezişu,-n jos şi-n sus,

De zece ani de nas i-am dus –

Văd, nu putem să ştim nimic, şi gata!

Ah, inima-mi se mistuie-aşa, biata.

E drept că-s mai ager ca fleţii siniştri

De popi, grămătici şi de doctori,

magiştri;

Nu sînt chinuit de vreun dubiu sau

scrupul,

De draci şi de iad nici nu-mi tremură

trupul –

În schimb, părăsit sînt de-orice bucurie

Ce-i bine că-aş şti, nu-mi închipui, vai

mie,

Şi nici că-aş fi-n stare o lume-aşa

proastă

Ceva s-o învăţ, s-o mai dau şi pe

brazdă.

N-am bunuri, bani, şi nici un dram

De cinste, faimă-n lume n-am;

N-ar duce-un cîine aşa viaţă!

Magiei astfel m-am dedat pe faţă,

Ca duhul prin puteri şi grai ceva

Din toate tainele să-mi dea;

Să nu mai fiu silit, din greu

Tot asudînd, să spun ce nu ştiu eu;

Să aflu ce-n adîncul ei

Strîns lumea ţine, să văd ce-i

Cu-acele forţe şi seminţe sfinte,

Să nu mai umblu în cuvinte.



O, Lună plină, de-ai zări

Ultima oară chinul meu aci,

Ce la pupitru m-a ţinut

De veghe-n meiz de noapte, mut;

Cărţi, şi hîrtii mi-ai luminat,

Prietenă, chip întristat!

Pe culmi de munţi, ah, de-aş putea

Să umblu în lumina ta,

Cu duhuri să zbor lîngă peşteri

pe-aproape,

Să trec peste pajişti prin razele-ţi slabe;

Scăpat de al ştiinţei fum, ca nouă

Tu mintea să mi-o scalzi în rouă!



Vai, tot în temniţă mai sînt?

Din ziduri, blestemat mormînt,

În care tulburi doar răzbat

Luminile prin geam pictat!

În jur cu teancuri mari de cărţi,

De praf şi molii roase-n părţi,

Pe care, pînă-n boltă, sus,

Negre de fum, hîrtii am pus;

De sticle-mpresurat, cutii

Şi instrumente, ca minuni

De catrafuse din străbuni -

E lumea ta! o lume zi-i!



Şi mai întrebi de ce, gemînd,

Se strînge inima-ţi în piept?

De ce-i curmat al vieţii-avînt

De chinuri stranii, pe nedrept?

În locul fragedei Naturi,

Cînd Domnul ne-a creat, acum

Ai oase de-animal în jur,

Şi om, în putregai şi fum.



Sus! Fugi în spaţiul vast! Şi-acest

Volum plin de mistere, chiar,

De Nostradamus scris, nu-i test

De-ajuns şi nu ţi-e îndrumar?

Ştii mersul stelelor atunci

Şi, cînd Naturii eşti supus,

Puteri din suflet îţi arunci,

Pricepi ce duh la duh a spus.

Îţi lămureşte-un cuget gol,

Ah, sfinte semne-n van, de-ajuns!

Voi, spirite ce-mi daţi ocol,

De m-auziţi, vreau un răspuns!

(Deschide cartea şi zăreşte semnul Macrocosmosului.)

Ce voluptate curge-n ochii mei

Prin toate simţurile-mi dintr-o dată!

Simt sfînta fericire-a vieţii ce-i,

Prin nervi şi vine, nouă şi-nfocată.

Aceste semne scrise-au fost de-un zeu?

Mi-alină ele intima mînie,

Îmi umplu inima de bucurie

Şi forţele Naturii-n jurul meu

Le dezvelesc în tainică pornire vie.

Sînt eu un zeu? Mi-e clar deja!

Văd în aceste trăsături curate

În faţa mea Natura-activă-n toate.

Ce înţeleptu-a spus, pricep acum abia:

“Închisă nu-i a spiritelor lume;

Ţi-e moartă inima şi simţul orb!

Sus! scaldă-ţi tu, discipole, anume

În auroră pămînteanul corp!”

(Contemplă semnul.)



Cum toate în întreg se ţes,

Stau una-n alta şi-şi dau ghes!

Puteri cereşti coboară, urcă,

Găleţi de aur fac să curgă.

Cu aripi binecuvîntate

Din ceruri vin, pămîntul spre-a-l străbate

Şi-n lume-armonic să răsune toate.



Ah, ce spectacol! Doar spectacol, vai!

Natură infinită, unde-mi dai

Tu sînii să-ţi cuprind? Izvoare

De viaţă, care ţin cer şi pămînt,

Spre care tinde-un piept flămînd –

Voi curgeţi şi-adăpaţi, şi-n van tînjesc eu oare?

(Nemulţumit, întoarce filele cărţii şi zăreşte semnul Duhului Pămîntului.)

Mă mişcă altfel acest semn, din plin!

Duh al Pămîntului, mi-eşti mai aproape;

Simt forţe-n mine dînd să scape,

Ard, parcă-aş fi băut nou vin.

Simt că-ndrăznesc să ies în lume-afară,

Să port plăceri şi chin – a ei povară,

Furtuni să-nfrunt eu, iar şi iară,

De naufragiu nici să nu mă doară.



Sînt nori deasupra mea –

Se-ascunde luna-n ei –

Se stinge lampa!

Ies aburi! Raze roşii îmi tresar

Deasupra capului – Din bolţi

Adie-n jos fiori

Şi mă cuprind.

Te simt plutind în jur, duh implorat.

Apari!

Ah, parcă inima-mi s-a sfîşiat!

Spre noi senzaţii, toate

Simţirile-mi prind să se-arate!

Cu toată inima-s al tău! Jos ceaţa

Şi-apari! De-ar fi chiar să mă coste

viaţa!



Wagner



Ah, lungă-i arta, Doamne-Dumnezeu!

Şi viaţa ne e scurtă.

Dar, în strădania mea surdă,

Mi-e teamă pentru capul, pieptul meu.

Ce greu se-ajunge la mijloace,

Prin care la izvoare sui!

Şi moare bietul om, vai lui,

Cînd drumul doar pe jumătate-l face.



Corul Îngerilor



Christos a-nviat!

Bucurie lui, carele,

Muritor cu tot soarele,

Atins fu de marele,

Moştenitul păcat!



Corul femeilor



Cu-alese miroase

L-am uns pe Cel sfînt

Şi-apoi, credincioase,

L-am pus în mormînt;

În giulgiuri modeste

L-am înfăşurat,

Aici, ah, noi peste

Christos n-am mai dat.



Corul Îngerilor



Christos a-nviat!

Iubitorul, fericele,

Care-a trecut făr^ dezicere

Prin încercări, cîte-s spicele,

Mîntuitul bărbat.



Corul discipolilor



Din pacea mormîntului,

La cer stă-nălţatul

Deasupra pămîntului,

Sublim înviatul;

Cu el bucuriile

Creaţiei stăruie;

Ah, chinuri cu miile

Pămîntul ne dăruie.

În urmă, ţărîne,

Ne laşi în mîhnire,

Ah, plîngem, Stăpîne,

A ta fericire!



Corul Îngerilor



Christos a-nviat

Din putred linţoliu;

Zdrobiţi necurmat

Cătuşele-doliu!

Slăvind cu strădanie,

Cu dragostea danie,

Frăţeşte-n grijanie,

Umblînd cu citanie,

Vestind de păţanie,

Şi-i Domnul aproape

De voi, să vă scape.



Faust



Ferice de mai poţi spera

Să ieşi din marea asta-a rătăcirii!

O, ce nu ştii, ai folosi cumva,

Ce ştii nu ţi-e în folosinţa firii.

Dar zestrea-acestui ceas desăvîrşit

Prin astfel de tristeţi de nu s-ar pierde!

Te uită în văpaia de-asfinţit

Cum ard colibe-ncinse-n verde.

El se retrage, tot mai este zi,

Dă zor acolo, cere nouă viaţă.

O, gliei aripi de nu m-ar răpi,

Să tind spre el, cu el în faţă!

Aş vrea în raze veşnice de-amurg

Să-mi văd tăcuta lume la picioare,

Aprinse culmi, văi calme, şi cum curg

În fluviu de-aur argintii izvoare.

Nu m-ar opri-n divina goană-apoi

Nici muntele cu rîpele-i cumplite;

Cu golfuri calde marea se deschide

În faţa ochilor uimiţi şi noi.

Dar zeul pare-n jos s-o ţină;

Şi se trezeşte nou impuls, desfăt,

Dau zor să sorb eterna lui lumină.

Cu ziua-n faţă, noaptea îndărăt,

Cu cerul sus şi valuri jos, sub mine,

Un vis frumos, în timp ce fuge el.

Alături de aripi de duh la fel

De lin aripi trupeşti nu se vor ţine.

Dar în oricine înnăscut îi este

Un simţămînt să-i zboare-n faţă,-n sus,

Cînd, în albastru cer pierdută, peste

Noi ciocîrlia cîntă de nespus;

Cînd vulturul, cu-aripi întinse,

Pluteşte peste-abrupţi molizi, cum vrea,

Şi peste ape necuprinse

Spre patrie cocoru-o ia.



Faust



Dintre porniri tu numai una ştii;

De n-ai cunoaşte-o, ah, pe ceealaltă!

Port două suflete în mine, vii,

Ce unul de-altul vor să se despartă;

Unul, de pofta dragostei cuprins,

Cu ghearele de lume-nfipt se ţine;

Iar celălalt, de pulbere desprins,

Urcă spre plaiuri strămoşeşti, divine,

De-ar fi în aer duhuri, stînd

Între pămînt şi cer dominatoare,

Spre-o nouă viaţă să mă ducă blînd,

Din aburi aurii coboare!

O mantie vrăjită de-aş avea,

Prin ţări străine să mă poarte!

Nici cele mai alese haine,-aparte,

Nici o hlamidă-n schimbul ei n-aş vrea!



Faust



În orice strai aş fi, eu ştiu,

Simt chinul vieţii pămîntene.

Sînt prea bătrîn, să joc mi-e lene,

Prea tînăr, făr^ dorinţi să fiu.

Ce poate lumea să-mi ofere?

Lipseşte-te de-orice plăcere!

E-acelaşi veşnic cîntec vechi

Ce ne tot sună în urechi

Şi care, aspru, prinde glas

De-a lungul vieţii, ceas de ceas.

Cu groază mă tot scol în zori de zi

Şi-amare lacrimi plîng întruna,

Că ziua,-n goana ei, nu-mi va-mplini

Nici una din dorinţe, chiar nici una.

Şi presimţirea unei bucurii,

Rău şicanată,-i tot mai mică;

Creaţia din piept prin mii

De farse ale vieţii mi se strică.

Mă-ntind cu spaimă chiar şi-n aşternut,

Cînd noaptea în sfîrşit coboară,

Şi-odihna-atunci, ca un făcut,

Cumplite vise mi-o-nfioară.

Sălăşluieşte Domnu-n pieptul meu

Şi să-mi stîrnească-adîncul poate;

Tronînd peste puterea-mi, Dumnezeu

Nimica în afara mea nu scoate;

Povară existenţa mi-e aşa,

Eu viaţa mi-o detest, să mor aş vrea.



Faust



Din groznic furnicar un tandru

Zvon cunoscut dacă m-a scos,

Minţind simţiri de copilandru

Cu vîlva unui timp frumos,

Azi blestem ce cu vorbe goale

În suflet amăgiri ne-a pus,

Ce-n astă peşteră de jale

Îl ţine-n vrăji, flatînd supus!

Azi blestem mai întîi părerea

De sine-a spiritului, grea,

Şi aparenţa ce ne ia vederea

Şi, astfel, minţile ne ia!

Mai blestem visul cel făţarnic,

Al faimei şi-amintirii vicleşug,

Şi tot ce-n linguşiri e darnic,

Ca prunci, femei, averi, ca slugi şi plug!

Îl blestem pe Mamona, cînd spre faptă

Ne-ndeamnă cu comori de vrem,

Şi cînd el perna ne-o îndreaptă,

Făcînd din lene ţel suprem!

În struguri blestem eu licoarea!

Harul iubirii de nespus!

Speranţa! Şi credinţa! Iar răbdarea

O blestem eu de toate mai presus!



Mefisto



(apărînd de după perdea. În timp ce-o dă de-o parte şi se uită îndărăt,

se zăreşte Faust, întins pe un pat străvechi.)



Să zaci, nefericitule, aici,

Legat cu noduri strînse de iubire!

Paralizîndu-te Elena, nici

Nu-i prea uşor să-ţi vii în fire.

(Privind în jur.)

Mă uit în sus, aici, de-o parte,

E totul neschimbat şi neatins;

Împestriţate geamuri par că-s moarte,

Doar pînza de păianjen s-a întins;

Cerneala s-a uscat, hîrtia-i pală,

Dar totul e la loc ştiut,

Şi pana chiar, cu care, la-nvoială,

El, Faust, diavolului s-a vîndut.

Da, ea-n cotor mai ţine, sus,

Un strop de sînge,-aşa cum l-am sedus.

Aş vrea cu-această piesă unicat

Să fac un colecţionar bogat.

Atîrnă vechea blană-n vechi cuier,

De farse mi-aminteşte, cu ce fler

Îl învăţam odată pe student,

Să-şi treacă tinereţea, poate,-ardent.

Tu, cald şi afumat veşmînt, îmi vine

Nebună poftă să te pun pe mine

Şi ca docent s-apar din nou, ca-n toate

S-arăt că pe deplin eu am dreptate.

Savantul drumul spre izbîndă-l ştie,

Drum ce pe drac nu-l mai îmbie.



Baccalaureus



E-aici al tinereţii nobil rost!

Cît n-am creat-o, lumea nici n-a fost;

Am scos din mare soarele căzut;

Cu mine faza lunii a-nceput;

Pe drumuri ziua mi-aşternea odoare;

Pămîntu-mi înverzea şi da în floare.

În noaptea cea dintîi, la al meu semn,

Toţi aştrii-au răspîndit un fast solemn.

Îngusta minte filistină cine

Desferecat-a, în afar^ de mine?

Dar, liber, cum cuvînt în duh m-alină,

Voios urmez lăuntrica-mi lumină.

Şi iute umblu,-n propriul meu desfăt,

Cu soarele în faţă şi bezna îndărăt.



Corul

Cîntec funebru



Singur, nu! De-ai fi oriunde!

Căci noi te cunoaştem, parcă;

Orice inimă-ţi răspunde,

Ziua-ţi cînd nu-i să se-ntoarcă.

N-am prea vrea noi tînguire,

Pizmuim destinul tău:

Cîntăreţ, erou din fire,

Mare, sub semn bun sau rău.



Te-ai născut să ţi se-arate

Fericirea pe pămînt;

Prea devreme, din păcate,

Floarea tinereţii-ai frînt.

Ageri ochi să scurmi în lume,

Piept năvalnic, simţitor,

Ai iubit femei anume

Şi-ai cîntat tu tuturor.



Ai dat valma ne-ndoielnic,

Prins de mreji, făr^ să alergi,

Şi te-ai învrăjbit puternic

Cu moravuri şi cu legi;

Dar un gînd înalt valoare

A dat faptei în sfîrşit,

Tu te-ai vrut plin de grandoare,

Însă nu ai izbutit.



Dar izbîndă-i? – Grea-ntrebare,

De la soartă nu-i răspuns,

Cînd, fatal, de întristare

Tot poporul e pătruns.

Faceţi nou să fie cîntul,

Nu mai staţi cu capu-n jos:

Că-l va naşte iar pămîntul,

Cum l-a tot născut vîrtos.



Linkeu



Nu-s eu pus aici de pază,

De plăcere să stau sus;

Mă ameninţă o groază

Din al lumii-afund, nespus!

Cum ţîşneşte-o vîlvătaie,

Văd prin noaptea grea din tei;

Tot mai tare dă bătaie

Vîntul în suflarea ei.

Ah, ia foc bordeiul iute,

Mucegaiul şi el arde;

Cineva acum s-ajute!

Nu-i salvare mai departe.

Bravi bătrîni, ce ştiu să vadă,

Grijulii, de foc, se pare,

Fumului căzut-au pradă.

Vai, ce groaznică-ntîmplare!



Roşii cresc văpăi pe-aproape,

Mai rămîn doar negre schele;

Barem bunii de-or să scape

De-acest iad cu flăcări rele!

Limbi de foc înalţă flamuri

Printre frunze, printre ramuri;

Ard în flăcări crengi uscate

Şi se prăbuşesc prăpăd.

Cît cu ochii pot străbate,

Mai departe să tot văd!

Chiar capela pică toată,

Sub poveri de crengi arzînd.

Şerpi, văpăile se-arată

Pînă-n vîrfuri, rînd pe rînd.

Trunchiurile găunoase

Pînă-n rădăcini sînt scrum. –

(Pauză lungă, cîntec.)

Ce vedenii se-arătase

Dus e pe vecie-acum.



Mefisto



(privind în jur)

Dar ce? – ei unde au plecat cu toţii?

Minoră stirpe, ce m-ai prins în fapt!

S-au înălţat la cer cu prada, hoţii;

De-aceea-au stat la groapă, pentru rapt!

Mi-au smuls o mare, unică comoară:

Înaltul suflet, garanţie rară,

Viclean mi-l şterpeliră. Şi să rabd?



Dar cui mă pot eu plînge-acum? Şi cine

Să-mi mai refacă dreptul care-a fost?

Te-au înşelat la bătrîneţe bine,

Şi-ai meritat că-ţi merge-atît de prost.

Prea ruşinos s-a dus de-a surda

Tot ce-am ştiut şi eu să fac;

Plăceri vulgare, patima, absurda,

L-au prins pe rafinatul drac.

Şi, dacă diavolul expert

Făcu copilăroase boroboaţe,

Prea mică nu-i sminteala, cert,

Ce, la sfîrşit, o să-l înhaţe.



Doctor Marianus



(în chilia cea mai înaltă şi cea mai curată)

Văd liber ochii mei;

Ce mare-i duhul!

Pe-acolo trec femei,

Umplînd văzduhul.

Sublimă-n miezul lui,

Cu nimb de stele,

Regina cerului

Stă-n fast cu ele.

(Extaziat.)

Doamnă-a lumii,-n gînd te port!

Lasă-mă, ca-n templu,

În albastru-ntinsul cort

Taina să-ţi contemplu.

Tot ce-n bărbătescu-mi piept

Grav şi tandru-mi cîntă,

Să te-ntîmpine de drept

Cu iubire sfîntă.



De ne-nvins sîntem, cînd tu

Porunceşti măreaţă;

Brusc ne-alini ardoarea cu

Harul tău pe faţă.

Tu, Fecioară,-n înţeles

Cel mai pur, tu Mamă,

Noi regină te-am ales,

Zeilor de-o seamă.

Nori mici în preajmă

I se adună:

Sînt penitentele,

O tandră ceată,

Şi-ngenunchează

Sorbind eter,

Iertare cer.

Celei intangibile,

Ţie-ţi vin, Mărită,

Lesne accesibile,

Prinsele-n ispită.



Greu, în slăbiciunea lor,

Se menesc salvării;

Cui să rupă-i fu uşor

Lanţul desfătării?

Pasu-alunecînd nu-l simţi

Pe-un teren oglindă?

Glas, ochi nu te scot din minţi,

Cînd şi suflu-alintă?



Corus mysticus



Pururi-vremelnicul

Pildă e numai;

Aici neprielnicul

Faptă acuma-i;

Aici îşi dă plinul

Tot ce-i de nespus;

Etern-femininul

Ne trage în sus.