Markó Béla Badminton. Poezii
oportune şi inoportune, 2008-2015,
traducere şi note de Kocsis Francisko,
Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2016
Poet şi eseist important,
politician de notorietate
şi anvergură, intelectual
rafinat, Markó Béla scrie,
în volumul Badminton
(cu subtitlul Poezii
oportune şi inoportune,
2008-2015) o poezie în care
atenţia la vibraţia sinelui se
conjugă cu reflecţia asupra
cotidianului, dar şi cu rememorări
ale trecutului, cu fixarea, în
imagini dense, incisive,
pregnante, a unor ipostaze ale
eului, istoriei sau ale prezentului.
Arhitectura cărţii, cu poemul
liminar Dar cine a supravieţuit? şi
cele patru cicluri poetice (Întreg,
Lesă, Revistă pe gheaţă, Gard) are
continuitate şi organicitate, rezumând
fluxul ideaţiei şi meandrele imaginarului,
atât la nivelul poemelor ca individualităţi
semantico-stilistice, cât şi la nivelul
unităţii şi coerenţei întregii cărţi. Un
joc grav şi resemnat al destinului, al
vieţii şi al morţii, al confluenţei dintre
implacabila forţă gravitaţională a
trecutului şi ponderea insesizabilă a
prezentului este desenat în poemul
de început, articulat prin răsturnări
semantice şi devieri paradoxale de
la logica temporalităţii, a viului şi a
neantului, în numele unei legitimări
a adevărului lăuntric al fiinţei: „După
ce am murit, câţiva ani/ mi-a mai
crescut barba şi am scris şi poezii,/
Apoi am abandonat./ Nu ştiu precis
când m-a ajuns moartea./…/ De când
am murit,/ am revenit de multe ori,/
mi-au apărut şi cărţi de versuri,/ dar
degeaba mi-ajunge numai până la
glezne apa nefiinţei,/ dacă-n veşnicul
crepuscul/ exală pestilenţial/ şi
cine o trece/ prinde şi el miros de
cadavre /…/ Îmi contemplu chipurile
supravieţuite,/ ei bine, lor le-a fost
dat să vadă/ ceea ce eu nu pot vedea”.
Finalul poemului aduce cu sine o
radicalizare a timbrului etic, provenită
din antinomia schizoidă trecut/ prezent,
dar şi din valorificarea semantismului
verbului a avea. Trecutul – comunist
– e valorificat mai ales prin valenţe
privative, ale negativităţii („Nu aveam
căldură, nu aveam benzină,/ nu aveam
curent, nu aveam carne,/ nu aveam
unt, nu aveam cafea,/ dar aveam
turnători/ şi aveam speranţă”), în
timp ce prezentul se revendică de la
abundenţă materială şi carenţă în
ordinea spiritualului şi eticului („Acum
avem căldură, avem benzină,/ avem
curent, avem carne,/ avem unt, avem
cafea,/ avem turnători,/ dar mai avem
speranţă?”). Într-un astfel de lanţ al
antinomiilor şi anomiilor, al paradoxurilor
şi al reduplicărilor etice, întrebarea
finală a poetului este cât se poate de
justificată („Asta întreb eu, care
am murit,/ am plecat în lume, în altă
lume,/ cu un glonţ pitit undeva în
mine,/ un glonţ ascuţit de kalaşnikov, /
dar şi un mort are dreptul de a pune
întrebări,/ mai ales într-un regim
democratic,/ aşa că vă întreb pe voi,/
dragi chipuri supravieţuitoare,/ nu
era mai bine/ când era rău,/ sau de
ce-i rău acum/ când de-altfel e bine,/
respectiv poate să-mi fie patria din
urmă/ ţara numită Nostalgia,/ şi dacă
da, care-i este sigla statală?/ No?/
Nono!”).
Un desen al suavităţii transpare
în textele în care e vizibilă propensiunea
spre inabordabilul tărâm al sacralităţii,
spre transcendenţă, precum în
poemul Către instanţa supremă,
unde percepţia detaliilor, sugestiile
cotidianului şi ale umilităţii se
întâlnesc cu clamări ale orgoliului,
ale refuzului expunerii şi ale ororii
de a trăi şi de a muri, într-o parabolă
sugestivă a destinului creaturii care
se simte în permanenţă spionată,
vulnerabilă, torturată de capriciile
unei divinităţi absconse, care se
infiltrează în cele mai mici cute ale
existenţei făpturii. Creatorul înfăptuieşte,
astfel, un ultraj la adresa intimităţii
şi individualităţii creaturii,
instrumentând spionarea eului prin
intermediul celor mai nevinovate
elemente ale naturii („Vrăbiile se
răsucesc pe ramuri/ ca nişte minuscule
camere gri,/ albine zumzăitoare îmi
înregistrează paşii,/ se spune că ştii
totul despre mine,/ nu vreau să ai
grijă de mine, Doamne!/ Mi-ai împânzit
viaţa cu camere de luat vederi,/ nu
vreau să vezi ce fac/…/ Catifeaua
moale a margaretei se scămoşează/
ca buretele microfoanelor acoperite,/
nu mă urmări!/ Nu mă privi, nu mă
asculta!/ Nu sunt niciodată singur,/
întotdeauna eşti cu mine,/ îl trimiţi
la mine pe singurul tău fiu/ ca să-mi
spioneze păcatele?/…/ Nu mă
ţine sub observaţie, Doamne! Nu
te îngrijora pentru mine!/ Permite-mi
accesul la procesele verbale/
îngăduie-mi să aflu/ ce am făcut/
de ce trebuie să mor?”).
Un limbaj al tandreţii sub forma
sugestiei parabolice a jocului de
badminton se cristalizează în poemul
ce dă titlul volumului, unde jocul
ritualic al dragostei derivă din schimbul
de mingi efectuat într-o grădină
simbolică, în care iubirea trece printr-un
registru divers de atitudini, afecte şi
gesturi, de la erosul declarativ, la
patosul gestual sau la expunerea
trăirilor nude, directe, necenzurate
de convenţiile pudorii („Printre prunii
din ce în ce mai violeţi,/ un zbor lent
dintr-o parte-n alta,/ de la bărbat
la femeie/ şi-napoi/ arcul perfect al
singurului cuvânt/ pe firul nevăzut,/
dar într-un fel în care numai prelungirea
corpului/ îl atinge pe celălalt,/ de fapt
numai mingea, când/ pe cerul abia
pătat cu nori se desenează/ la început
cu mare sfială/ ceva de genul: te
iubesc/ sărind apoi din ce în ce mai
alert:/ te iubesc, te iubesc, te iubesc/
trebuie să ajungi la un fel de lovituri
afectuoase/ ca între două corpuri
transpirate/ să sentiondă dintr-o parte
în alta./…/ numai mingea delicat
dantelată/ mai trage firele prin eter,
neobosită,/ o coapsă de bărbat contopită
cu o coapsă de femeie,/ apoi şterge
cu totul trupurile lor,/ absoarbe în
sine toată patima,/ pulsează insuportabil
de îndelung în centru/ şi când se rupe
şi ultimul fir, se prăbuşeşte/ cu
greutatea multor tone/ în ţîrîitul
greierilor”).
Culoarea nostalgiei umple spaţiile
de goluri şi plinuri ale unor poeme,
printr-un lirism de atmosferă ce
conturează întâmplări, scene, figuri
ale copilăriei (emblematic e, aici,
chipul simbolic al mamei), nu lipsite
de o amprentă a afectivităţii care
măsoară, în fond, distanţa dintre eu
şi propriul trecut: „Atît de tare rîdeam
şi noi/ că din ochii mamei au început
să curgă/ şiroaie de lacrimi de neoprit
şi i s-au aburit ochelarii,/ iar mie
întotdeauna mi se punea un junghi
în ceafă/ ca o cine ştie cînd petrecută
detunătură de pistol,/ pentru că noi
doi născoceam tot felul de jocuri/ cînd
nu eram preocupaţi să trimitem/ soluţia
rebusului la revista copiilor,/ am şi
cîştigat odată o carte,/ odată o tabletă
de ciocolată,/ iar odată o sonerie
electrică demontabilă,/ ne plăcea să
concurăm la orice,/ era fericită că am
cîştigat concursul de trotinete/ şi
împreună am cărat acasă cutia verdenchis/
de popice pe masă care răsplătea
cîştigătorul,/ e adevărat că nu ne-am
jucat niciodată cu ele,/ era plictisitor,
ca şi concursul de trotinete,/ mai bine
ne băteam capul cu idei care de care
mai năstruşnice,/ mama a fost
întotdeauna mîndră de flexibilitatea
ei,/ îl necăjea şi pe tata cu asta,/ se
aşeza şi-şi apuca cu uşurinţă/ degetul
mare de la picior cu gura,/ apoi se
uita rîzînd cum mă necăjesc s-o imit”.
Jocurile copilăriei dintr-un trecut cu
amprentă idilică se transformă, mai
apoi, în vibraţie tragică a destinului,
în care ritualul flexibilităţii primeşte
un rol de acută tranşanţă, surâsul
transpunându-se în lacrimă, în rană,
în durere („şi de fapt numai peste
decenii/ mi-am amintit din nou/ de
jocul acesta inocent cu degetul mare
de la picior,/ cînd, cu cîteva zile înainte
de moarte,/ mamei i-au amputat laba
piciorului,/ tata nu mai trăia de mult
atunci,/ durerea îmi pulsa în ceafă,/
din ochii mamei se prelingea un
fel de lacrimă,/ şi m-a străbătut ca
un val o jenă cumplită/ în timp ce
stăteam alături de ea/ şi nu înţelegeam
de ce nu mă mai pot gîndi/ decît la
ce va fi, că de-acum, Doamne,
cum va mai fi?”).
Poemul Întreg e documentul,
de liminară sinceritate, al unui sfârşit,
al suferinţei, al traumei, cu atât
mai dramatice cu cât anamneza se
întemeiază pe detalii prezentate cu
răceală premeditată, cu detaşare
aparentă, cu echidistanţă calculată:
„Nu ştiu/ ce s-a întîmplat cu laba
amputată a mamei/ şi-n realitate nu
ştiu nici/ care a fost mama,/ partea
tăiată cu ferăstrăul/ sau partea
rămasă,/…/ şi-a împlîntat braţul drept
în aer/ ca pe un catarg fără pînză/
sau ca pe o creangă uscată,/ din cînd
în cînd i-l coboram cu grijă, dar/ îl
înălţa iar şi iar,/ zbîrcit, grialbui/ se
prelingea pielea pe el/ ca şiroaie de
ploaie nesfîrşită”. În cartea lui Markó
Béla se regăsesc, în mod emblematic,
viziuni intense, senzaţii de maximă
tensiune şi fragmente de cotidian
surprinse în regimul unei scriituri
atroce, mărturie a unei poetici a
corporalului, a suferinţei şi degradării,
din care adie, însă, şi o aromă simbolică
a nevăzutelor care adastă în cele mai
umile metamorfoze ale cotidianului.