Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica ediţiilor:
Jocul cu canonul (II) de Ion Simuţ


Alt viciu evident în construcţia canonului de la „Aula” e neglijenţa sau uşurătatea de a încredinţa susţinerea numelor mai noi, din contemporaneitate, tocmai unor critici foarte tineri, lipsiţi de autoritate deocamdată şi incapabili să ofere altora legitimitate. Critici tineri, fără suficientă experienţă, sunt puşi în situaţia de a da girul unor scriitori relativ tineri, în orice caz din cele mai recente generaţii. Acest fapt are drept efect pierderea credibilităţii. Critici debutanţi sau foarte puţin cunoscuţi (fără îndoială, de talent şi de promiţătoare evoluţie, dar asta nu e suficient) propun neconvingător instalarea în canon, într-un mod spectaculos, a unor scriitori „noi”, ce ar fi avut nevoie de altă susţinere. Critici nouăzecişti sau chiar mai tineri propun în canon scriitori optzecişti, într-o operaţiune fatalmente ratată şi încă din start. Mi se pare că se vede încă o dată clar, simptomatic, nerăbdarea păguboasă de a impune scriitorii optzecişti sau chiar mai tineri, de a-i substitui (dacă se poate, merită încercat!) scriitorilor consacraţi într-o epocă anterioară, bănuită pe bună dreptate de impostură şi viciu de sistem: perioada comunistă. Iluzia vizibilă e că această schimbare chiar s-ar putea realiza cum ai bate din palme: ignori, pur şi simplu, numele pe care vrei să le conteşti ca valide şi credibile şi propui în loc altele. Această iluzie se bazează pe o alta: că tot sistemul estetic de valori din trecut e fals din temelii. Depinde la cine te raportezi: dacă te raportezi la criticii pe care i-ai introdus votiv în canonul cu şantierul deschis, atunci nu poţi să ai o astfel de opinie. Ierarhia valorilor impusă de ei rezistă încă în bună măsură, dacă nu chiar în totalitate. O curiozitate contradictorie e păstrarea lui Alexandru Ivasiuc (despre care Sanda Cordoş scrie o carte bună, dar nu pentru „Canon”) pe această listă revizuită, când despre acest şaizecist se ştie cu certitudine şi tristeţe că este una din verigile slabe care a cedat şi nu poate persista într-un canon reînnoit.

Principala greşeală de construcţie constă în faptul că, vrând să dea o destinaţie didactică gestului de întemeiere a unui nou canon, Al. Muşina şi Al. Cistelecan nu au început cu ceea ce trebuia început: cu clasicii, ca temei şi nucleu tare al oricărui canon didactic. Cărţile despre Slavici, Coşbuc şi Rebreanu au fost adăugate recent. Desigur, pot veni şi vor veni, probabil, alte nume absolut necesare în sistem pentru a-l valida: Eminescu, Caragiale, apoi alţi scriitori interbelici, ca Arghezi, Blaga, Bacovia, Camil Petrescu etc. Dar e o strategie greşită să laşi temelia unei construcţii la urmă şi să începi cu tavanul şi acoperişul, suspendate avangardist în aer; să începi, puţin credibil şi cu enorme riscuri, tocmai cu literatura contemporană şi încă, şi mai fantezist, cu multe nume noi mai puţin convingătoare. Un canon (mai ales unul didactic, insist mereu asupra acestui accent) nu se inventează nici de către un critic, nici de către un editor, ci se constată, în prezenţa lui obiectivă, materializată la intersecţia mai multor conştiinţe critice.

Modul în care s-a construit această colecţie, neîncheiată, dar rău începută, arată ambiţiile şi uşurătatea gândirii critice care îi stă la bază. Desigur, dacă s-ar fi numit fără pretenţii altfel, de pildă, „Micro-monografii”, colecţia (fostă „Canon”) nu ar fi suscitat şi justificat aceste discuţii. Dar, dacă se recomandă, extrem de aventuros pentru dotarea precară pe care o are, ca un „canon”, această colecţie cu destinaţie didactică de la Editura „Aula” nu poate să trezească decât suspiciuni şi interogaţii în legătură cu seriozitatea şi credibilitatea construcţiei. E o amăgire să crezi că ai putea impune un nou canon al literaturii române printr-o însumare întâmplătoare de două-trei nume clasice şi douăzeci de nume foarte recente, într-o suită de monografii şi antologii gândită foarte subiectiv. Nici măcar o personalitate importantă a criticii actuale, chiar dacă ar fi o autoritate echivalentă cu o instituţie foarte influentă, nu se poate juca nepedepsit cu o astfel de modalitate facilă de a gândi şi de a concretiza canonul didactic. Lucrurile pot fi îndreptate printr-o regândire a strategiei şi o reabilitare a întregului sistem de valori, pus pe temelii mai solide.

Care era strategia cea mai bună, cea mai credibilă, dătătoare de succes? Să fi mers dinspre valorile sigure, incontestabile, dinspre nucleul dur sau sâmburele fructului (care e canonul), spre valorile ce nu întrunesc încă unanimitatea (nici măcar majoritatea) voturilor criticii şi ale conştiinţei publice, spre partea moale a fructului, unde se pregăteau surprizele de opţiuni din câmpul apropiat al contemporaneităţii. Să fi început cu Eminescu şi Caragiale sau cu Doinaş, Sorescu, D. R. Popescu şi Breban (ultimul nume există pe lista monografiilor redactate), în nici un caz cu Groşan şi Agopian sau cu Cristian Popescu şi Mircea Nedelciu. Dintre interbelici, îl propui mai repede pe Urmuz decât pe Mihail Sadoveanu? E o extravaganţă! Nu vreau să spun că ar fi trebuit respectată o ordine fixă de redactare a monografiilor. Mi se va replica pe bună dreptate, până la un punct, că e o chestiune de timp: se va scrie în curând şi despre cei care deocamdată lipsesc din canon. Da, dar mă tem că va fi prea târziu pentru ca primele propuneri (cele mai discutabile) să fie acceptate, să fie crezute. Şi toată acţiunea, nobilă în intenţiile ei didactice, riscă să fie compromisă. Un alt viciu e absenţa criticilor legitimizatori. Doar două nume (Ion Bălu şi Cornel Ungureanu) sunt printre colaboratori din generaţia şaizeci, unul (Cornel Moraru) dintre şaptezecişti, câţiva optzecişti (nu-i mai enumăr) şi mulţi foarte tineri.

Al. Muşina, în tandem cu Al. Cistelecan au improvizat (poate cuvântul e prea tare şi trebuie să avem răbdare până la viitoarele îndreptări) un aşa-zis „canon”, propus ca atare într-o colecţie editorială aşezată sub această siglă promiţătoare: CANON, de la a cărei primă arborare pe o copertă au trecut patru ani. Nu ştiu cât e contribuţia unuia ca director de editură şi cât a altuia ca un îndrăzneţ coordonator de colecţie, şi nici nu contează să diferenţiem aceste merite. Importante sunt: proiectul, materia-lizarea lui parţială şi problematică, riscul asumat, iluziile întreţinute. Cum eu însumi am colaborat cu două cărţi la această colecţie, aceste observaţii sunt, într-un fel, şi o formă de auto-critică.

Pe unii scriitori sau chiar pe unii critici a ajuns să-i agaseze sau să-i oripileze această problemă a canonului. E semn de slăbiciune de înger! Nu oricine suportă o asemenea discuţie. Scriitorii chiar se pot lipsi de ea (nu e, într-adevăr, problema lor), dar criticii – nu, pentru că ar însemna un abandon de la una din misiunile lor fireşti: participarea permanentă la alcătuirea unei („odioase” şi „reprobabile”) ierarhii a valorilor, niciodată definitivă, niciodată stabilă sau în afara contestaţiilor şi de aceea întotdeauna derutantă, mai ales pentru novici. E un joc periculos jocul cu canonul; îl joci în doi, îl joci în trei, îl joci în câte câţi vrei, arde-l-ar focul!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara