Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica ediţiilor:
Jocul cu canonul (I) de Ion Simuţ


Proprietar şi director al Editurii braşovene „Aula”, scriitor important (poet şi critic) al generaţiei ’80, publicist cu atitudini inconformiste în viaţa literară, Alexandru Muşina e unul dintre editorii particulari pricepuţi, competenţi, cu devotament pentru carte şi pentru scriitorul contemporan. În 2000, a iniţiat colecţia „Canon”, a cărei coordonare a încredinţat-o, am impresia, mai mult formal, criticului Alexandru Cistelecan. E o serie de mici monografii (o sută de pagini) cu destinaţie didactică, adoptând o structură unitară: o prezentare critică a operei, o antologie însoţită de comentarii aplicate pe text, o selecţie din cele mai importante referinţe critice, un scurt profil biografic plasat la urmă şi o firească bibliografie. Rezultatul e un fel de ediţie mai specială din opera unui scriitor, prezentat accesibil prin marile lui teme şi scrierile de prim-plan studiate în şcoală sau care ar putea completa profitabil lectura şi imaginea scriitorului. E un program editorial întru totul lăudabil ca proiect, din care au apărut 30 de astfel de micro-monografii, însoţite de antologii de texte. Controversele pot începe de la pretenţia colecţiei de a configura un canon, de a propune schimbări în ierarhia valorilor actuale, poate că mai ales în sensul detronării unor şaizecişti, ambiţia dintotdeauna a celor mai mulţi dintre optzeciştii ofensivi. Nu ştiu ca Al. Muşina sau Al. Cistelecan să fi dat undeva o motivaţie a proiectului şi nici nu cred că era absolut necesar. Ne ajung cele 30 de cărţi din colecţia „Canon” pentru a înţelege intenţiile şi pentru a face observaţiile critice deductibile.

Tabloul general al scriitorilor cuprinşi în „Canonul” de la Editura „Aula” suferă, aşa cum arată el până în acest moment, în primul rând la capitolul clasicilor. Din această categorie, care trebuia să fie prioritară, au apărut micromonografii numai despre Ioan Slavici (realizată de Cornel Ungureanu) şi George Coşbuc (de Andrei Bodiu); observ, din lista publicitară a editurii, că foarte de curând ar fi apărut şi o prezentare a lui Titu Maiorescu (făcută de Cornel Moraru), dar deocamdată nu am văzut cartea. Dintre interbelici, numai două nume rezolvate până acum: Urmuz (de Adrian Lăcătuş) şi Liviu Rebreanu (într-o micromonografie realizată de mine). Din generaţia războiului figurează trei autori, dar nu dintre cei care interesează canonul: N. Steinhardt (de Gh. Ardelean), Constantin Noica (de Cornel Moraru) şi Adrian Marino (de C. M. Popa). Totuşi, să nu uit că din această generaţie există un caz important rezolvat într-o monografie: Marin Preda (de Rodica Zane). Alte două nume dintr-o generaţie intermediară: Ştefan Bănulescu (de Monica Spiridon) şi Leonid Dimov (de T. Ştef şi V. Mureşan). Vin la rând şaizeciştii: prozatorii – Nicolae Breban (de Liviu Maliţa), Augustin Buzura (descrierea monografică îmi aparţine), Alexandru Ivasiuc (de Sanda Cordoş), Fănuş Neagu (de Andrei Grigor) şi Sorin Titel (de Daniel Vighi); poeţii – Ioan Alexandru (de Ion Bălu), Cezar Baltag (de Mircea A. Diaconu), Ana Blandiana (de Iulian Boldea) şi, foarte de curând, Nichita Stănescu (de Vasile Spiridon) şi Mircea Ivănescu (de Al. Cistelecan). O discuţie aparte ar comporta introducerea în „canon” a unor monografii despre criticii şaizecişti, eroii legitimizatori ai canonului neomodernist: Eugen Simion (de Andrei Grigor), Nicolae Manolescu (de M. Vakulovski) şi Matei Călinescu (de Ştefan Borbely). Criticii fac canonul, dar nu intră ei înşişi în canon. Arhitectul nu se zideşte pe sine însuşi în ceea ce face decât la modul metaforic, nu la modul direct, fizic; el nu e o cărămidă, ci duhul invizibil al întregii construcţii. La fel şi criticii: ei sunt constructorii canonului, iar nu elementele lui de construcţie. Subiectul (scriitorii din canon) şi predicatul (criticii) nu trebuie confundate (confundaţi). Dar poate că gestul trebuie înţeles ca o reverenţă faţă de criticii întemeietori ai canonului pe care editura tocmai se străduieşte să-l materializeze în monografii, dar pentru asta nu trebuie încărcat derutant tabloul general.

Riscul şi orgoliul canonului de la „Aula” abia de la această limită se văd, când trec încoace spre prezentul imediat. Sunt incluşi astfel în canon dintre şaptezecişti: Emil Brumaru (de Rodica Ilie) şi Virgil Mazilescu (de Ion Buzera), iar dintre optzecişti: Ştefan Agopian (de Ruxandra Ivăncescu), Mircea Cărtărescu (de Andrei Bodiu), Gheorghe Crăciun (de Mihaela Ursa), Ioan Groşan (de Nicoleta Cliveţ), Mircea Nedelciu (de Al. Th. Ionescu), la care se adaugă şi un nouăzecist: Cristian Popescu (de Horea Poenar). Sper că am radiografiat corect întregul tablou şi se poate discuta în perfectă cunoştinţă de cauză, cu toate cărţile pe masă. Nenorocirea este că s-a lansat construcţia canonului tocmai cu aceştia din urmă, adică scriitorii şaptezecişti şi optzecişti menţionaţi. Pe deasupra, cei care propun canonizarea sunt şi ei critici foarte tineri (cu o singură excepţie), chiar debutanţi. Unele dintre aceste micromonografii par un fel de lucrări de licenţă mai răsărite, dar nu vreau să intru acum în analiza detaliată a prezentărilor, pentru că mă interesează modul de gândire şi principiul de construcţie.

După părerea mea, jumătate din numărul numelor cuprinse în acest tablou nu sunt justificate, nu sunt credibile şi deci nici creditabile. Spuneam că e impropriu să fie incluşi aici criticii. Dar, mai ales stau sub semnul întrebării, al dubiului major, toate aceste nume din ultimul val. Nu e oare prea devreme să fie promovate în canon? E adevărat că sunt numai nişte propuneri ce pot fi discutate şi probabil că vor intra într-un canon viitor, pentru că toate sunt personalităţi importante ale literaturii noastre contemporane, însă deocamdată nu sunt în rolul celor care fac legea estetică şi nu s-au impus ca atare, în afara oricărei îndoieli. Pentru că vorbim de un canon didactic (mai exigent şi mai restrâns), mă întreb dacă vreunul din aceste nume poate fi pus cu seninătate alături de Slavici sau de Rebreanu, de Breban sau de Nichita Stănescu (ca să nu invoc decât numele prezente). E adevărat că e o întrebare scandaloasă şi extrem de rea, poate părea chiar obtuză, reacţionară, dar ea tocmai astfel se pune când discutăm de miezul tare al canonului estetic al literaturii române din toate epocile. Canonul clasic e conservator şi „reacţionar”, iar gesturile de sfidare a lui riscă să cadă în ridicol sau cel puţin în ineficienţă. O propunere experimentală în abstract e una (o simplă încercare), iar o propunere pentru şcoală, pentru canonul didactic e cu totul altceva. Iar când începi tocmai cu numele care vor trezi rezistenţă, care riscă să fie contestate, e cu siguranţă o strategie greşită. Ca să rezum, acesta e cel mai grav şi mai frapant viciu de strategie în construcţia editorială a canonului de la „Aula”: propunerea de intrare prea timpurie în canon a unor nume, a unor scriitori care nu au cristalizat încă sau nu au încheiat o operă, care să se apropie de instalarea temeinică (nu neapărat definitivă, căci asta se întâmplă foarte rar, ca de pildă cu Eminescu şi Caragiale) în conştiinţa publică. Nu e aici în discuţie valoarea în devenire a scriitorilor şaptezecişti sau optzecişti, ci doar aspectul de neterminat al propriei opere ce uneori nu a trecut departe de premise, fără îndoială dintre cele mai promiţătoare şi mai creditabile pe termen lung, nu imediat. Pe de altă parte, postmodernismul căruia îi aparţin aceste valori nu a intrat el însuşi suficient în conştiinţa noastră publică şi, pe deasupra tuturor dificultăţilor, problema canonului unic şi indiscutabil este înlocuită aici de relativism. Pare că situaţia teoretic i-ar favoriza, dar practic nu se întâmplă astfel, pentru că nu poţi lucra la un capăt temporal al canonului (cel dinspre actualitate) cu această deschidere generoasă a relativismului postmodernist, iar la celălalt capăt, dinspre clasici, să procedezi la modul tradiţional. Nu poţi să construieşti un canon din opere neterminate, cu scriitori aflaţi în plină ascensiune (inclusiv prin afirmarea postumă incipientă, în cele câteva cazuri) şi care lasă în suspensie, a nedumerire, numeroase semne de întrebare: ce vor mai scrie? Încotro vor evolua? Dacă vor evolua şi nu-şi vor contrazice premisele? Nu vor ieşi din linia lor previzibilă de dezvoltare? Cum va reacţiona receptarea critică? Îi va credita în continuare sau îi va scoate din pariul de durată?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara