Filosofia lui Caliban
Doctrina lui Platon despre adevăr
conţine o ambiguitate, spune Heidegger.
Când vorbeşte de adevărul reflectat
(αληθεια), Platon ar avea în vedere,
în fapt, adevărul, justeţea reflecţiei
(ορθοτεσ/ Richtigkeit). Pe această
ambiguitate şi-a construit Jean Piaget
teoria lui (de)constructivistă, vorbindu-i
omului trecut de vârsta modernităţii
de umilirea ştiinţei şi de ridicarea
ei din îngenunchierea în faţa adevărurilor
impalpabile ale filosofiei. Privind din
această perspectivă vindicativă, întreaga
viziunea postmodernă a cunoaşterii
nu ar fi decât o răzbunare a ştiinţei,
ostracizată şi visând la emancipare
încă de pe vremea când nu era decât
o ancilla philosophiae „în subordonare
totală şi continuă faţă de filosofie”i.
În rol de sufragetă, Piaget scandează
următoarea apoftegmă, citându-l însă
trunchiat şi tendenţios pe Karl Jaspers:
„ştiinţele au câştigat cunoştinţe clare
ce folosesc tuturor; în vreme ce filosofia,
în ciuda efortului milenar, n-a reuşit”.
Citatul nu este însă decât o meschină
scoatere din context, Piaget făcânduse
că, pe aceeaşi pagină cu citatul de
mai sus, Jaspers vitupera cu 15 ani
mai înainte la adresa cunoaşterii
empirice (ştiinţifice), care se confruntă
cu graniţe pe care nu le-a putut nicicând
transcende: „Ceea ce încercăm să
cucerim prin filosofie nu este certitudinea
ştiinţifică, aceeaşi pentru orice înţelegere,
căci cunoştinţele ştiinţifice privesc
obiectele particulare şi nu-i sunt
necesare fiecăruia. În filosofie însă,
care se adresează tuturor fiinţelor,
vorbim de un adevăr care, acolo unde
luminează, atinge omul mai profund
decât oricare cunoaştere ştiinţifică”ii.
Cu reputaţia lui de „bon sauvage”,
Piaget se face că uită până şi de
caracterul dezinteresat al filosofiei,
în mod repetat subliniat de Aristoteliii,
dimpreună cu caracterul divin al
acestei ştiinţe inexacte. Paradoxal,
tocmai de la „inutilitatea” – vizibilă
azi în cifra de şcolarizare de la facultăţile
de filosofie – îşi revendicase filosofia
superioritatea ei. Căci, sophia (ca
înţelepciune teoretică) diferă esenţial
de phrónesis, de gândirea raţional
aplicativă, care nu este decât voluptuosul
preludiu al agnosticului. Pe Piaget
nu îl interesează însă decât înţelepciunea
redusă la epísteme, adică o metodologie
a cunoaşterii sau, mai exact, o punere
în ordine a cunoştinţelor menită să
evacueze în subsolul unei false
antinomii pe insalubrii adoratori ai
metafizicii. A acestei discipline care,
cum au spus-o cândva Aristotel (Etica
nicomahică, VI, 8) şi Platon (Tim., 69
a; Gorg., 505 d), „încoronează ştiinţa”.
Ştiinţa veselă şi ambiţioasă
Uitând toată tradiţia care a făcut
cândva din filosofie o suveranitate a
fiinţei, Piaget decretează ritos că
filosofia nu ar fi decât „o luare de
poziţie raţionată faţă de totalitatea
realului”iv. Conceptul care nedumereşte
şi te face să ridici din sprânceană
este aici tautologia „totalitatea
realului”. Căci realitatea luată în
calcul de Piaget nu este decât lumea
sensibilă, o reducţie ce văduveşte
fiinţa de „eroarea” numită absolut şi
o limitează la un univers care nu
mai este decât, de la Leibniz la Stéphane
Lupasco, un „ansamblu al posibililor”.
Aceast univers măsurabil nu este,
din perspectiva gândirii metafizice,
decât o periferie a realităţii, o convenienţă
a necesităţii. Înghesuirea omului
între parantezele contingenţei scoate
din discuţie, făcându-le superflue,
concepte precum morală, libertate,
absolut (absolutus înţeles ca participiul
pasiv al verbului absolvo, ‘a elibera’)
şi le substituie cu răspunderea,
conştiinţa, necesitatea. În acest fel,
cunoaşterea ştiinţifică devine un
superb şi inefabil câmp dedicat
tehnolatriei, de unde a fost ierbicidată
metafizica şi plivită conştiinţa de sine.
După o cercetare critică a posibilităţilor
de cunoaştere propuse de Kant, cu
ochianul oferit de „principiile filosofiei”
lui Descartes, părintele constructivismului
conchide că „nu există nicio deosebire
de natură între problemele cognitiv
filosofice şi ştiinţifice, ci numai o
deosebire în delimitarea sau specializarea
lor şi mai ales în privinţa metodelor,
care sunt fie pur şi simplu reflexive,
fie întemeiate pe o observaţie sistematică
sau experimentală a faptelor şi pe
algoritmi riguroşi în ce priveşte deducţia”v.
Cu alte cuvinte, gândirea ştiinţifică nu
poate exclude iraţionalul, ci îl deghizează
într-un tratat asupra vidului. Vânând
evidenţa primă, indubitabilă şi apodictică,
Piaget nu uită totuşi, spre cinstea
lui, să îşi exprime rezervele asupra
exceselor care, de la pozitivismul logic
încoace, au pus semnul de egalitate
între epísteme şi phrónesis, limitând
astfel filosofia la un ansamblu de
probleme ştiinţifice. Mai mult, el
postulează că o problemă fără semnificaţie
cognitivă actuală nu trebuie îndepărtată,
căci iraţionalul are întotdeauna şansa
de a deveni cândva o problemă cu
semnificaţie umană permanentă. Ştiinţa
victorioasă e astfel sfătuită la temperare
şi pusă să mărşăluiască avântat, dar
sobru, mereu „deschisă şi liberă”, către
noi orizonturi şi provocări. O ştiinţă
care, mai spune Piaget, trebuie să se
deosebească de incontinenţa şi demagogia
filosofiei printr-o mărinimie ce poate
accepta oricând că metafizica, dincolo
de platitudinile ei, rămâne un habitus
cognitiv menit să orienteze mintea
spre lucrurile esenţiale, cele pe care
abia aşteaptă ştiinţa să le descopere.
Filosofia ca matrice
a ştiinţelor
Rămâne un loc comun faptul că
toate ştiinţele au fost considerate
cândva un produs al filosofiei. Este
teza hegeliană pe care o disecă Piaget,
întrebându-se când şi cum a început
filosofia să joace rolul de matrice
originară pentru ştiinţe, îmbogăţindu-le
cu un etern habitus reflexiv. Concluzia
lui este că reflecţia raţionată trebuie
să continue în interiorul ştiinţelor,
articulându-le astfel mereu pe interogaţii
despre realitate, aducându-le la logica
unei cunoaşteri continue.
Dincolo de ierarhia dintre ştiinţă
şi filosofie, Piaget vede o continuă
simbioză menită să folosească deopotrivă
cunoaşterii lumeşti şi celei eidetice
(distincţia husserliană), întrebându-se,
o întrebare căzută în retorism până la
Piaget, dacă nu cumva „cunoaşterea
este subordonată existenţei unui
subiect”, caz în care existenţa nu ar fi
decât „marea descoperire a subiectului
epistemic”. Întrebarea se poate
pune însă şi altfel. Dacă existenţa este
subordonată cunoaşterii, ca în metafizică?
Atunci cogito nu mai este decât verificarea
unui clişeu, iar esenţa filosofiei devine,
cum spune existenţialistul Jaspers,
citat şi subliniat din nou de Piaget,
„căutarea adevărului şi nu posesiunea
lui”vi. O căutare care, iată, a condus la
secularizarea filosofiei, trecută definitiv
în proprietatea ştiinţei. Pentru exemple,
Piaget îi aduce pe toţi întemeietorii
marilor sisteme filosofice, sisteme
care, spune el, „au fost construite de
autorii lor în raport cu o ştiinţă, fie deja
constituită (înainte sau de către ei), fie
întrevăzută de ei înainte de a se constitui”.
Astfel, Platon şi Aristotel, moştenitorii
unui realism sistematic, dar static,
presocratic, sunt pentru Piaget cei care
au scos cunoaşterea în afara individului,
aducând-o în realitatea statică şi metafizică.
Diferenţa dintre cele două sisteme
filosofice, platonic şi aristotelic, ar fi
doar de orientare ştiinţifică, unul spre
biologia şi logica la Aristotel, altul spre
matematica la Platon. Tributul de
pietate plătit ştiinţelor aplicative
continuă cu Descartes, al cărui sistem
epistemic „ar rămâne inexplicabil”
fără descoperirile lui din domeniul
geometriei analitice, acolo „de unde
derivă tema carteziană permanentă a
relaţiilor dintre gândire şi spaţiu”.
Leibniz, „se ştie prea bine – îşi continuă
abuzul Piaget – a fost influenţat în mod
direct de propriile descoperiri ştiinţifice [din domeniul] calcului infinitezimal”.
Hegel, la rândul lui, a fost preocupat
de istorie şi de sociologie, iar empirismul
lui Locke şi Hume rămâne tributar
psihologiei, aşa cum şi naturfilosofia
lui Kant s-ar datora „unei întâlniri,
până în amănunte, a deducţiei logicomatematice
cu experienţa”. Nu la urmă,
e amintită şi filosofia lui Bergson şi
Husserl, care „s-a născut, ca toate
celelalte, din progresele unei ştinţe
particulare”, recte psihologia.
La aceste minimizări l-am putea
adăuga chiar pe autorului Înţelepciunii
şi iluziilor filosofiei!, Piaget însuşi
fiind un psiholog care a adus argumentele
acestei ştiinţe în filosofie şi a militat
pentru înţelegerea psihologiei ca
ştiinţă cognitivă. Sau, cum spune el,
ca „psihologie filosofică”.
Toate aceste sisteme filosofice au
crescut în marginea ştiinţelor ca nişte
„varietăţi de interpretare epistemologică”.
Desigur, sistemele minore, precum
neoplatonismul sau filosofia medievală,
nu încap în acest „schematism cam
dezinvolt” (ipse dixit!) care se grăbeşte să tragă concluzii din cazuri particulare.
In reductio, tot ceea ce vrea să
demonstreze Piaget este „existenţa
a două dominante mari în istoria
filosofiei, una relativ constantă, cealaltă
– variabilă”. Una ar fi „problema
coordonării valorilor”, ce ţine de
epistemologie, cealaltă se preocupă
de procesul de cunoaştere, de
gnoseologie. Ultima este inferioară
teoriei cunoaşterii ştiinţifice, neavând
valoare epistemică „decât dacă ţine
seama de toate formele speciale de
epistemologie în funcţie de diferenţierea
ştiinţei însăşi”.
„Omul care nu a trecut
prin filosofie este iremediabil
incomplet“
În ciuda schematismului său
dezinvolt care reduce filosofia la
epistemologie, o ramură care încă
mai crede că poate da lecţii ştiinţei,
Piaget dovedeşte în Înţelepciunea şi
iluziile filosofiei că bătrâna Doamnă
Filosofia trebuie privită ca o eşuare
a ştiinţei. Ea nu este şi nu va mai fi
niciodată activitatea esenţială a omului
grec, cel mult, o îndeletnicire de care
omul postmodern nu poate uita, chiar
dacă face eforturi în acest sens,
spunând împreună cu Leibniz,
„filosofiei nu trebuie să i se consacre
decât o zi pe lună […], iar celelalte
zile să fie consacrate unor ocupaţii
cum ar fi calculul sau disecţia”vii.
Dincolo însă de prejudecăţile
(supra)omului de ştiinţă, Piaget ajunge,
transfigurat de credinţa într-o ştiinţă
ridicată până la orizontul revelaţiilor,
la aceeaşi concluzie cu metafizicianul
Jaspers, cel din Introducere în filosofie:
„Omul nu se poate lipsi de filosofie”.
O axiomă pe care Piaget o traduce
astfel: „Orice om care nu a trecut
prin filosofie este iremediabil incomplet”.
Şocul, comoţia, prin care Piaget şi
epistemiologia constructivistă au
deşteptat filosofia din somnul ei
dogmatic trebuia să fie pentru toţi
filosofii o „revenire la fire”. Şi chiar
dacă, de aici înainte, omul nu se va
mai luptă cu îngerul, decât poate
online, lupta cu sinele va rămâne
preocuparea lui de căpătâi, atâta timp
cât prejudecata unicităţii îl va locui
cu o „adâncime – cum spune Sf.
Augustin – mai înaltă decât omul
însuşi”.
____________
i cf. J. Piaget, Înţelepciunea şi iluziile
filosofiei (1965), trad. rom., Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1970, p. 198.
ii K. Jaspers, Introduction à la philosophie,
trad. J. Hersch. Plon, Paris, 1951, p.
61.
iii v. Aristotel, Met., A, 982 b 20 – 983 a
11.
iv J. Piaget, op. cit., p. 70.
v idem, p. 76.
vi K. Jaspers, apud Piaget, op. cit., p. 233.
vii Leibniz apud J. Piaget, op. cit., p. 77.
