„Curios în privinţa viitorului, fidel trecutului,
eu rămîn martorul, un fel de santinelă care priveşte
ceea ce se întîmplă. [...]Printre lucruri şi oameni,
cu tandreţe şi ironie, sînt, încerc să fiu, sub rafalele
vîntului istoriei, cel care pîndeşte voia Domnului.“
Naratorul care încheie astfel romanul-cronică a
unei vechi familii franceze cu rădăcini în vremea
cruciadelor, avînd ca deviză Au plaisir de
Dieu (Din voia Domnului)1, exprimă de
fapt însuşi crezul de o viaţă al autorului –
Jean d’Ormesson, un nobil conservator
pentru care tradiţia şi progresul nu se exclud.
A murit anul trecut, pe 5 decembrie,
în aceeaşi zi cu regele nostru, faţă de care era
mai tînăr doar cu patru ani, şi pe care a avut ocazia
să-l cunoască pe cînd tatăl său, André d’Ormesson,
era ambasadorul Franţei în România (1933-1936),
iar el un copil fără griji, care acumula impresii şi
amintiri pentru zestrea scriitorului de mai tîrziu.2
I-a fost sortit regelui Mihai să întruchipeze cu
sublimă demnitate destinul frînt în mod tragic al
României moderne. Lui Jean d’Ormesson, pe
traseul unei îndelungate şi durabile continuităţi,
i-a fost sortit să contribuie la ilustrarea spiritului
francez. A făcut-o într-un fel unic şi epatant –
un adjectiv pe care îl folosea cu predilecţie, şi poate
că nu întîmplător, pentru că de fapt i se potrivea
atît omului, cît şi operei. Exact cum o arată definiţia
(epatant = „care provoacă admiraţie şi mare
plăcere“), Jean d’Ormesson – scriitorul, academicianul,
persoana publică – epata
cu ţinuta sa, cu disponibilitatea,
cu zîmbetul
niciodată umbrit de
încruntare, cu ochii lui
albaştri însufleţiţi pînă
în ceasul din urmă de
scînteia plăcerii de a trăi
şi a curiozităţii. Cît despre
opera sa, ea provoacă
admiraţia cuvenită erudiţiei
şi mobilităţii spirituale,
diversităţii tematice,
frumuseţii şi naturaleţii
unui stil deopotrivă elevat
şi familiar; şi plăcerea
indusă de umorul şi
melancolia autorului, de
luciditatea şi de optimismul
lui, de frecventarea stilului său construit cu plăcere.
Tot ce a scris Jean d’Ormesson este antrenant,
alert, de un farmec irezistibil. De aceea, se credea
despre el că scrie uşor. De fapt, iubind cu pasiune
limba şi literatura franceză, el a servit cauza
lejerităţii – atu major al spiritualităţii franceze, şi
nu un nefericit cusur. A cărui importanţă o înţeleg
deplin cei care admit că graţia face cuceriri mai
trainice decît violenţa, că o ţintă poate fi atinsă şi
în zbor planat, nu doar în marş forţat, că greutatea
unei demonstraţii şi frumuseţea unei poveşti pot
fi direct proporţionale cu şlefuirea expresiei.
La moartea sa, Jean d’Ormesson, a cărui
operă reprezintă marea partidă cîştigată cu atuul
lejerităţii, a fost onorat cu funeralii naţionale.
După slujba religioasă oficiată la Domul Invalizilor,
sicriul său acoperit cu tricolorul francez şi purtat
de soldaţi din Garda naţională, a fost depus pe
esplanada Domului, unde a avut loc ceremonia
militară. Tînărul preşedinte al Franţei, Emmanuel
Macron, a ţinut un discurs plin de substanţă, la
nivelul impus de marele dispărut, pe care l-a rostit
cu vibrantă emoţie. La sfîrşit, pentru a îndeplini
o dorinţă a lui Jean d’Ormesson, i-a pus pe
sicriu un creion – instrumentul său preferat de
scris. Camera de filmat a stăruit, oferind alternativ
imaginea de ansamblu a sicriului străjuit de soldaţii
din Gardă care purtau sabia de academician şi
Marea Cruce a Legiunii de onoare – simboluri ale
prestigiului instituţionalizat – şi cea de detaliu, a
creionului – arma uşoară, fragilă, cu care Jean
d’Ormesson şi-a purtat bătăliile.
Una dintre ele a fost cea dată pentru
admiterea lui Marguerite Yourcenar la Academia
Franceză, prima femeie care s-a alăturat Ilustrei
Companii, răscumpărînd tîrziu, dar fără drept de
apel, nedreptatea ignorării unor scriitoare valoroase
precum Doamnele de Lafayette, du Deffand, de
Staël, sau Colette şi deschizîndu-le drumul lui
Simone Veil, Hélène Carrère
d’Encausse sau Dominique
Bona. Cum era şi firesc,
lui Jean d’Ormesson i-a
revenit sarcina de a adresa
discursul de mulţumire
la elogiul făcut de Marguerite
Yourcenar predecesorului
ei (Roger Caillois) în fotoliul
academic, potrivit vechilor
uzanţe ale locului.
Iată, în continuare,
introducerea şi începutul
acestui discurs, eşantion,
cum altfel decît epatant,
şi suficient de convingător
pentru felul în care admiraţia
sinceră şi ironia graţioasă
au busculat (un cuvînt care
este tot al lui Jean d’Ormesson) la momentul potrivit
o tradiţie care risca să se osifice. Acest discurs este
doar încununarea unei campanii cu multe asperităţi
şi a unei victorii personale în mare măsură,
care, deloc uşoară, a fost însă obţinută cu lejeritate
şi atribuită apoi cu generoasă naturaleţe
întregii Companii, inclusiv acelora dintre academicieni,
care, precum Claude Lévi-Stauss (!), s-au opus cu
înverşunare prezenţei unei femei în rîndurile lor.
Era în 1981. Iar apelativul Madame rostit pentru
prima dată sub Cupolă de Jean d’Ormesson, cu
o politeţe impunătoare, a marcat nu doar înnoirea
unei tradiţii, ci şi o dată în istoria mentalităţilor.
Domnilor,
Într-o lume care se schimbă mai repede
şi mai radical decît a făcut-o vreodată de la
îndepărtatele sale origini, cei aproximativ trei
sute cincizeci de ani care ne despart de la crearea
acestei instituţii de către cardinalul Richelieu
constituie un lung lanţ de amintiri şi de cutume.
Greşeli şi omisiuni se întrepătrund aici cu talente
durabile şi cu geniul cel mai strălucit; cunoaşterea,
imaginaţia, vanitatea sau gloria, stilul, puterea, dragostea pentru ştiinţă şi litere se îmbracă aici
în fidelitate; viitorul se hrăneşte aici din trecut:
asta este ceea ce numim tradiţie.
Dacă există vreun loc din universul nostru
bulversat de progresul tehnicii şi de mişcarea
spirituală unde tradiţia supravieţuieşte cu o
splendoare surprinzătoare, acela este, Domnilor,
locul unde ne aflăm adunaţi astăzi. Şi pentru că
schimbarea, noutatea, progresul însuşi, da, progresul,
purtător al atîtor ameninţări alături de atîtea
promisiuni, riscă să facă din viitor ceva întunecat,
îngrijorător, la fel de crud ca şi trecutul – sau poate
că încă şi mai şi –, există speranţă pentru tradiţie.
Cu două condiţii: şi anume ca, dincolo de tentaţii,
de lehamite şi de compromisuri, să ştie să rămînă
fidelă sieşi şi ca dincolo de rutină şi de meschinării,
să ştie să se deschidă către tot ceea ce înseamnă,
în timpul care trece, aspiraţie la mai mult adevăr
şi la mai multă dreptate. Viitorul fără trecut este
orb; trecutul fără viitor este steril. Nu există
mare proiect care să nu fi fost mai întîi fidelitate
şi nu există mare amintire care să nu fie în acelaşi
timp o promisiune. Mi s-a părut întotdeauna
admirabilă o vorbă a lui Michelangelo: „Dumnezeu
i-a dăruit amintirii o soră, şi a numit-o speranţă“.
Amintirea… amintirea celor pe care i-am
iubit şi care nu mai sînt printre noi, amintirea
frumuseţii moştenite din trecut, amintirea tuturor
celor care ne-au îngăduit să fim ceea ce sîntem…
O lume fără amintiri ar fi sinonimă cu platitudinea
şi cu urîtul – fie şi doar pentru că nu ar mai fi nimic
de combătut şi de îngenuncheat. Vedeţi ce nostalgie
trezeşte în inima mulţimii tot ce evocă obiceiurile
ancestrale, dialectele, ritualurile comunităţii,
deprinderile din copilărie, tradiţiile patriei, fie
ea mare sau mică, ale regiunii, provinciei, ale văii,
fluviului, ale pădurii, ale insulei – în fine, tot
ceea ce întrerupe cenuşiul mohorît a ceea ce
unul dintre ai noştri – Jean Cocteau – numea atît
de frumos „esperanto vizual“. Să renunţi la tradiţii
înseamnă să devii în timp ceea ce sînt în spaţiu
persoanele scoase din locul lor, înseamnă să ajungi
în condiţia dezastruoasă de refugiat al istoriei.
Există totuşi ceva mai tare decît tradiţia:
anume viaţa şi mişcarea ei. De ce se revoltă oare
neîncetat eroii de roman? Din aceeaşi raţiune care
îi determină pe marii oameni să schimbe istoria.
Splendorii amintirii şi a fidelităţii îi corespunde
zelul prevestirii, al aşteptării, al promisiunii. Istoria
este continuitate; şi este de asemenea nerăbdare.
Ea priveşte spre ziua de mîine la fel cum priveşte
spre ziua de ieri. Întoarse deopotrivă spre viitor şi
spre trecut, tradiţiile – ca şi femeile – sînt făcute
pentru a fi respectate şi busculate. Sînt în aşa fel
făcute încît amintirea să nu fie decît prefaţa
speranţei. Toată lumea cunoaşte celebra formulă:
tradiţia este un progres care a reuşit. Cea mai de
seamă sarcină a tradiţiei este aceea de a trata
progresul cu politeţea care i se cuvine şi de a îngădui
progresului să se ivească din tradiţie, aşa cum
tradiţia s-a ivit din progres.
*
Îmi închipui că reflecţii de acest fel v-au
stimulat, Domnilor, să îmi permiteţi să pronunţ
în faţa dumneavoastră – fără să mă trăsnească
cerul, fără să se prăbuşească această Cupolă,
fără să vină să mă smulgă din fotoliul meu umbrele
indignate ale celor care ne-au precedat în
această spiţă conservatoare a patrimoniului cultural,
unde, fideli etimologiei, strămoşii noştri par să se
fi dedat dintotdeauna şi singuri unui soi de echivalent
masculin şi paradoxal al partenogenezei – un cuvînt
nemaiauzit şi teribil de original: Doamnă.
Doamnă,
Este o mare bucurie pentru mine să vă urez
bun venit în această bătrînă şi ilustră casă unde
în mod sigur nu sînteţi primul venit, ci în fine
prima venită, un soi de hapax al vocabularului
academic, o revoluţie paşnică şi vie, şi unde constituiţi
poate, prin simpla dumneavoastră prezenţă, unul
dintre evenimentele cele mai însemnate dintr-o
lungă şi glorioasă istorie.
Nu vă voi ascunde, Doamnă, că nu pentru
că sînteţi femeie vă aflaţi astăzi aici, ci pentru că
sînteţi un mare scriitor3. Nu este de ajuns să fii
femeie ca să te poţi aşeza sub Cupolă. Dar să fii
femeie nu mai este de ajuns ca să te împiedice să
o faci. V-am fi ales oricum – şi poate, mărturisesc,
cu mai multă uşurinţă şi mai repede – dacă eraţi
bărbat. Să dea Dumnezeu ca bărbaţii aleşi de
trei sute cincizeci de ani încoace să aibă cu toţii
imensul talent al femeii care sînteţi! Să nu credeţi
cumva că alegerea dumneavoastră, care nu este
o modă a tribului, ar fi un tribut adus modei: ar
însemna să omagiem în persoana dumneavoastră
hazardul naşterii, ar însemna să insultăm în
persoana dumneavoastră meritul scriitorului. Nu
am dorit să vă potrivim cu nu ştiu ce vogă a
feminismului aflat pe val. Am vrut pur şi simplu
să fim fideli vocaţiei noastre tradiţionale care este
aceea de a găsi – pe cît se poate – tot ce este mai
bun în literatura franceză, mai demn, mai durabil.
Cu dumneavoastră, Doamnă, am reuşit. În jargonul
nostru, discursul dumneavoastră se numeşte de
mulţumire. Mai curînd noi trebuie să vă mulţumim,
nu pentru accidentul reprezentat de sexul
dumneavoastră, ci pentru fermitatea scriiturii
dumneavoastră şi pentru înălţimea gîndirii
dumneavoastră. Sînteţi scriitor, cu un cuvînt, care,
la fel ca altele din limba franceză, nu au feminin.
Cuvîntul scriitor nu cunoaşte deosebire de gen:
nu cunoaşte din păcate, sau poate din fericire, decît
deosebiri de forţă, de talent, de stil. [...]
Traducere şi prezentare de Marina Vazaca
1 Au plaisir de Dieu (1974) este şi titlul romanului,
unul dintre cele mai cunoscute şi mai de succes ale
sale (în limba română a fost tradus de Sanda Mihăescu-
Cârsteanu). În 2015 a fost inclus în Pléiade alături de
Au revoir et merci (1966), La Gloire de l’Empire (1971)
şi Histoire du Juif errant (1990), ceea ce l-a plasat
pe Jean d’Ormesson alături de puţinii autori consacraţi
de celebra colecţie încă din timpul vieţii. Gloria
Imperiului a fost tradus în româneşte de Sanda
Râpeanu, iar Povestea jidovului rătăcitor de
Toader Saulea.
2 Cele legate de palatul Cotroceni, de vizitele la
Mogoşoaia, la prinţesa Martha Bibescu, de
vacanţale de schi la Sinaia, sau de excursiile în
Moldova, precum şi faptul că tatăl său a fost
decorat cu Marea Cruce a Ordinului Coroanei şi a
Ordinului Naţional Steaua României i-au nutrit
ataşamentul faţă de ţara noastră. Jean d’Ormesson
se numără printre membrii fondatori ai Fundaţiei
europene Titulescu, create în 1991, la a cărei inaugurare
oficială a ţinut să fie prezent personal; în 1995, a
acceptat să devină membru de onoare al Academiei
române; în 2010, a venit la Neptun pentru a primi
Premiul Ovidiu, care i s-a decernat la cea de-a 9-a
ediţie a Festivalului Zile şi Nopţi de Literatură (a se
vedea şi interviul acordat lui Sorin Lavric, România
literară, nr. 22-23/2010).
3 Am păstrat în traducere forma de masculin din
original, pentru că Jean d’Ormesson nu vedea rostul
lui écrivaine, impus între timp de feminismul agresiv,
limitat şi corect politic al anilor 2000.
