Jean d’Ormesson este una dintre marile figuri ale literaturii franceze contemporane. Romancier, eseist şi filozof, este adesea evocat ca eternul „fericit“, graţie seninătăţii sale îndelung hrănite cultural. Născut la 16 iunie 1925 la Paris, într-o familie aristocratică, în care vederile de dreapta şi de stânga se calibrau reciproc prin filtrul catolicismului, contele Jean Bruno Wladimir François de Paule Le Fèvre d’Ormesson a studiat filozofia la École normale supérieure. Între 1974 şi 1977 a condus prestigiosul cotidian Le Figaro. În 1973 a devenit membru al Academiei Franceze, preluând fotoliul lui Jules Romains, după ce obţinuse, în 1971, marele premiu pentru roman al Academiei Franceze, pentru La Gloire de l’Empire.
O splendidă şi captivantă repovestire a lumii, de la misteriosul big-bang, trecând prin filozofie, prin artele şi ştiinţele care au fasonat omul tocmai pentru a-l face capabil de întrebări. Spumos şi personal, ataşant şi erudit, eseul-poveste-roman scris de Jean d’Ormesson parcurge uşor marile cărţi ale lumii, printre rătăcirile şi bătăliile ideilor, făcând să se rotească totul în jurul aceleiaşi întrebări: Există Dumnezeu?

PROLOG
visul Bătrânului
Oamenii. Ce milă mi-e de ei, mă amuză, îi admir. Cea mai frumoasă rugă este dorinţa lor de-a mă cunoaşte. Şi de-a mă inventa. Îmi place mult cum o fac cei mai buni dintre ei, deşi fireşte că se înşală, se înşală teribil. Din când în când, le dau o mână de ajutor. Spun te miri ce – uneori chiar adevărul. Cer să fiu târât în noroi. Să mi se ridice statui. Eu le dau idei, fraze, culori, sunete. Şi atunci ei şoptesc: „Asta vine din ceruri...” Când cântă, când se piaptănă, când scriu, muzicile, formele, tablourile şi cuvintele lor sunt tămâia mea favorită. De-aş fi fost om, mi-aş fi petrecut tot timpul privindu-i, ascultându-i, citindu-i.

firul labirintului
Acum mai puţin de trei mii de ani, pe malurile Mediteranei Orientale, începea o epocă uimitoare. Toate epocile au părţile lor uimitoare şi adaugă istoriei câte un mănunchi de dezastre şi de minuni. Dar epoca aceea e atât de bogată în începuturi, în invenţii de tot felul, încât în memoria oamenilor a devenit de la sine un fel de primăvară a istoriei.
În secolul al IX-lea înaintea erei noastre, în Asia Mică, într-o zonă unde oamenii vorbeau o limbă de origine indo-europeană pe care o numim limba greacă, s-a născut primul şi cel mai mare poet al acelui timp – şi poate al tuturor timpurilor: Homer. Şapte oraşe din acele ţinuturi, nu prea vechi, dar deja triumfătoare la vremea respectivă, îşi dispută onoarea de a-i fi fost loc natal. Nu ştim aproape nimic despre viaţa lui. Legenda îl înfăţişează ca orb, nu este sigur nici că ştia să scrie. E socotit autorul a două poeme epice de-o frumuseţe năucitoare, capabile încă, după atâtea veacuri, să ne aducă infinită bucurie: Iliada şi Odiseea.
Iliada povesteşte câteva zile dintr-un război care ar fi avut loc cu patru sute de ani înainte de Homer – cam în vremea lui Moise şi a lui Ramses al II-lea în Egipt – şi care ar fi durat nouă ani. De-o parte, troienii regelui Priam, flancat de cei doi fii ai săi, cel mare, Hector, soţul Andromacăi, şi Paris, cel cea răpit-o pe Elena, nevasta lui Menelau, regele Spartei. De cealaltă parte, grecii lui Menelau, care vine să-şi ia înapoi ce-i al său de la fratele Agamemnon, puternicul rege din Micene, fiu al câinosului Atreu şi soţ al Clitemnestrei, precum şi tatăl Ifigeniei şi al lui Oreste, dar şi de la Ahile, fiul lui Peleu, rege al mirmidonilor, şi de la Ulise, rege în Itaca. Asediatorii sunt susţinuţi de Hera, care-i Iunona romanilor, dar şi de Atena, pe care imprudentul Paris i-a preferat-o la un concurs de frumuseţe pe Afrodita, adică Venus cea mai târziu adesea celebrată, prin sculpturi şi picturi, de mulţi artişti, de la Fidias şi Praxiteles până la Boticelli, Tiţian şi Rubens. Troienii sunt sub pavăza lui Ares, zeul războiului – Marte pentru latini – şi, bineînţeles, a Afroditei. Cam toată mitologia greacă se învârte la Homer în jurul Troiei şi e aproape la fel de delirantă ca panteonurile din Memfis sau din Teba, Sumer sau Babilon, iar literatura clasică, amestec de eroism şi crimă, nu se lasă mai prejos. Poemul se deschide pe mânia lui Ahile, care nu vrea să lupte de partea lui Agamemnon fiindcă îi furase o sclavă pe care amândoi o iubeau, şi se încheie cu înmormântarea lui Hector, ucis de Ahile, întors pe câmpul de luptă ca să răzbune moartea lui Patrocle, prietenul iubit răpus de mâna fiului cel mare al lui Priam.
Odiseea este povestea aventurilor lui Ulise, a cărui întoarcere acasă după căderea Troiei e amânată de un lung şir de întâmplări, catastrofe şi obstacole. Sunt îndeajuns amestecaţi în ele zei, zeiţe şi femei: Poseidon, adică Neptun, regele mării şi al cutremurelor de pământ, plus Atena, Calipso, Circe, Nausicaa, cea mlădie ca un tânăr palmier. Vreo zece ani îi va lua lui Ulise revenirea în Ithaca unde-l aşteaptă soţia, Penelopa, încolţită de pretendenţi care-i râvnesc deopotrivă frumuseţea, tronul şi bogăţiile, şi fiul Telemac, împreună cu o mână de vechi prieteni care se încăpăţânaseră să-i rămână fideli, deşi lipsea de-atâta vreme. Îl mai aşteaptă şi bătrânul câine Argos, cel dintâi care-l va recunoaşte şi va muri pe loc de bucurie.
Aceste două poeme epice compuse chiar la începuturile scrisului – unul, poveste de război, celălalt, formidabil roman de aventuri – au fost mult recitate de aezi înainte de a fi scrise. Homer însuşi era aed – adică un cântăreţ. Îşi cânta versurile acompaniindu-se cu o citeră cu trei sau patru corzi, fiind unul dintre acei rapsozi care mergeau prin oraşe şi sate să-şi spună poemele, ştiute de mulţi pe de rost, repetate de oameni simpli pretutindeni, învăţate de copiii de şcoală în lumea grecească, răspândite de la un capăt la altul al Imperiului Roman, apoi în cel Bizantin. Scrisul, iar mai târziu tiparul, le va difuza şi mai mult, făcându-le nemuritoare.
Toată literatura Occidentului se trage din Iliada şi Odiseea, în care se găsesc tema războiului, a călătoriei, a dragostei, a prieteniei, a pasiunilor şi a ambiţiei, a curajului şi rivalităţii, tema puterii, milei, banului, destinul, moartea, întâmplarea şi marea. Se poate spune cu temei că nu numai Eschil, Sofocle şi Euripide, dar şi toţi ceilalţi, de la Virgiliu la James Joyce, cel care-a scris Ulysses, precum şi Borges, trecând prin Dante şi Ronsard – Vreau, în trei zile, să citesc Iliada lui Homer, / Pentru asta, Corydon, zăvoreşte-mi bine poarta... – prin Tasso, Cervantes, Shakespeare, Corneille şi Racine, prin Goethe şi Chateaubriand, prin Lautréamont, Offenbach cu La Belle Hélène, prin Péguy – Nimic nu-i mai trecut decât gazeta acestei dimineţi, doar Homer rămâne mereu tânăr... – la fel, trecând prin Jean Giraudoux care-i învie pe Hector, Andromaca şi Elena în Război cu Troia nu se face –, practic toată literatura noastră e comentariu infinit şi o continuare, în moduri felurite, a Iliadei şi a Odiseei.

visul Bătrânului
Toate popoarele sunt alese. Chinezii, care sunt galbeni şi numeroşi, s-au socotit multă vreme centrul unei lumi pe care vor ajunge cândva să o domine integral. Dacă China se simte chineză încă din negura timpurilor, în schimb nu găsim nicio Indie. India e un mix, un fel de mille feuille, un fel de măturică de adunat la un loc firimituri de rase, limbi, religii şi moduri de viaţă. Indienii se ţin laolaltă printr-un etern miracol şi îmi sunt foarte dragi. La Damasc, Bagdad, Cordoba şi Granada, arabii întrupează deopotrivă cultură şi putere, prin cuceririle lor, prin moschei, minarete, traduceri şi prin O mie şi una de nopţi. Englezii sunt un popor mare, care a reuşit să impună – pe cont propriu, dar şi împreună cu America – limba, reginele, ceaiul, habeas corpus, democraţia, tweedul, Rolls-Royceul, boxul şi rugbiul, iar asta pe cinci continente. Navigând pe mare sub numele de vikingi şi pe marile fluvii sub cel de varegi, oamenii Nordului şi-au pus amprenta asupra Rusiei, care le datorează numele, asupra Ucrainei şi Normandiei. Iar normanzii, la rândul lor, au cucerit Anglia, Sicilia, Puglia, toată Italia de Sud, până la Roma, regina lumii prin Cezar, Augustus, Adrian, Marc Aurelius, mai înainte să fi dat istoriei pe unul dintre marii eroi de legendă, împăratul Frederic al II-lea, geniu universal, singurul suveran creştin care a ajuns fără luptă să fie rege în Ierusalim. Lumea germanică îi are pe Bach, care mi-a făcut atâta bine, şi pe Feuerbach, Marx, Nietzsche şi Freud, care mi-au făcut, în schimb, atâta rău. Îi iubesc şi-i admir cu un soi de pasiune şi pe unii, şi pe ceilalţi. Dar poate mai abitir îi iubesc pe duşmanii mei, care mi-au dorit şi mi-au anunţat moartea. Portughezii au navigat pe toate oceanele, din Brazilia până-n Africa şi în Indii. Ce poate fi mai frumos decât să navighezi? Spaniolii sunt mândri şi mistici şi, când nu se bat, li se întâmplă să picteze. De francezi n-o să spun nimic: Péguy le-a făcut elogiul mai bine decât oricine. Nici de italieni: pictorii lor, sculptorii, arhitecţii, muzicienii şi sfinţii lor, de asemenea, precum şi forma colinelor lor sunt de ajuns ca să arunce asupra lumii o lumină aurorală. Doar despre elveţieni mi-ar fi un pic greu să spun ceva, cât de puţin. Sunt fericiţi între munţii lor, unde-şi trec timpul cu creşterea vacilor şi a conturilor din bancă. Dar două popoare mă uimesc mai mult decât toate celelalte, pentru că au făcut mult mai mult ca această istorie, singura care ne-a fost dată, să fie atât de pasionantă: evreii şi grecii.
Evreii m-au inventat, iar asta e o mare afacere. În schimb, grecii sunt cei dintâi care mi-au descifrat secretele.

firul labirintului
Două sute de ani după Homer, şi tot în Asia Mică, pe malurile Mediteranei Orientale atât de dăruită de zei, în ţinutul numit Ionia, unde Iliada şi Odiseea erau deja în mintea şi pe buzele tuturor, unui bărbat pe nume Thales i-a trecut prin cap că s-ar putea ca Luna să fie luminată de Soare. Era de felul lui zăpăcit şi nepriceput într-ale vieţii. Cel puţin aşa credea lumea, fiindcă se uita la stele. El a întemeiat cea dintâi şcoală de filozofie şi de geometrie. În vremurile acelea, nu exista profesia de filozof. Filozofii erau şi – ori poate mai ales – savanţi, matematicieni şi astronomi. Se ocupau de fenomene naturale cum sunt eclipsele Soarelui şi ale Lunii, iar ce-i interesa îndeosebi erau numerele şi calculele, figurile geometrice şi proprietăţile lor. Erau minţi foarte tari şi, ţinând cont de nivelul cunoaşterii din vremea lor, se poate spune că aveau anvergură universală. Descoperiseră importanţa numerelor şi acea raţiune care poate explica o seamă de situaţii şi de întâmplări prin care aduceau un pic de siguranţă în incertitudinea acelei lumi.
Se pregătea o adevărată revoluţie, întemeiată pe o noţiune aproape intraductibilă, pe care grecii o numesc logos – un cuvânt grecesc care tocmai apăruse. Va fi reluat mai târziu de Platon, cu sensul puţin schimbat, apoi de Ioan Evanghelistul. Înseamnă „raţiune”, „lege”, „logică, „discurs”, „verb” şi „necesitate universală”. Logosul se exprimă prin limbaj şi reprezintă cea mai bună cale de a ajunge la natura lucrurilor, la esenţa şi la fiinţa lor. Se leagă de matematică şi de geometrie şi pune punct ideilor vagi şi fluctuante, ca şi aproximărilor grăbite, superstiţiilor şi magiei. Miracolul grec constă în această ieşire din mitologie, spre a se intra, prin logos şi cu preţul unui efort supraomenesc, în lumea ştiinţei. Or, ştiinţa s-a născut aici, în Asia Mică grecească, de unde izvorâseră deja Homer şi epopeile sale. S-a născut, dacă socotim mai larg, în această Mediterană Orientală modelată de Grecia şi care va fi centrul lumii vreme de două milenii.
Începând cu secolul al VI-lea înaintea erei noastre, grecii au descoperit că natura oferă un subiect de reflecţie şi de speculaţie în care nu mai e vorba de zei. E o mutaţie de mare forţă. În construcţii intelectuale menite să explice fenomenele naturale, omul începe să ia locul mitologiei. Geologia, meteorologia, biologia, astronomia, într-un singur cuvânt natura, se pot explica prin cifre şi prin matematică. Pitagora, pentru care „numerele sunt esenţa a toate”, şi-a elaborat primele teoreme şi a pus bazele ştiinţei matematice. Cu o intuiţie uluitoare, Leucip şi Democrit şi-au dat seama că materia poate fi împărţită în atomi, iar Euclid a descoperit principiile geometriei.
Întocmai ca portughezii, spaniolii, olandezii, ori mai târziu englezii, şi grecii erau corăbieri. Experienţa îi învăţase că o corabie care se îndepărtează pe mare în zi senină lasă impresia că dispare treptat la linia orizontului şi că, invers, o corabie care se apropie ţi se arată începând cu pânzele, iar coca se arată abia apoi. Mersul pe mare îi mai învăţase că Steaua Polară apărea mai jos pe cer în apele de sud ale Mediteranei decât la nord. Mai pricepuseră grecii şi ceea ce alţii doar bănuiseră, cu îndoieli, înaintea lor: anume că eclipsele de Lună se datorau trecerii satelitului printre Pământ şi Soare, pentru că umbra care se proiecta pe Lună era mereu rotundă, ceea ce ducea la ideea că şi Pământul ar fi rotund. De la greci încoace, Pământul n-a mai fost plat ca o farfurie şi locuit numai pe o parte, cum încă şi-l închipuiau mulţi preoţi ori înţelepţi ai vremurilor dintâi, ci a luat forma perfectă a unei sfere.

visul Bătrânului
Pământul e rotund. Nu, nu stă pe spinarea unei ţestoase, nici nu pluteşte pe o floare de lotus, nici pe ocean, ţinut la suprafaţă de uriaşi şi de îngeri înlănţuiţi. Nu e plat ca un disc. Ce ciudat: are cea mai simplă formă, e rotund. Sau aproape rotund. În vremea Babilonului, a vechiului Egipt şi a Ioniei, marii înţelepţi ştiau toate acestea. Nu şi oamenii simpli. Adevărul, sau mai bine zis ceea ce trecea drept adevăr pe atunci, îşi face loc încetul cu încetul, într-o ordine dispersată. Câteva secole după greci, încă vor mai fi filozofi şi scriitori, ca şi oameni ai Bisericii ori cărturari, care pur şi simplu nu puteau să-şi închipuie făpturi stând cu capul în jos, ori ploaie care cade în sus. Şi până spre zorii epocii moderne mulţi marinari s-au temut că, la capătul mărilor necunoscute, ar putea fi abisul.

firul labirintului
Ceea ce i-a mirat cel mai tare pe marii înţelepţi ai Greciei, pe primii geometri şi filozofi, a fost spectacolul schimbării. Totul se schimbă necontenit sub soare, totul trece, nu încetează să alunece. Iliada şi Odiseea zugrăviseră cu măiestrie precaritatea condiţiei umane: regii pierd tronurile sub loviturile vrăjmaşilor, reginele şi prinţesele sunt târâte în sclavie, toţi oamenii sfârşesc în moarte.
În ultimul secol înainte de Hristos, Lucreţiu a reluat aceste teme în Despre natura lucrurilor: „Nu vezi că până şi pietrele se supun timpului inexorabil? Turnurile cele înalte se prăbuşesc, stâncile se fac pulbere; templele, statuile zeilor se surpă, trădate de vreme; se degradează fără ca divinitatea să poată amâna clipa fatală a distrugerii sau sta în calea legilor naturii.”
Viaţa prilejuieşte în fiecare zi asemenea nelinişti şi scoate la iveală în nenumărate feluri schimbarea permanentă. Laptele se acreşte, fructele se coc, apa îngheaţă, gheaţa se topeşte, iar noi ne trecem timpul îmbătrânind. Când creşte un stejar în pădure, ne grăbim să-l tăiem, îl facem bucăţi, punem buştenii pe foc şi flăcările se înalţă, scad, apoi dispar: din stejar rămâne doar cenuşă. O pală de vânt o împrăştie. Stejarul, buştenii, focul însuşi, cenuşa, totul dispare. Noi, nu mai puţin.
Năuciţi de dezastrul fără sfârşit, păstrăm totuşi sentimentul că, dincolo de ceea ce se schimbă, ceva rămâne fix. Un miez bine ferit pare să reziste. Chestiunea pusă în secolul al VI-lea înaintea erei noastre de filozofii din Ionia e următoarea: „Ce rămâne neschimbat în mijlocul schimbării? Care e substanţa care slujeşte de fundament acestor fenomene ce se înlănţuie neobosite?” Unii, precum Thales, răspund: „E apa.” Alţii susţin că e aerul. Sau focul. Sau „infinitul”.
De altfel, răspunsurile nu prea aveau importanţă. În istoria omenirii însetate de cunoaştere a contat doar întrebarea: „Ce rămâne dincolo de ceea ce trece?”
Sunt doi mari filozofi care s-au încumetat să răspundă. Unul, născut la Efes, aparţine totuşi glorioasei şcoli ioniene: Heraclit. Celălalt, originar din Eleea, un oraş din Grecia Mare, adică din Italia de Sud, este şi cel mai cunoscut din şcoala eleată: Parmenide.
Heraclit, pe care vechii greci îl numiseră deja „obscurul” şi de la care nu ne-au rămas decât câteva fragmente îndeajuns de misterioase, pune accentul pe lupta şi pe tensiunea dintre forţele de sens opus ale naturii, care nu încetează să se înfrunte. Repetă bucuros că totul curge şi că nu ne scăldăm niciodată de două ori în acelaşi râu, fiindcă apa nu conteneşte să meargă la vale şi să se înnoiască. Pentru el, singurul lucru care rămâne neschimbat este schimbarea însăşi. A fost un geniu. A înţeles că, cel puţin aici, sub soare, nimic nu e etern. E filozoful multiplicităţii, al contrariilor, al devenirii, al confruntării, al prăbuşirii şi al schimbării.
Contemporan şi adversar neîmpăcat al lui Heraclit, Parmenide observă că lumea din jur nu se schimbă de fapt deloc. Este o lume a aparenţelor, iar aparenţele nu reprezintă adevărul. Adevărul este cuprins în două cuvinte: „Fiinţa este.” Iar dacă fiinţa este, e imposibil ca şi nefiinţa să fie. Nefiinţa nu poate fi gândită, nici exprimată. „Nefiinţa nu trebuie numită.” Iată-ne deci foarte departe de lupta contrariilor, de la Heraclit. Unică, increată, imuabilă, absolut calmă, fiinţa este desăvârşită în măsura în care un cerc sau o sferă sunt desăvârşite. „E necesar să spunem şi să gândim că numai fiinţa este. Iar nimicul nu este. Pătrunde- te de acest adevăr.” Şi Parmenide a fost un geniu. El a descoperit că lumea există numai pentru că există fiinţa. Şi că singurul lucru care se poate spune despre fiinţă este că este.
Heraclit este părintele dialecticii, prin acest joc al curgerii şi contrariilor, iar Parmenide este întemeietorul ontologiei, adică al cunoaşterii – nu a lucrurilor, stelelor, mineralelor, plantelor, animalelor sau a omului şi a vieţii, adică a tot ceea ce se schimbă, ci al fiinţei ca fiinţă. Pentru Heraclit, totul este mişcare, se schimbă, se dezintegrează. Pentru Parmenide, fiinţa există şi asta e de ajuns.
De-a lungul întregii istorii a filozofiei, sau al istoriei omului în general, Heraclit şi Parmenide au rămas simboluri, doi poli opuşi. În jurul acestei întrebări originare: „Ce rămâne dincolo de ceea ce trece?” şi de răspunsurile contradictorii care i s-au dat, fiecare din ei deschide drum celor ce vor veni. Veacuri şi veacuri după aceştia doi, unii gânditori au fost socotiţi „ionieni”, iar alţii „eleaţi”. Platon este discipolul genial al lui Parmenide, pe care îl admiră şi îl depăşeşte cu mult prin teoria lui asupra „Ideilor” – ideea Măreţiei, a Binelui, a Frumosului, ideea de Dreptate etc. Abia acestea, camuflat înglobate în absolut, reprezintă adevărata realitate, aceea de care depinde însăşi existenţa lucrurilor în lume. Aristotel se înscrie în aceeaşi linie cu Platon. Prin sistemul său bazat pe „cauza primordială” şi pe teoria formei care determină materia şi o face să evolueze de la „fiinţa în putere” la „fiinţa în act” îl aduce pe Platon din ceruri pe pământ. În secolul al XVII-lea, Spinoza va fi şi el un adevărat filozof „eleat” prin concepţia asupra „substanţei”, cu „atributele” şi „stările” ei concrete, care amintesc de şcoala din Milet şi de Parmenide. Evoluţia creatoare a lui Bergson este şi ea o lungă reflecţie asupra posibilităţii sau imposibilităţii de a gândi nefiinţa. Dimpotrivă, în secolul al XIXlea, Hegel, apoi Karl Marx şi Engels ţin clar de şcoala ioniană. De acolo îşi iau tema confruntării dintre teză şi antiteză. Prin răsturnarea pe care o operează asupra dialecticii idealiste hegeliene, care devine materialism dialectic şi dialectică a naturii, ei dau o viaţă nouă bătrânei dialectici a lui Heraclit, aceea a luptei contrariilor şi a schimbării.

(în curs de apariţie la Editura Baroque Books & Arts)