Nu mai e nevoie să-l prezentăm cititorilor României literare pe fondatorul şi editorialistul hebdomadarului francez „Le Nouvel Observateur”. Iată ce scrie Jean Daniel în editorialul său din primul număr pe septembrie al revistei: „Fiindcă valul de cărţi despre Camus precede o serie de manifestări care vor avea loc de la Lourmarin la Marsilia consacrate centenarului naşterii scriitorului, simt nevoia unei defulări. Am început prin a-mi pierde răbdarea, dar acum sunt exasperat. Mă înfurie repetarea în majoritatea textelor, într-o formă sau alta, ideea că autorul Mitului lui Sisif ar fi fost considerat un filosof pentru clasele terminale. Persistă evocarea acestei absurdităţi pe care epoca noastră, pilotată de intrepidul Michel Onfray, ar fi denunţat-o, din fericire, în cele din urmă. Dar, Dumnezeule mare, nimic mai neadevărat! Sunt ani buni de când Camus e considerat un filosof autentic şi indispensabil. N-am fost aşteptaţi noi ca s-o spunem. În orice caz, acela care avea cea mai mare autoritate ca să proclame adevărul era nimeni altul decât Jean-Paul Sartre. La moartea lui Camus, Sartre a publicat un omagiu răscolitor, în care, cu o solemnitate patetică, îl situa printre filosofii care au contribuit cel mai mult la gândirea franceză. După Sartre, ar fi trebuit să se tacă sau măcar să fie citat. Dar nu, autorul prostiei cu pricina, reluată la nesfârşit, – titlu al unui pamflet tipărit zece ani după moartea lui Camus – Jean-Jacques Brochier, a izbutit să-şi facă un soi de publicitate care frizează posteritatea”. (În literatură, şi prostiile îşi au soarta lor. Nimeni nu mai ştie astăzi cine a fost Brochier, dar prostia lui a rămas în memoria multora).