Cu opt ani în urmă îşi condusese prietenul la North Wall şi îi urase drum bun. Lui Gallaher îi mersese bine. Îţi dădeai seama numaidecât după aerul său de om umblat, după croiala fină a costumului din tuid şi după siguranţa cu care vorbea.

Puţini aveau calităţile lui şi încă şi mai puţini erau cei cărora un asemenea succes nu li se urcase la cap. Gallaher era un om cu inimă mare şi era firesc că a reuşit. Nu era de ici, de colo să ai un prieten ca el.

 Încă de pe la orele prânzului, Micului Chandleriii nu-i stătea gândul decât la întâlnirea sa cu Gallaher, la invitaţia lui Gallaher, şi la Londra, marele oraş în care trăia Gallaher. I se spunea Micul Chandler pentru că, deşi era doar cu puţin sub statura medie, lăsa impresia unui om mărunt. Avea mâini albe şi mici, conformaţia fragilă, vocea domoală şi maniere alese. Îşi îngrijea cu mare atenţie mustaţa şi părul blond şi mătăsos şi îşi parfuma discret batista. Semilunele unghiilor sale nu aveau cusur, iar când zâmbea, lăsa să i se vadă un rând de dinţi albi, ca de copil.

În timp ce şedea la biroul său din King’s Innsiv, se gândea la schimbările pe care acei opt ani le aduseseră. Prietenul pe care îl cunoscuse pe când era ponosit şi nevoiaş ajunsese să fie un nume în presa londoneză. Micul Chandler se oprea adesea din scrisu-i istovitor ca să privească pe fereastra biroului. Văpaia unui apus de toamnă târzie învăluia iarba şi aleile. Doicile neîngrijite şi bătrânii decrepiţi care moţăiau pe bănci erau învăluiţi într-o pulbere feerică, aurie; erau îmbrăcaţi în scânteile ei toţi cei aflaţi în mişcare: copiii care alergau, ţipând de-a lungul potecilor cu pietriş, şi toţi cei care treceau prin grădini. Urmărea spectacolul şi se gândea la viaţă; şi, (aşa cum se întâmpla de fiecare dată când se gândea la viaţă), se întristă. O melancolie blândă îl cuprinse. Simţi cât de zadarnic era să se împotrivească sorţii, aceasta fiind povara înţelepciunii pe care generaţii şi generaţii dinaintea lui i-o lăsaseră moştenire.

Îşi aminti de cărţile de poezie de pe rafturile de acasă. Le cumpărase pe când era burlac şi, în mai multe seri, când şedea în cămăruţa care dădea în hol, fusese tentat să ia una de pe raft şi să-i citească ceva nevestei lui. Însă timiditatea îl împiedicase de fiecare dată, şi astfel cărţile rămăseseră la locul lor, pe rafturi. Câteodată repeta versuri pentru sine, iar aceasta îl consola. 

Când bătu ora de închidere a programului, se ridică şi se despărţi de colegi, salutândul pe fiecare în parte. Silueta sa modestă şi îngrijită trecu pe sub arcada feudală de la King’s Inns, şi iute o luă în jos pe Henrietta Streetv. Asfinţitul auriu pălea şi se lăsa frigul. O ceată de copii murdari împânzeau strada. Stăteau pe loc sau alergau în mijlocul drumului, se căţărau în patru labe pe treptele dinaintea uşilor întredeschise, sau şedeau pe vine ca şoarecii. Micul Chandler aproape că nu-i vedea. Îşi croi cu iscusinţă drum prin viermuiala străzii şi pe sub umbra conacelor părăginite şi lugubre în care chefuise vechea aristocraţie a Dublinului. Nu-l mişca nici o umbră a trecutului, căci mintea sa mustea de bucuria prezentului.

Nu mai fusese niciodată la Corlessvi, dar ştia că este printre cele mai bune. Ştia că, după ce veneau de la teatru, oamenii mergeau acolo să mănânce stridii şi să bea ceva, şi auzise că acolo chelnerii vorbesc franceză şi germană. Trecând noaptea în grabă pe acolo, văzuse cupeuri oprite la intrare şi doamne cu haine scumpe, care coborau şi intrau zorite, însoţite de cavaleri. Purtau rochii extravagante şi o mulţime de şaluri. Aveau feţele pudrate şi, ca nişte Atalantevii, îşi săltau cu teamă rochiile să nu măture pe jos. Trecuse întotdeauna fără să-şi întoarcă privirile spre acel loc. Obişnuia să meargă în pas vioi pe stradă chiar şi în miez de zi, iar ori de câte ori îl prindea noaptea în oraş, grăbea pasul temător şi agitat. Câteodată, însă, căuta cu dinadinsul această teamă. Alegea cele mai întunecate şi înguste străzi şi, mergând înainte cu îndrăzneală, se simţea tulburat de liniştea care îi împresura paşii; îl tulburau siluetele hoinare şi tăcute, iar uneori când se întâmpla să audă râsete pe înfundate, tremura ca varga.

Făcu dreapta spre Capel Street. Ignatius Gallaherviii în lumea presei londoneze! Cine ar fi crezut acum opt ani că aşa ceva era cu putinţă? Totuşi, acum că rememora trecutul, Micul Chandler îşi amintea multe trăsături care prevesteau gloria prietenului său. Lumea spunea că Ignatius Gallaher e desfrânat. Desigur, era adevărat că la acea vreme umbla cu tot soiul de depravaţi, bea fără măsură şi se împrumuta în stânga şi-n dreapta. În cele din urmă, fusese implicat într-o poveste dubioasă, un fel de tranzacţie bănească: sau cel puţin, acesta era unul dintre motivele grabnicei sale plecări. Dar nimeni nu-i contesta talentul. Ignatius Gallaher avea ceva… ceva anume care nu putea să nu te impresioneze. Chiar şi atunci când era strâmtorat şi nu ştia cum să mai facă rost de bani, tot se ţinea tare. Micul Chandler îşi aminti (iar amintirea îi aduse o uşoară îmbujorare de mândrie) una dintre vorbele lui Ignatius Gallaher când acesta se găsea în dificultate:
– Pauză acum, băieţi, spunea el degajat. Hai să ne punem rotiţele-n mişcare.
Ăsta era Ignatius Gallaher, şi, fir-ar să fie, ţi-era greu să nu-l admiri.
Micul Chandler iuţi pasul. Pentru prima dată în viaţă, se simţea superior celorlalţi trecători. Pentru prima dată, sufletul său se revolta împotriva lipsei de eleganţă apăsătoare de pe Capel Street. Hotărât lucru: dacă voiai să ajungi departe, nu puteai rămâne aici. În Dublin nu puteai face nimic. Când traversă Grattan Bridgeix, privi în josul râului spre cheiurile în terase şi îl cuprinse mila pentru casele sărace şi pipernicite. Parcă erau o ceată de amărâţi care stau cuibăriţi unul într-altul de-a lungul malurilor râului, peste ale căror haine vechi se aşternuseră praful şi funinginea; ţintuiţi de priveliştea amurgului, aşteptând primul fior al nopţii ca să se ridice, să se scuture şi să o ia din loc. Se întrebă dacă poate el să scrie un poem în care să aştearnă acest gând. Poate Gallaher ar reuşi să-l publice într-unul din ziarele londoneze. Era el în stare să scrie ceva original? Nu ştia sigur ce gând voia să transmită, dar ideea că tocmai a avut o sclipire poetică prinse viaţă înlăuntrul său ca un sâmbure de speranţă. Păşi încrezător mai departe.

Cu fiecare pas era mai aproape de Londra, şi mai departe de viaţa lui sobră, care n-avea nimic de-a face cu arta. Simţi în mintea lui o lumină care începe să pâlpâie. Nu era tocmai bătrân, avea doar treizeci şi doi de ani. Se putea spune că abia ajunsese la maturitate. Îl încercau atâtea stări şi impresii pe care voia să le pună în versuri. Le simţea înlăuntrul său. Încercă să-şi cerceteze sufletul, să vadă dacă era un suflet de poet. Melancolia era trăsătura ce-i definea caracterul, gândi el, dar era o melancolie temperată de reîntoarceri la credinţă, la resemnare şi la bucuriile simple. Dacă ar reuşi să aştearnă acest lucru întrun volum de versuri, poate că oamenii l-ar asculta. Ştia că nu va ajunge să fie pe placul celor mulţi. Nu era în stare să înflăcăreze mulţimi, dar poate avea ceva de zis unui cerc restrâns de spirite înrudite. Poate criticii englezi îl vor considera un reprezentant al şcolii celticex datorită tonului melancolic al poemelor sale; pe lângă aceasta, avea să strecoare şi aluzii. Începu să inventeze enunţuri şi fraze din recenziile ce se vor scrie despre cartea lui. „Domnul Chandler versifică uşor şi cu eleganţă.”… „poemele au o notă tristă, melancolică”… „Amprenta celtică”. Păcat că numele său nu avea o sonoritate mai irlandeză. Poate că ar fi mai bine să includă numele de fată al mamei înaintea numelui de familie: Thomas Malone Chandler, sau şi mai bine: T. Malone Chandler. Se gândi să-l consulte pe Gallaher în privinţa aceasta.

Era atât de adâncit în visare, încât trecu de strada pe care o căuta şi trebui să se întoarcă. Cu cât se apropia mai mult de Corless, neliniştea de mai devreme punea iarăşi stăpânire pe el, aşa că se opri nehotărât în faţa uşii. Într-un final, o deschise şi intră.

Lumina şi zgomotul din bar îl reţinură preţ de câteva clipe la intrare. Privi în jurul lui, însă vederea îi fu înceţoşată de strălucirea atâtor pahare roşii şi verzi. I se păru că barul e plin de oameni şi simţi cum aceştia îl cercetau curioşi. Privi repede în stânga şi-n dreapta (încruntându-se uşor, ca să dea un aer serios prezenţei sale), dar când i se limpezi puţin vederea, observă că nu se întorsese nimeni să-l privească: în centrul atenţiei, cum era de aşteptat, îl zări pe Ignatius Gallaher, cu spatele rezemat de tejghea şi cu picioarele întinse şi depărtate.

– Tommy, prietene, ai sosit în sfârşit! Ce să fie? Ce bei? Eu mi-am luat whisky, e mai bun decât ce se bea la Londra. Sifon? Apă minerală? Sec? Şi eu tot aşa îl beau. Îi strică gustu’… Auzi, garçon, fii bun şi adu-ne două jumătăţi de whisky din malţ… Aşa, şi ia zi-mi ce-ai mai făcut de când nu ne-am mai văzut? Dumnezeule, cum îmbătrânim! Ia zi, vezi vreun semn de bătrâneţe la mine? Ha? S-a rărit părul?

Ignatius Gallaher îşi scoase pălăria şi lăsă să se vadă un cap mare, tuns scurt. Avea o faţă puhavă, palidă şi proaspăt bărbierită. Ochii, de un albastru cenuşiu, îi înviorau paloarea nesănătoasă şi străluceau intens deasupra cravatei de un portocaliu aprins pe care o purta. Între aceste trăsături contrastante, buzele sale păreau foarte mari, lipsite de formă şi culoare. Aplecându-şi capul, îşi plimbă trist degetele peste cele câteva fire din creştet. Micul Chandler dădu din cap că nu. Ignatius Gallaher îşi puse pălăria la loc.

– Viaţa de gazetar te doboară, zise el. Toată ziua fuga-fuga după subiecte şi uneori nu le găseşti, şi-apoi, trebuie să vii mereu cu ceva nou. Mi-am zis, ducă-se naibii de corecturi şi de tipografi, câteva zile măcar. Sunt al dracului de fericit că m-am întors la obârşii. Puţină vacanţă face bine oricui. Mă simt de mii de ori mai bine de când sunt iar în mult iubitul şi murdarul Dublinxi… Ţine, Tommy. Apă? Câtă să-ţi pun?

Micul Chandler îl lăsă să-i îndoiască serios whisky-ul.
– Nu ştii ce-i bun, băiete! spuse Ignatius Gallaher. Eu îl beau sec.
– Eu nu prea beau, spuse Micul Chandler cu modestie. O jumătate, rar, când mă întâlnesc cu vreun vechi prieten, asta-i tot.
– Mă rog, răspunse vesel Ignatius Gallaher. În cinstea noastră, a vremurilor bune şi a vechilor prietenii.
Ciocniră paharele şi băură pentru urare.
– M-am întâlnit astăzi cu câţiva din grupul nostru, spuse Ignatius Gallaher. O’Hara nu pare s-o ducă prea bine. Ce mai face?
– Nimic, răspunse Micul Chandler. A ajuns rău.
– Dar Hogan stă bine, nu?
– Da, e în Comisia Agrară.xii
– L-am văzut într-o seară la Londra şi mi s-a părut doldora de bani… Bietul O’Hara! Băutura, nu-i aşa?
– Şi altele, spuse scurt Micul Chandler.
Ignatius Gallaher râse.
– Tommy, spuse el, văd că nu te-ai schimbat deloc. Ai rămas acelaşi om serios care-mi ţinea predici duminică dimineaţa când mă durea capul şi eram mahmur. Ar trebui să mai cutreieri şi tu lumea! N-ai mers nicăieri, nici măcar în excursie?
– Am văzut Isle of Manxiii, spuse Micul Chandler.
Ignatius Gallaher râse.
– Isle of Man! zise el. Du-te şi tu la Londra, sau la Paris. Mai degrabă la Paris. Are să-ţi prindă bine!
– Tu ai fost la Paris?
– Şi-ncă cum! M-am bucurat din plin, pot să zic.
– Şi e aşa frumos precum se spune? întrebă Micul Chandler.
Sorbi puţin din pahar în timp ce Ignatius Gallaher îşi termină hotărât băutura.
– Frumos? reluă Ignatius Gallaher, savurând în acelaşi timp cuvântul, dar şi băutura. Nu e aşa de frumos, să ştii. Fireşte, e frumos… Dar şi mai frumoasă e viaţa la Paris, aia face toţi banii. Ce oraş, Parisul! Ce veselie, ce iureş, ce încântare...
Micul Chandler îşi bău whisky-ul şi încercă până ce reuşi în cele din urmă să facă şi el semn barmanului. Comandă încă un rând.
– Am fost la Moulin Rougexiv, continuă Ignatius Gallaher după ce barmanul le luă paharele goale, şi am fost prin toate cafenelele boemei pariziene. Date naibii! În nici un caz pentru un puritan ca tine, Tommy!
Micul Chandler nu zise nimic până ce barmanul se întoarse cu cele două pahare. Apoi ciocni uşor paharul prietenului său, repetând toastul de mai devreme. Începea să se simtă oarecum dezamăgit. Tonul lui Gallaher şi felul în care acesta se exprima nu erau pe placul lui. Era cam vulgar prietenul lui, şi el nu simţise acest lucru până atunci. Dar poate că era doar o urmare a şederii sale la Londra, în agitaţia şi concurenţa de la ziar. Îşi păstrase farmecul de odinioară, în ciuda aroganţei lui de acum. Iar la urma urmei, Gallaher trăise, văzuse lumea. Micul Chandler se uită cu invidie la prietenul său.
– Parisul e un oraş vesel, spuse Ignatius Gallaher. Parizienii ştiu să trăiască – şi bravo lor! Dacă vrei să trăieşti cu adevărat, du-te la Paris! Şi să-ţi zic ceva, tare le mai plac irlandezii! Când au auzit că-s din Irlanda, gata-gata să mă mănânce, zău aşa.
Micul Chandler sorbi de patru, cinci ori din pahar.
– Spune-mi, zise, e adevărat că Parisul e aşa de… imoral cum se spune?
Ignatius Gallaher făcu un gest cu braţul drept prin care îl lămurea că e de la sine înţeles.
– Orice loc e imoral, zise. Desigur, la Paris găseşti şi picanterii. Mergi, de pildă, la un bal studenţesc. Cum să-ţi zic, când încep les cocottesxv să se dezlănţuie, aia da viaţă! Presupun că ştii ce sunt alea.
– Am auzit de ele, spuse Micul Chandler.
Ignatius Gallaher dădu whisky-ul pe gât şi clătină din cap.
– Da, spuse. Orice ai zice tu, femei stilate şi dezinvolte ca pariziencele nu mai găseşti.
– Aşadar, e un oraş imoral, spuse Micul Chandler, stăruind timid. Vreau să zic, comparat cu Londra sau Dublinul?
– Londra! exclamă Ignatius Gallaher. Ce mi-e una, ce mi-e alta! Să-l întrebi pe Hogan, băiete. Când a venit la Londra, l-am dus peste tot. Ar putea să-ţi deschidă ochii… Ce faci, Tommy, nu face punci din whisky-ul ăla, bea ca un bărbat!
– Păi, eu…
– E, haide, nu mori dacă mai bei un pahar. Ce să fie? Tot aşa, da?
– Bine... fie!
– François, mai adu-ne unul… Fumezi, Tommy?
Ignatius Gallaher îşi scoase tabachera. Cei doi prieteni îşi aprinseră ţigările de foi şi traseră din ele în tăcere până ce li se serviră băuturile.
– Să-ţi zic ce cred eu, spuse Ignatius Gallaher, ivindu-se după un timp din norii de fum în care se refugiase. E o lume ciudată. Ziceai de imoralitate! Am auzit de cazuri – ce tot spun? – le-am văzut cu ochii mei, cazuri de… imoralitate…
Ignatius Gallaher pufăi meditativ din trabuc şi apoi, vorbind calm, asemenea unui istoric, purcese să-i descrie prietenului său viaţa imorală de prin alte părţi. Înşiră viciile mai multor capitale şi dădu de înţeles că nici un alt loc nu întrecea Berlinul. Pentru unele lucruri nu putea să bage mâna în foc (i le povestiseră prietenii), dar pe altele le trăise pe pielea lui. Nu iertă pe nimeni şi nimic. Dezvălui multe dintre secretele instituţiilor religioase din Europa, descrise câteva dintre obiceiurile la modă în înalta societate şi sfârşi prin a spune amănunţit o poveste despre o ducesă din Anglia, o poveste despre care ştia că e adevărată. Micul Chandler era uluit.
– În fine, spuse Ignatius Gallaher, în viaţa înceată din bătrânul Dublin, cine are habar de toate astea?
– Cât de plictisitor trebuie să ţi se pară, spuse Micul Chandler, după toate locurile pe care le-ai văzut!
– De fapt, răspunse Ignatius Gallaher, e o relaxare să vin încoace, să ştii. Şi, la urma urmei, e locul de baştină, cum se zice, nu? E firesc să te simţi legat. Aşa-i firea omului… Dar zi-mi despre tine. Hogan mi-a spus că ai… descoperit plăcerile vieţii în doi. Acum doi ani, parcă?
Micul Chandler se îmbujoră şi zâmbi.
– Da, răspunse. M-am căsătorit în mai, acum un an.
– Sper că nu-i prea târziu să-ţi adresez cele mai bune urări, spuse Ignatius Gallaher. Nu ţi-am ştiut adresa, altfel aş fi făcut-o la timpul potrivit.
Îi întinse mâna, iar Micul Chandler i-o strânse.
– Ei bine, Tommy, ţie şi soţiei vă urez numai bucurii, bătrâne, bani cu nemiluita şi să mori când te-oi împuşca eu. Asta îţi urează un adevărat prieten, un prieten vechi. Doar ştii asta, nu?
– Ştiu, răspunse Micul Chandler.
– Ceva urmaşi? întrebă Ignatius Gallaher.
Micul Chandler se înroşi iarăşi.
– Avem un copil, răspunse.
– Băiat sau fată?
– Un băieţel.
Ignatius Gallaher îşi bătu zgomotos prietenul pe spate.
– Bravo ţie, îi zise, nici nu mă aşteptam la altceva din partea ta, Tommy.
Micul Chandler zâmbi, se uită pierdut la pahar şi îşi muşcă buza inferioară cu trei dinţi din faţă, albi ca ai unui copil.
– Sper să vii într-o seară la noi, înainte să pleci, zise el. Soţia mea ar fi încântată să te cunoască. Putem să ascultăm puţină muzică şi…
– Mulţumesc mult, bătrâne, spuse Ignatius Gallaher, îmi pare rău că nu ne-am văzut mai devreme. Dar mâine seară trebuie să plec.
– Poate în seara asta…?
– Îmi pare nespus de rău, bătrâne. Sunt cu încă cineva, un băiat tânăr şi răsărit, şi am aranjat să mergem la o mică partidă de cărţi. Altfel…
– Da, înţeleg…
– Dar cine ştie? zise Ignatius Gallaher, prevenitor. Poate la anu’ o să dau o fugă pân-aici, acum că tot am spart gheaţa. O să-mi facă mare plăcere.
– Bine, zise Micul Chandler. Data viitoare când vii, petrecem o seară împreună. Rămâne stabilit?
– Da, rămâne stabilit, răspunse Ignatius Gallaher. La anu’, dacă vin, parole d’honneurxvi.
– În cazul ăsta, să mai luăm un rând, spuse Micul Chandler.
Ignatius Gallaher scoase un ceas mare de aur şi se uită la el.
– Ultimul, adăugă el. Că ţi-am zis că am o întâlnire.
– Sigur, sigur că da, răspunse Micul Chandler.
– Foarte bine, încuviinţă Ignatius Gallaher, atunci să mai luăm un deoc an doruisxvii, cum se zicea odată la un whisky mic, dacă nu mă înşel.
Micul Chandler comandă băuturile. Cu câteva clipe înainte se îmbujorase, iar roşeaţa din obraji nu dispărea. Orice mărunţiş îl făcea să roşească, băutura îl încălzise şi îl însufleţise. Cele trei păhărele de whisky îl ameţiseră, iar trabucul tare oferit de Gallaher îi tulburase mintea, căci el era un om sensibil şi cumpătat. Se întâlnea cu Gallaher după opt ani, se afla cu el la Corless, cu zgomot şi lumini în jur, îi asculta poveştile şi, pentru o scurtă vreme, lua parte şi el la peregrinările şi succesele lui Gallaher – toate acestea erau o aventură care zdruncina firea lui sensibilă. Brusc îşi dădu seama de diferenţa dintre propria- i viaţă şi cea a prietenului său şi găsi că era nedrept. Ca origine şi educaţie, Gallaher era sub el. Era convins că el e în stare să facă mai mult decât tot ce făcuse Gallaher, sau decât putea el face vreodată: oricum, mai mult decât jurnalism de prost gust. Dar avea nevoie de o şansă. Ce anume îl împiedica? Nefericita lui timiditate! Încercă să se justifice, să arate că e bărbat. Înţelese exact motivul pentru care Gallaher îi refuzase invitaţia. Cu tot aerul lui prietenos, Gallaher nu făcea decât să se uite la el de sus, iar vizita sa trăda aceeaşi atitudine faţă de Irlanda.
Barmanul le aduse băuturile. Micul Chandler împinse un pahar către prietenul său, apucându-l hotărât pe celălalt.
– Cine ştie? Spuse pe când îşi ridicau paharele. Când o să vii la anu’, poate că o să am plăcerea de a ura viaţă lungă şi fericire domnului şi doamnei Ignatius Gallaher.
Cu paharul la gură, în vreme ce dădea băutura pe gât, Ignatius Gallaher îi făcu cu ochiul cu subînţeles. După ce bău, plescăi hotărât din buze, puse paharul pe masă şi zise:
– Nici vorbă de aşa ceva, băiete! Întâi vreau să mai zburd o vreme, să cutreier lumea, să-mi trăiesc viaţa şi abia după aceea am să mă leg la cap, dacă o fi s-o fac vreodată.
– Ai s-o faci tu cândva, spuse calm Micul Chandler.
Cu cravata lui portocalie şi ochii de un albastru cenuşiu, Ignatius Gallaher se întoarse cu faţa către prietenul său şi îl privi.
– Oare? zise el.
– Ai să te legi la cap, la fel ca toată lumea, când ai să găseşti femeia potrivită, reluă energic Micul Chandler.
Accentuase uşor cuvintele şi era conştient că se dăduse de gol, dar, cu toate că obrajii i se înroşiseră şi mai tare, nu se feri de privirea prietenului său. Ignatius Gallaher îl privi preţ de câteva clipe şi apoi spuse:
– Dacă vreodată are să se întâmple, pun pariu pe ce vrei tu că n-o să se lase cu dulcegării şi clar de lună. O să fie bogată. Ori are un cont gras în bancă, ori nu-i de mine.
Micul Chandler clătină din cap.
– Habar n-ai tu ce pot eu să fac! zise Ignatius Gallaher, plin de vehemenţă. Un singur cuvânt să zic, şi am la degetul mic orice femeie cu bani. Nu-ţi vine să crezi? Fii sigur de asta! Sunt sute – ce tot zic? – mii de nemţoaice şi evreice putred de bogate, care ce n-ar da să… Ai să vezi, băiete. Să nu-mi spui pe nume dacă nu obţin ce vreau! Când îmi pun un lucru în cap, nu mă las până nu-l capăt, crede-mă pe cuvânt! Ai să vezi.
Dădu paharul pe gât, îşi termină băutura şi râse zgomotos. Apoi privi gânditor în gol şi spuse pe un ton calm:
– Dar nu mă grăbesc. Să aştepte! Nu mă văd stând lângă o singură femeie, drept să-ţi spun.
Plescăi din buze a lehamite.
– Cred că până la urmă te saturi, mai zise el.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Micul Chandler şedea în cămăruţa care dădea în hol, cu un copil în braţe. Ca să mai strângă nişte bani, nu-şi luaseră servitoare, dar Monica, sora mai mică a lui Annie, mai venea o oră-două dimineaţa şi seara să dea o mână de ajutor. Doar că Monica plecase de mult acasă. Era nouă fără un sfert. Micul Chandler întârziase la ceai şi pe deasupra, uitase să-i aducă lui Annie pachetul de cafea de la Bewley’s. Fireşte că Annie era în toane proaste şi-i răspundea tăios. Spusese că asta este, n-o să bea ceai şi gata, dar când se apropie ora la care se închidea magazinul din colţ, hotărî să meargă ea să-şi ia o sută de grame de ceai şi un kilogram de zahăr. Îi puse grăbită copilul adormit în braţe şi zise:
– Ţine-l! Să nu-l trezeşti!
Pe masă era o lampă mică cu un abajur de porţelan alb, iar lumina ei cădea pe o fotografie în ramă de corn. Era fotografia lui Annie. Micul Chandler o privi, şi i se opriră ochii la buzele subţiri şi severe. Annie purta bluza de vară, de un albastru foarte deschis, pe care el i-o dăruise într-o sâmbătă. Îl costase zece şilingi şi unsprezece penny, dar ce emoţii şi ce chin fusese s-o aleagă! Prin ce trecuse în ziua aceea, aşteptând la uşa magazinului până nu a mai fost nimeni înăuntru, s-a apropiat de tejghea şi a încercat să pară în largul lui, în vreme ce vânzătoarea îi aducea o bluză după alta. A plătit la casă şi a uitat să-şi ia restul. Casiera l-a chemat înapoi. În cele din urmă, a ieşit din magazin, examinând pachetul cu atenţie, ca să nu se vadă cât este de îmbujorat. Când sosise acasă cu bluza, Annie îl sărutase, zicându-i că este foarte şic şi frumoasă, dar când auzise preţul, o azvârlise pe masă, zicând că era jaf la drumul mare să ceri zece şilingi şi unsprezece penny pe aşa ceva. La început a vrut să o ducă înapoi, dar după ce o probase, îi plăcuse tare mult, mai ales îi plăcuse cum cădeau mânecile, aşa că îl sărutase, spunândui că fusese foarte frumos din partea lui că se gândise la ea.
Hm!...
Se uită indiferent la ochii din fotografie, şi la fel de indiferent îi răspunseră şi ei. Cu siguranţă ochii erau frumoşi, cum era tot chipul ei de altfel. Doar că lui i se părea meschin. Cum putea să fie atât de nepăsătoare şi de înfumurată? Îl enerva mai ales calmul din ochii ei. Îl respingeau şi-l sfidau. Nu era pic de entuziasm, nici vorbă de înflăcărare. Se gândi la ce îi spusese Gallaher despre evreicele bogate. Ochii lor negri, orientali, se gândi el, atât de plini de dorinţă, de doruri voluptoase!... De ce se însurase, oare, cu ochii din fotografie?
Se surprinse punându-şi întrebarea şi se uită cu teamă de jur împrejur. I se părea meschină mobila frumoasă pe care o cumpărase în rate pentru casa lor. Annie însăşi o alesese şi într-un fel îi amintea de ea. Era la fel de preten- ţioasă şi de frumoasă ca Annie. Încolţi în el o indignare surdă împotriva propriei lui vieţi. Nu putea oare să scape din casa aceasta măruntă? Era oare prea târziu să încerce să trăiască vitejeşte, ca Gallaher? Nu putea să plece la Londra? Încă nu terminase de achitat mobila. Măcar de-ar reuşi să scrie o carte şi s-o publice, poate asta i-ar deschide drumul.
Un volum de poezii de Byron stătea pe masă, în faţa lui. Îl deschise cu grijă cu mâna stângă, ca nu cumva să scoale copilul, şi începu să citească prima poezie din carte:
„E tăcut vântul şi mută mâhnire sub stele,
Nu se mai simte zefirul în dumbravă,
Când mă întorc la groapa Margaretei mele
Şi aştern flori pe ţărâna ei dragă”.xviii
Se opri.
Cadenţa versurilor parcă răsuna în odaie. Cât de melancolică era! Oare putea şi el să scrie aşa, să pună în versuri melancolia din sufletul său? Avea atâtea lucruri pe care voia să le exprime, cum era de pildă, sentimentul ce-l încercase acum câteva ore pe Grattan Bridge. Dacă ar putea să intre iar în starea aceea…
Copilul se trezi şi începu să plângă. Lăsă cartea şi încercă să-l liniştească, dar copilul nu se lăsa liniştit. Începu să-l legene în braţe încoace şi-ncolo, dar copilul plângea cu sughiţuri din ce în ce mai tare. Îl legănă mai repede, în vreme ce ochii săi începură să citească a doua strofă:
„În astă strâmtă groapă-i zace lutul,
Lutul ce altădată…”xix
Era în zadar. Nu putea citi. Nu putea face nimic. Plânsetul copilului îi străpungea timpanul. Era în zadar, în zadar! Era prizonier pe viaţă. Mâinile îi tremurau de nervi şi dintr-o dată se aplecă spre faţa copilului şi ţipă:
– Taci!
Copilul tăcu o clipă, se chirci speriat şi iar începu să urle. Micul Chandler sări din scaun şi străbătu grăbit odaia, cu copilul în braţe, de la un capăt la celălalt. Copilul începu să plângă în hohote de-ţi rupea inima, îşi pierdea suflul patrucinci secunde, apoi izbucnea din nou. Sunetul se lovea de pereţii subţiri ai odăii şi se întorcea la el. Încercă să-l liniştească, dar sughiţurile se accelerau. Se uită la faţa schimonosită şi tremurândă a copilului şi începu să-i fie teamă. Numără şapte sughiţuri neîntrerupte şi, speriat, strânse copilul la piept. Dacă murea!...
O femeie tânără trânti uşa de perete şi intră gâfâind.
– Ce e? Ce s-a întâmplat? strigă ea.
Vocea mamei împinse plânsul copilului la paroxism.
– Nu-i nimic, Annie… nu-i nimic… A început să plângă…
Ea aruncă pachetele pe jos şi îi smulse copilul din braţe.
– Ce i-ai făcut? strigă, ţintuindu-l cu privirea.
Micul Chandler îi înfruntă privirea o clipă, şi inima i se strânse când simţi ura din ochii ei. Începu să se bâlbâie:
– Nu-i nimic… L-a… l-a apucat plânsul… N-am putut… N-am făcut nimic… Ce?
Fără să-l bage în seamă, femeia începu să umble încoace şi-ncolo prin cameră, strângând copilul în braţe şi murmurând:
– Copilu’ lu mama! Copilaşu’ meu! Te-ai speriat, iubire?... Gata, iubire! Gata!... Mieluşelu’ lu’ mama! Mieluşelul meu mult iubit!... Taci cu mama!
Micul Chandler simţea cum îi ardeau obrajii de ruşine şi se dădu la o parte din lumina lămpii. Aşteptă ca hohotele copilului, ajunse la paroxism, să se potolească; ochii i se umplură de lacrimi de remuşcare.

Traducere de Violeta Baroană

i Titlul Un Norişor poate face referire la pasajul din Biblie, 1 Regi, 18:44, când Dumnezeu trimite ploaie, ascultând rugăciunea lui Ilie, punând capăt secetei menite să pedepsească venerarea regelui zeilor, Baal, „Iar a şaptea oară a zis: ‹‹Iată se ridică din mare un nor cît o palmă.››” (Bogdan, 2000: 165).
ii North Wall face referire la unul din docurile de pe râul Liffey.
iii În traducere, „chandler” înseamnă fabricant sau negustor de lumânări. De asemenea, obişnuia să vândă ulei şi săpun de casă. Chandler face trimitere la termenul chandelier din franceza veche, „fabricant sau negustor de lumânări; persoană însărcinată cu iluminatul unei gospodării, a unei mănăstiri, etc.”. El îşi are originea în cuvântul latin, candelarius, „negustor de lumânări”, de la substantivul candela, „lumânare”.
iv O posibilă traducere ar fi Onorabila Societate a Şcolii de Avocatură a Regelui. Am păstrat însă sintagma folosită de autor în original, King’s Inns. King’s Inns reprezintă cea mai veche instituţie de formare juridică. A fost denumită după regele Henry VIII (1491-1547; rege al Angliei între anii 1509- 1547) care a donat pământurile Societăţii. În anii 1790, arhitectul James Gandon a fost rugat de către magistraţi să construiască Four Courts (Clădirea Celor Patru Instanţe) şi Custom House (Casa Vămii). Cele două clădiri găzduiau birourile avocaţilor şi ale magistraţilor. În Oameni din Dublin, Micul Chandler lucrează ca funcţionar la unul dintre aceste birouri.
v Henrietta Street este o stradă din Dublin aflată la nord de Bolton Street. Este considerată una dintre cele mai vechi străzi, în stil georgian, pe care se află intrarea şi clădirea bibliotecii din King’s Inns. A fost numită după Henrietta, soţia lui Charles Fitzroy, al doilea duce de Grafton.
vi Denumirea face referire la un local scump din Dublin, şi anume la Hotelul şi Restaurantul Burlington, al cărui deţinător era Thomas Corless.
vii Conform mitologiei, Atalanta este fata lui Iasus şi a Clymenei. Întrucât părinţii au abandonat-o la naştere, Atalanta a fost crescută de o ursoaică. Cu timpul ea a învăţat să vâneze şi a hotărât că se va căsători doar cu acela care o va întrece în cursă. Milanion s-a dovedit a fi peţitorul norocos, graţie celor trei mere de aur primite de la Afrodita. În timpul întrecerii, el a lăsat merele să îi cadă rând pe rând, iar Atalanta s-a oprit să le adune. În acest fel, ea a pierdut cursa în favoarea lui Milanion.
viii Se poate ca prenumele personajului să facă referire la Sf Ignatius Loyola, un preot spaniol care a pus bazele Societăţii lui Iisus sau a Ordinului iezuit. Acesta a întocmit un program de meditaţii care îi era familiar lui Joyce întrucât scriitorul a beneficiat de educaţie iezuită la colegiile Clongowes Wood şi Belvedere. Duşmanii membrilor Ordinului iezuit i-au acuzat pe aceştia că ar fi îmbrăţişat ideea „scopul scuză mijloacele”, ceea ce a generat sensul de „om fals, perfid, ipocrit”. De asemenea, Gallaher este numele unei familii pe care Joyce a cunoscut-o. Potrivit lui Richard Ellmann, Ignatius Gallaher se aseamănă lui Fred, cumnatul doamnei Gallaher. Acesta a lucrat ca jurnalist în Dublin, însă a trebuit să plece la Londra din cauza unui scandal.
ix Grattan Bridge este unul dintre podurile râului Liffey. A fost construit în 1676, iar la finalizarea construcţiei a fost numit Essex Bridge. Din cauza unor modificări ce urmau să fie aplicate sistemului de drenaj, arhitectura podului a fost modificată. În cele din urmă a fost redenumit Grattan Bridge.
x Şcoala celtică a fost denumită după eseul poetului victorian englez, Matthew Arnold (1822-1888), Despre Studiul Literaturii Celtice (1867). Şcoala celtică reprezintă o mişcare literară a scriitorilor irlandezi care au susţinut dezvoltarea folclorului, culturii şi limbii irlandeze. În 1893, William Butler Yeats (1865-1939) a publicat Amurgul Celtic, colecţie de eseuri al cărui nume a fost atribuit ulterior mişcării literare.
xi În original „dear dirty Dublin” (mult iubitul şi murdarul Dublin) este o sintagmă recurentă ce defineşte oraşul Dublin. Expresia îi este atribuită romancierei irlandeze, Lady Sydney Morgan (1781-1859), autoare a The Wild Irish Girl (1806). Se pare că expresia a luat naştere într-unul dintre cercurile aristocratice din Marea Britanie, pe care Lady Sydney Morgan le frecventa, însă nu se poate afirma cu certitudine că aceasta a brevetat-o. Expresia a fost ulterior preluată de către James Joyce. Apare şi în Finnegans Wake (007.05-06:16-17) sub forma ‘telling a toll of a teary turty Taubling’, autorul optând pentru consoana surdă, t, în locul celei sonore, d. „Dear dirty Dublin” nu are un echivalent în română, ridicând probleme de traducere întrucât nu se pot păstra atât sensul, cât şi aliteraţia.
xii Comisia Agrară (Irlandeză) a supravegheat procesul prin care pământurile deţinute de moşierii irlandezi intrau în posesia arendaşilor.
xiii The Isle of Man este una dintre insulele britanice, situată în Marea Irlandei, între Irlanda şi Marea Britanie. The Isle of Man este o insulă dependentă a Coroanei Britanice, cu regim propriu de guvernare. A fost o destinaţie turistică preferată a irlandezilor.
xiv Moulin Rouge este un cabaret din zona Montmartre a Parisului. A fost construit în 1889, iar cu timpul a devenit faimos graţie dansatoarelor de cancan.
xv Sintagma face referire la o femeie de moravuri uşoare.
xvi (Pe) cuvânt de onoare
xvii Deoc an doruis (ortografia aparţine lui James Joyce). Potrivit dicţionarului on-line Oxford, sintagma „deoch an doris” desemnează o băutură consumată la plecare. Sintagma a fost folosită pentru prima oară în secolul al XVII-lea. De asemenea, dicţionarul on-line, Merriam–Webster, oferă sintagma stirrup cup, un mic aperitiv sub formă de băutură (cel mai probabil, vin), consumat de cel care urmează să plece. Poate să reprezinte şi vasul în care băutura este servită. Un posibil echivalent în română ar fi pahar la botul calului/a bea la botul calului.
xviii Aceasta este prima strofă din poezia lui George Gordon Byron, „On the Death of a Young Lady, Cousin to the Author and Very Dear to Him”. Poemul a fost scris în 1802 şi este inclus în volumul de poezii, Hours of Idleness, publicat în 1807. Versiunea în română reprezintă traducerea mea.
xix Cele două versuri fac parte din a doua strofă a poemului scris de George Gordon Byron, „On the Death of a Young Lady, Cousin to the Author and Very Dear to Him”.