Nu mulţi francezi mai ştiu cine a fost Jacques Laurent (1919- 2000), căruia i-a apărut recent o a doua culegere de articole critice sub titlul „L’Esprit des Lettres”. Articolele datează din anii 1950-1970. În 1971, Laurent a primit Premiul Goncourt. La 71 de ani a devenit membru al Academiei. A iniţiat şi condus publicaţii importante cum ar fi La Parisienne sau Arts A polemizat cu Sartre şi Camus. Tonul articolelor este mai mereu sarcastic. Când Camus primeşte Nobelul, Laurent nu găseşte nimic mai bun de constatat decât că alegerea juriului suedez ţine de o… normalitate care dura de peste o jumătate de secol şi anume de când laureatul, tot un francez, fusese mediocrul poet Sully Prudhomme. „De ce să ne mirăm, scrie Laurent, că o instituţie care ia în considerare caracterul angajat al unei opere şi nu valoarea ei (încoronând-o pe aceasta din urmă doar printr-o întâmplătoare confuzie, ca în cazul lui Gide, Mauriac sau Faulkner) a fost atrasă irezistibil de un om care înaintează anevoios pe calea scrisului, folosindu-se de majuscule ca de cârje, sprijinit pe Conştiinţa Umană, pe Demnitate, deopotrivă Umană, ca şi Libertatea sau Speranţa. Ce om brav!, se va fi spus la Stockholm.” Şi dacă tot a venit vorba de romanul cu teză, adică angajat, iată părerea lui Laurent: „Romanul cu teză este acela în care morcovii sunt gata copţi de la început. Înainte de primul rând al romanelor lor, Bourget sau Sartre, după o deliberare temeinică, demonstrează cum anume ascensiunea prea rapidă a burgheziei conduce la catastrofă. Pentru teoreticienii romanului cu teză, adică angajat, un roman este reductibil la ceea ce enunţă. Este, cu alte cuvinte, rezumabil. Se ştie că o capodoperă nu poate fi rezumată.” Laurent face parte din categoria criticilor răi, tot mai slab reprezentată de la o vreme, în Franţa, ca şi la noi. Din punctul de vedere al criticii literare, trăim într-o epocă a lipsei de măsură.