Marina Dumitrescu, Platoşanevăzută,
Bucureşti, Editura Vinea, 2015, 104 pag.
Când este să fie proiectată
o reprezentare a liricii
noastre feminine de azi
ni se impun parcă de
la sine nume ca : Ana
Blandiana, Ileana
Mălăncioiu, Gabriela
Melinescu, Marta Petreu, Nora
Iuga, Angela Marinescu. Li
se alătură cele ale regretatelor
Constanţa Buzea şi Mariana
Marin. Împreună cu altele fac
să se vadă diversificarea stilurilor,
un proces survenit, după
„deceniul obsedant“, ca reacţie
la spiritul standardizării, al
nivelării direcţionate ideologic.
Numelor pe care le-am amintit
ar fi să li se alăture şi altele, mai puţin
notorii, dar şi ele relevante pentru ceea
ce spuneam că a fost, că este, procesul
diversificării, al înmulţirii stilurilor. Nu
pot fi ignorate, uitate, decât cu
preţul sărăcirii tabloului general.
Un astfel de nume care nu trebuie
ignorat este acela al Marinei Dumitrescu,
poeta de „o izbitoare discreţie”, dacă
este să preluăm formularea oximoronică
pe care i-o consacră colega de generaţie
Ioana Pârvulescu, şi ea poetă şi nu
„doar” critic. Am citat din postfaţa
acesteia la volumul Platoşanevăzută,
al patrulea al Marinei Dumitrescu.
A apărut nu prea demult la Editura
Vinea. Pe marginea lui voi face aici
câteva însemnări.
Să spun întâi că autoarea însăşi,
din chiar primul text, vorbeşte despre
cartea sa, o punere în temă a cititorului
cu felul de poezie pe care avea să-l
întâlnească. I se adresează acestuia
direct : „Cititorule, / Această a patra
carte de versuri/ ia largul precum o
barcă fără vâslaş. / Purtată de curenţi,
/ se va opri din ţărm în ţărm. / O carte
de poezie nu poate avea / decât un
destin imprevizibil. / Deschizând-o,
/ faci parte din el”.
Cartea de poezie a Marinei
Dumitrescu începe aşadar cu începutul,
ca să vorbim astfel, cu ceea ce ar fi
să considerăm că este o artă poetică
a sa: va scrie fără preocupări de
direcţionare („fără vâslaşi”), fără
control tehnic, am putea spune, dând
curs liber impulsurilor simţirii (barca
„purtată de curenţi”) . O acţiune care
îl angajează şi pe fratele-cititor, astfel
cum ni se dă de înţeles : „deschizând-o”
(cartea) faci parte din el, din „destinul
imprevizibil” al ambarcaţiei, de fapt
al oricărei cărţi de poezie. Cealaltă
postfaţatoare (Nicoleta Pălimaru),
fiindcă sunt două postfaţatoare,
distinge în poezia Marinei Dumitrescu,
ca funcţie primordială a discursului
poetic, îndreptarea sufletului către
Instanţa Supremă, acele convorbiri
ale sufletului cu Cel de Sus, astfel că
în esenţă discursul liric devine „pregnant
creştin”.
Nu am o lectură mai nouă a celorlalte
cărţi ale Marinei Dumitrescu (Caiet
roman, 2002, Călătorind în marea
interioară, 2006, Fragmente dintr-un
mozaic necunoscut, 2009 ), dar putem
bănui că există continuitate în ce
priveşte tema credinţei şi a spiritului
religios.
Urmărim astfel proiecţiile
unui suflet (copil) aflat în plină plămădire
şi care-şi găseşte sprijin numai privind
către Marea Prezenţă, către Cel de
Sus: „Ce frică mi se face fără Tine,
Doamne,/ la orice mişcare alt hău /
de feţe şi vorbe / în care mă pot prăvăli
/ nemiluit, / fără frica de Tine, Doamne,
/ se şterge viaţa / în bătaia ploii, /
lăsându-mă pe lume / orfan în delir...”
Urmărim, aşadar, reprezentările
sufletului copil aflat în plină plămădire
sub privegherea sfinţilor neştiuţi,
ajungând repede şi la desluşirea alfabetului
sacralizat, în fapt e o treaptă către
cunoaşterea Celui Prea Înalt: „Lăsat-ai,
Doamne, semn / că vrei să mă citeşti
în alfabetul/ doar ţie cunoscut./ Pofteşte
în inimă prin harta de noduri/ iar
de vei vrea, să-mi spui/ ce ai aflat/
de versul scrijelit aici, / găsit-ai miez?
/ Adună-mă în cugetarea Ta ca o
corabie / plutind în jos pe scara mării
ascunse, / fii călăuza unei biete vieţi
de fragmente”.
A doua copilărie e un stadiu în
care „mai sunt atâtea de învăţat”, de
înfrânt, când ajungem „la malul unor
ape înfricoşătoare, / tot mai reci...”
S-a vorbit despre semnificaţia
celor unsprezece elegii ale Marinei
Dumitrescu (tot atâtea scrisese Nichita
Stănescu, el strângându-le într-un
volum compact, aici fiind diseminate
în toată cartea), cele mai multe adresate
mamei, un personaj sanctificat.
Încărcate de dramatism sunt trimiterile
la ipostazele acesteia, contemplarea
trupului bolnav pe patul de spital,
a trupului care, ajuns acolo, „se
desfrunzeşte”. În general viaţa, fiinţele
care o întruchipează, oricât de umile,
îi apar poetei drept bunul cel mai
preţios şi episodul strivirii sub
talpă a unui gândac dobândeşte
dimensiunea unei mari crime inexplicabile
şi, desigur, de neiertat. „Un gândac
strivit sub picior, / scrâşneşte într-un
fel/ inacceptabil, / când comit crima
cu talpa / nimic nu mă ajută să înţeleg
/ atâta sânge rece, indiferenţa / apasă
toată încântarea lumii, / cum să mă
smulg / din fatalitatea uciderii/
unei insecte,/ din banalitatea ei ?”
Numai de esenţă creştină poate fi această
frământare corespunzătoare cerinţei
biblice: să nu ucizi . Numeroase sunt
raportările la „Maria Născătoare”, la
„Domnul” ce nu trebuie uitat, la răbdarea
Domnului pe care noi, oameni, o punem
prea des la încercare, la „cel mai frumos
mort din lume”, care a fost „Iisus
Nazarineanul”, răstignit „la poala Maicii
Sale”. Toate acestea ne duc la constatarea
religiozităţii acestei poezii, a simbolisticii
şi a înţelesurilor ei creştine. Afinităţile
cu ortodoxismul gândiriştilor interbelici
nu sunt de negăsit.
Marina Dumitrescu este cunoscută
ca jurnalist de radio, activă cândva
la BBC, la RTJ, la „Europa Liberă”,
iar la noi la Radio Cultural. Este şi
publicistă, casantă, în „Dilema”, în
„Dilema veche”, în „22”. Acum ni se
relevă şi ca poetă autentică, într-un
spirit rareori frecventat de liricii
generaţiei sale.
