Eveniment controversat, cu varii, majore și incuantificabile implicații asupra evoluției interbelice a țării, Restaurația din 8 iunie 1930 este subiectul a numeroase studii, volume și contribuții în plan editorial și publicistic. Datorate fie unor importanți istorici și onești memorialiști, fie unor compilatori dedicați avidității de picanterii a „interesului public”, acestea se constituie într-o impresionantă bibliografie. Una dintre sursele de bază ale câtorva temeinici autori a constituit-o chiar mărturia ilustrului om politic Iuliu Maniu, consemnată într-un memoriu din 13 decembrie 1934 anume destinat istoriei. Folosit, firește, cu unele rezerve critice, de îndată ce nimeni nu poate fi mai presus de propria subiectivitate, acest document – stăruitor „repovestit” și parțial reprodus prin citări directe1 – a fost identificat până acum în două fonduri ale Arhivelor Naționale Istorice Centrale (Casa Regală și D.G.P.), precum și în colecția de manuscrise a Bibliotecii Naționale.
O variantă manuscrisă a valoroasei „spovedanii” am descoperit de curând și în arhiva cărturarului G.T. Kirileanu (1872-1960), cel mai important editor al scrierilor lui Ion Creangă, fost bibliotecar al Palatului Regal (1909- 1930) și strălucit funcționar al Cancelariei regale, ca autor de cuvântări regale și devotat colaborator al Prințului Barbu Știrbei 2. Admirator al liderului național-țărănist, pe care l-a cunoscut îndeaproape încă din 1920, când Regele Ferdinand i-a propus lui Maniu să-i transmită prin G.T.K. mesajele confidențiale, iată că fostul bibliotecar regal – îndată mazilit de Carol II („la pachet” cu Prințul Știrbei) – s-a aflat și el în posesia unui exemplar al prețiosului memoriu, transcriindu-l cu migală… După mai bine de 80 de ani, îl oferim cititorului spre o benefică lectură cvasi-integrală, semnalând, între paranteze drepte, atât minorele omisiuni, cât și strict necesarele precizări istorico-lămuritoare.

În chestia Restaurației din 1930 circulă o serie întreagă de versiuni în totul sau în parte greșite. Pentru a restabili adevărul îmi țin de datorință să expun în mod succint fazele principale ale acestui eveniment istoric, lăsând nemenționate toate întâmplările importante – dar nu determinante – petrecute în ce privește revenirea la Tron a Majestății Sale Regelui Carol II.
Convingerile mele monarhice mau îndemnat ca în mod practic, atât în calitate de prezident de partid în opoziție [Partidul Național Român, 1912-1926 și Partidul Național Țărănesc, 1926-1928], cât și în calitate de șef al guvernului [10 nov. 1928 – 7 iunie 1930, 13 iunie – 8 oct. 1930, 20 oct. 1932 – 12 ian. 1933] să susțin ideea monarhică și să servesc Dinastia, chiar și atunci când șefii ei erau adânc nedrepți față de mine și față de partidul din care fac parte. Ideea monarhică nu poate fi apărată decât ferind Dinastia de orice atingere a condițiilor esențiale ființei ei: stabilitatea, continuitatea și autoritatea.
[...]
Am fost invitat șca șef de partidț împreună cu dl. Al. Vaida Voevod șca fost prim-ministruț la Consiliul de Coroană convocat la Sinaia de Regele Ferdinand la finele lui decembrie 1925. Invitarea am primit-o la Cluj, unde ne găseam ambii, nebănuind măcar motivul convocării3. șNoi am fostț sosiți la Sinaia [miercuri, 30 dec.,] înspre seară, șcândț întreaga Curte se găsea la o reprezentație cinematografică și n-am putut primi de la nime vreo informație. Dimineața următoare am fost chemați în audiență. În drum spre Palat m-a întâmpinat un om de încredere al M.S. Regina Maria [col. Nicolae Rădescu, adjutant regal, viitor prim-ministru (1944-45)], care mi-a comunicat obiectul audienței și m-a rugat să fac ceea ce ar dori Regele Ferdinand. Am răspuns că mă voi nizui șstrăduiț cu tot devotamentul să împlinesc dorința Regelui, dar promisiune categorică nu pot să fac până când nu cunosc obiectul dorinței M.Sale. Aceasta, fiindcă nu sunt o persoană particulară, ci prezidentul unui partid cu grea răspundere politică.
Prezentându-mă în audiență la Regele Ferdinand, l-am găsit extrem de întristat. Cu ochii plânși mi-a comunicat într-un ton foarte intim și cu vocea tremurândă că l-a ajuns o mare nenorocire: Prințul Moștenitor Carol a trimis din străinătate șVeneția, 12 dec.ț o scrisoare de abdicare la Tron, că Regele Ferdinand l-a trimis pe Ministrul Palatului, Dl. [Constantin] Hiott, în străinătate, la A.S.R., să-L înduplece să-și revoce abdicarea și să se întoarcă în Țară [dar Prințul a recidivat, semnând o nouă declarație – Milano, 28 dec.]. Mi-a comunicat apoi că va propune Consiliului de Coroană acceptarea abdicării, proclamarea ca moștenitor al Tronului a Principelui Mihai și instituirea unei Regențe. Eu prevăzând pericolul care zăcea în această schimbare de succesiune și în frământările interne ce vor urma din ea, am comunicat că nu pot consimți la această soluție și că sunt împotriva acceptării abdicării A.S.R. Pr. Carol. Am propus drept soluție practică să se comunice Consiliului de Coroană faptele, să se suspende apoi ședința, să se amâne hotărârea și să se propună Consiliului de Coroană trimiterea unei delegațiuni compuse din 3 oameni politici, dintre care unul să fie șprimministrulț Ion I.C. Brătianu, delegație care să se pună în contact personal cu A.S.R. Principele Moștenitor, pentru a-l îndupleca să revină asupra hotărârii sale, șfaptț care speram că se va întâmpla. [...] Am motivat procedura aceasta cu faptul că A.S. Pr. Carol este moștenitorul Tronului, deci în legătură de drept public cu Statul; că incidentul nu se poate lichida numai pe baza intervenției Curții Regale, ci trebuie să se facă intervenții și prin factorii oficiali ai vieții de stat, calitate pe care Dl. Hiott nu o avea.
Regele Ferdinand n-a acceptat această propunere și, foarte emoționat, mi-a spus că este convins că intervenția nu va avea nici un succes și că, în afară de aceasta, Dl. Hiott i-a raportat că A.S.R. Pr. Carol se află într-o stare sufletească atât de surescitată, încât o nouă intervenție l-ar zgudui prea grav. [...]
La Consiliul de Coroană, Regele Ferdinand a făcut propunerea să ia la cunoștință de hotărârea pe care a luat-o El ca șef al Familiei Regale, de a primi abdicarea la Tron a Prințului Carol și a-l declara pe Principele Mihai de Moștenitor al Tronului. A rugat pe cei prezenți să se declare privitor la această propunere. Toți cei care au luat cuvântul șIon Mihalache, Patriarhul Miron Cristea, G-ral Al. Averescu, G-ral Constantin Prezan, Ion I.C. Brătianuț s-au declarat, cu diferite comentarii, pentru acceptarea și aprobarea hotărârii Regelui Ferdinand, în afară de D-nii Iorga, Vaida și eu. Eu repetând opinia mea arătată Regelui Ferdinand în audiența particulară, am făcut contrapropunerea pe care o formulasem înainte Regelui. Ionel Brătianu s-a declarat în contra propunerii mele și pentru propunerea Regelui. Dl. Vaida și eu ne-am susținut părerea până la sfârșit, iar Dl. Iorga pe urmă a declarat că se supune hotărârii Regelui, cu toate că a avut cu Regele un schimb de cuvinte destul de accentuate. Consiliul de Coroană a acceptat abdicarea Prințului Moștenitor. Regele a fost foarte afectat de atitudinea D-lor Vaida, Iorga și a mea și toți cei prezenți, după terminarea Consiliului de Coroană, au fost unanimi în părerea că s-a terminat cariera mea politică și că soarta partidului nostru e pecetluită.
Scurt timp după aceasta, Regele s-a îmbolnăvit. Prin mijloace indirecte care îmi stăteau la dispoziție, am lucrat tot timpul ca Regele să-și schimbe opiniile sale față de A.S.R. Pr. Carol. Aveam informații sigure că sentimentele Regelui Ferdinand evoluează în mod favorabil, dar că anturajul șîn mod deosebit, fruntașii liberali și Prințul Barbu Știrbeiț lucrează din răsputeri împotriva Prințului Carol. În situația aceasta am cerut Regelui o audiență, cu motivarea că doresc să-i raportez despre fuziunea Partidului Național cu Partidul Țărănesc șprodusă la 10 oct. 1926ț, dar cu gândul să-I vorbesc despre tranșarea în alt mod a chestiunii Prințului Carol. Nu mi s-a acordat audiență – presupun că la influența anturajului Regelui, care anturaj avea păreri diametral opuse atitudinii mele în chestiunea Prințului Carol. [...]
După căderea guvernului Averescu ș4 iunie 1927ț și decedarea Regelui Ferdinad [20 iulie 1927, urmată de neașteptata moarte a lui Ion I.C. Brătianu, în 24 nov. 1927] am continuat acțiunea în Partid, în opinia publică și în jurul A.S.R. Pr. Carol [...], iar după venirea partidului meu la guvern [10 nov. 1928], convingându-mă și mai mult că guvernarea țării sub conducerea unei Regențe întâmpină dificultăți, deși în contra Regenței personal nu puteam să mă plâng nici ca patriotism, nici ca înțelepciune ori considerație personală față de mine, am continuat acțiunea începută în opoziție – desigur, cu cuvenitele precauțiuni pe care mi le impunea calitatea mea oficială [de președinte al Consiliului de Miniștri].
[...] Între timp, A.S.R. Pr. Carol a aflat motivul pentru care nu eram dispus să fac declarații obligatoare și pași hotărâtori în sensul revenirii Sale. Această împrejurare L-a și îndemnat să organizeze demersul descris de Dl. Petre Ciolan [consul la Paris] într-un raport al său:
„În una din zile am fost chemat urgent la șhotelț Claridge. Imediat ce am sosit, am fost introdus la A.S.R. Pr. Carol. La câteva minute, apare D-na șElena-Magdaț Lupescu, care după salutul de rigoare, fără preambul, se adresează direct mie, debitând ca o lecție învățată pe dinafară, următoarele: «Eu știu, Domnule Ciolan, pentru ce Dl. Maniu se opune revenirii Alteței Sale; el crede că eu voi veni în Țară după Alteța Sa și voi face dificultăți. Ei bine, declar aci, în fața Alteței Sale, că este cea mai mare eroare. Eu am fost lângă Alteța Sa un tovarăș de suferință. L-am încurajat în momente de întristare, L-am îngrijit când a fost bolnav. I-am întreținut moralul sănătos și plin de încredere și voi fi cea mai fericită când Alteța Sa se va reîntoarce. În ziua când Alteța Sa Regală își va relua Tronul spre fericirea Țării, eu voi dispare pentru totdeauna și nici nu vreau să se vorbească despre mine». Când a terminat, intervine A.S. Regală: «Este drept, Ciolane, că Doamna nu a fost niciodată o piedică pentru mine, că niciodată nu s-a opus planurilor Mele de a Mă reîntoarce, precum s-a vorbit pe contul ei. Nu voi uita însă devotamentul cu care M-a îngrijit în exilul meu și îi voi purta o curată recunoștință».
Cum s-a terminat această spovedanie, D-na a plecat, iar la câteva minute, Alteța Sa m-a concediat, fără a mai discuta altceva cu mine.
Ieșind pe culoarul hotelului, mă ajunge din urmă [Constantin zis] Puiu Dumitrescu șsecretar particular al Prințului Carolț și îmi spune: «Ei, ai auzit ce ți-a spus Alteța Sa Regală? Ești singurul căruia i-a făcut declarații oficiale relativ la situația D-nei Lupescu. Natural că asta este pentru ca tu să o transmiți stăpânului tău»”.
[...] Între timp, Partidul Liberal a simțit că se pregătește ceva. A început o campanie injurioasă în contra A.S.R. Pr. Carol. Pe de altă parte, ziarul „Cuvântul” a început în mod timid, dar totuși clar, o campanie pentru venirea A.S.R. Principele Carol. Găsind de neadmisibilă o campanie violentă împotriva A.S.R., am hotărât confiscarea ziarelor care duceau campania, dar am confiscat și ziarul care făcea pe față propagandă pentru revenirea A.S.R. Pr. Carol. Măsura trebuia să fie egală și dreaptă și ea se întemeia pe principiul că nu admit să fie discutată „chestiunea închisă”, nici să fie ponegrit Tatăl Regelui Țării. S-a produs o mare vâlvă, care în definitiv servea scopul de a actualiza chestiunea.
În situația aceasta, se prezintă la mine într-o zi, la finele lunii mai 1930, maiorul șVictorț Precup, bun cunoscut al meu – devotat al Prințului Carol și care a avut un rol hotărâtor în procesul Manoilescu4 – și mă informează că a fost la Prințul Carol, care l-a rugat să vie la mine să mă întrebe ce atitudine voi avea eu dacă El, A.S.R., într-o zi se va hotărî să vină acasă. Eu l-am încredințat să spună Alteței Sale Regale că nu e nevoie de aceasta și nu trebuie să facă nimic, pentru că A.S.R. Pr. Nicolae în 18 iulie va pleca la Paris, când va căuta o întâlnire cu A.S.R. Pr. Carol și, cu această ocazie, se vor putea discuta lucrurile – până când îl voi putea vedea și eu.
L-am întrebat pe maiorul Precup ce va fi cu D-na Lupescu? Mi-a răspuns: „Nu vine în țară”. I-am spus apoi: „Dacă, cu toate acestea, din motive pe care eu nu le pot aprecia și nu le cunosc, A.S.R. Principele Carol s-ar decide să facă un pas hotărâtor independent, în mine nu va găsi un dușman, ci un binevoitor”.
Maiorul Precup a plecat imediat înapoi și s-a reîntors apoi la București, unde a sosit la 4 iunie 1930 și mi-a comunicat că Pr. Carol a plecat din Paris cu scopul de a veni la București, că A.S.R. contează pe bunăvoința mea, rugându-mă să nu fac nimic împotriva lui și să îmbrățișez ideea Restaurării, deoarece A.S.R. Pr. Carol nu mai putea aștepta și că el, Precup, pleacă în aceeași seară înapoi, pentru a-l întâlni în drum, ca să-i comunice hotărârea mea.
Eu i-am spus părerea mea: „Că ar fi fost mai bine dacă ar fi așteptat sosirea A.S.R. Pr. Nicolae, dar, dacă s-a hotărât altfel, eu îl voi primi cu toată bunăvoința și nu-i voi face nici o greutate”. L-am întrebat despre timpul precis când poate să sosească A.S.R. Pr. Carol. Nu mi-a știut da un răspuns precis, dar ne-am înțeles că ne va ține în curent prin maiorul șIonț Nicoară. Într-adevăr, maiorul Nicoară, în noaptea următoare [5/6 iunie], la ora 12, a venit la mine și mi-a comunicat că A.S.R. Pr. Carol de fapt a plecat din Paris, este în drum și că a doua zi dimineață va pleca din München cu avionul spre București, va ateriza la Cluj pentru a lua benzină, semnalând probabila sosire la București pe după masă [vineri, 6 iunie], la ora 6. Mi-a mai dat informația că partidul D-lui G-ral Averescu [Partidul Poporului] a făcut plan de a readuce pe Pr. Carol și că în acest scop o echipă de partizani ai D-lui G-ral Averescu așteaptă pe A.S.R. la Viena, gata de plecare cu un avion.
Dar tot atunci mi-a dat și o informație inexactă, care m-a derutat și care mi-a impus o atitudine din care au urmat serioase neplăceri pentru mine și o răstălmăcire a atitudinii mele, care dăinuiește și azi. Mi-a comunicat, anume, că partizanii D-lui G-ral Averescu au ținut în aceeași noapte o consfătuire intimă la Dl. Mihail Manoilescu, la care ar fi luat parte, între alții, și D-nii șOctavianț Goga șcare părăsise din 1920 P.N.R., intrând în Partidul Poporuluiț și [Grigore] Iunian, în care consfătuire s-ar fi discutat amănuntele readucerii A.S.R. Pr. Carol prin ei și a restaurării organizate de ei, afirmându-mi că i-ar fi văzut pe domnii numiți cu ochii săi.
Afirmația aceasta, care s-a dovedit ulterior inexactă în ce privește pe Dl. Iunian, de a fi luat parte fără știrea D-lui I. Mihalache șșeful său țărănistț – pe care în mod indirect îl întrebasem în această privință – la o consfătuire străină de partidul nostru, pentru restaurarea Prințului Carol șprin acțiunea Partidului Poporuluiț, mi-a impus o reticență desăvârșită și o discrețiune îndoită. De aceea, nu numai că nu am spus nimic în preziuă colegilor din guvern, fapt pentru care ulterior am cerut scuze, dar am făcut declarații în sens contrar. M-am mărginit, în preseara sosirii A.S.R. Pr. Carol, să fac următoarele demersuri: l-am chemat la mine pe dl. col. [Alexandru] Manolescu, adjutantul A.S.R. Pr. Nicolae, și l-am rugat să se prezinte la A.S.R. îndată după sosirea Sa din provincie, unde era în inspecție, ca să-mi ceară o audiență imediată, încă în aceeași seară, având să-i comunic lucruri extrem de importante; am chemat la mine pe Dl. ministru al Armatei, G-ral șNicolaeț Condeescu, i-am comunicat că A.S.R. Pr. Carol ca mâine seară are să sosească la București și l-am rugat să dea ordin corpurilor de armată din Cluj și Iași să pună în stare de acțiune toate trupele șacestoraț, să consemneze ofițerii în cazărmi și să fie în orice moment gata pentru a face față eventualelor incursiuni pe care le-ar întreprinde ungurii sau rușii la știrea venirii A.S.R. Pr. Carol în țară. [...]
A.S.R. Pr. Nicolae m-a primit în aceeași seară [5 iunie]. I-am comunicat pe scurt cele știute și i-am propus să fie de acord, rămânând să vorbesc și cu ceilalți regenți, ca A.S.R. Pr. Carol să intre în Țară, să fie primit în mod cuvenit, să fie găzduit la Palatul Cotroceni, ceea ce, dacă A.S.R. Pr. Nicolae nu ar putea face, să se învoiască să-L primesc eu, la Președinția Consiliului șde Miniștriț, unde există o cuvenită locuință pentru El. A.S.R. Prințul Nicolae a primit surprins, dar cu mult calm, știrile raportate și a acceptat întru toate propunerile mele, cu multă bunăvoință pentru A.S.R. Prințul Carol.
În dimineața următoare am mers la Dl. Al. Vaida Voevod șministru de Interneț, pe care în preziuă îl prevenisem, i-am comunicat că A.S.R. Principele Carol deseară va sosi la București. De la dânsul am mers la Regentul Sărățeanu și i-am comunicat sosirea A.S.R. Principelui Carol pentru deseară, rugându-l să se învoiască, la fel ca Prințul Nicolae, la reîntoarcerea Lui. L-am rugat mai departe ca, în cazul când A.S.R. Pr. Nicolae va voi să rămână regent, să-și dea demisia din Regență pentru a face loc A.S.R. Principelui Carol, ceea ce Dl. Sărățeanu a admis fără nici o rezervă. După dejun, la ora 3½, m-am prezentat la Regentul Patriarh [Miron Cristea], i-am comunicat sosirea A.S.R. Prințul Carol, cerându-i învoirea pentru intrarea Lui în Țară și în Regență, învoire pe care a dat-o fără nici o ezitare. După aceasta i-am comunicat D-lui Mihalache și celorlalți domni miniștri chemați la Președinția Consiliului [de Miniștri] sosirea A.S.R. Prințul Carol și l-am rugat pe Vaida să ia cu sine pe Prefectul Poliției, dl. G-ral șEracleț Nicoleanu, și 100 de jandarmi, să se ducă la Aerodromul Băneasa pentru a-L întâmpina pe A.S.R. Principelui Carol și a-L conduce la Cotroceni.
Spre nenorocire, A.S.R. Pr. Carol a fost silit să aterizeze în drum la Vadșul Crișului – Bihorț și, din cauza aceasta, a sosit la Cluj mai târziu; iar în drumul dintre Cluj și București l-a surprins un vifor în Carpați, din care cauză a sosit în București cu câteva ceasuri de întârziere. Această întârziere a încurcat întregul curs al lucrurilor. D-nii Vaida și Nicoleanu, văzând că Pr. Carol nu sosește nici după sosirea avionului regulat de pasageri, s-au întors în oraș, crezând că nu mai vine. A.S.R. Pr. Carol sosind mai târziu cu avionul pe aerodrom și văzând că nu-L așteaptă nimeni în afară de un detașament de jandarmi, care trebuia să stea la dispoziția d-lui Vaida, și de câțiva ofițeri de la Regimentul de Vânători, care se vede erau preveniți, a plecat cu aceștia din urmă la cazarma Regimentului de Vânători și de acolo la Palatul Cotroceni, dând prin aceasta sosirii A.S.R. un caracter cu totul neavenit.
[...] Îndată însă după sosirea A.S.R. Pr. Carol lucrurile au început să se dezvolte nepotrivit. Influența anturajului Său s-a validat fără amânare.
După sosirea la Cotroceni, m-am prezentat șfiind chemat telefonicț la A.S.R. Pr. Carol și, din conversația care s-a desfășurat, am constatat că este indispus față de mine și că este sub impresia unor informațiuni greșite și direct dușmănoase mie. Neturburat de această împrejurare, am discutat modalitatea venirii Lui la Domnie și ne-am înțeles în mod categoric că El va intra în Regență în locul A.S.R. Prințul Nicolae sau al D-lui Sărățeanu, așa după cum urma să ne înțelegem a 2-a zi dimineață. Chestiunea D-nei Lupescu nu am pus-o deloc în discuție – ar fi fost cu totul nepotrivit în împrejurările date, iar pe de altă parte nu vroiam să intru în discuțiunea unei chestiuni pe care o consideram tranșată prin declarația făcută d-lui Petre Ciolan și comunicată mie direct. Aceasta s-a întâmplat noaptea, între orele 2 și 3 dim.
Dimineața, la ora 6, D-nii Ion Mihalache și Gr. Iunian mi-au comunicat că au fost în audiență la A.S.R. Pr. Carol și că A.S.R. le-a spus că vrea să fie proclamat Rege și că Domniile lor Mihalache și Iunian sânt de acord cu această părere a A.S.R. Am fost foarte surprins de această întorsătură a lucrurilor, care îmi dobora tot planul de procedare.
Planul meu era ca A.S.R. Pr. Carol să intre în Regență; în timpul foarte scurt al funcției Sale de Regent să se anuleze divorțul de Principesa Elena și să se aranjeze definitiv chestiunea D-nei Lupescu. Toate acestea terminate în câteva săptămâni, să fie proclamat Rege prin concursul și cu consensul Regenței. Plan absolut exact gândit și pregătit, mai ales că eram precis informat că A.S.R. Pr. Carol este decis sincer să nu revină D-na Lupescu.
În situația schimbată, am convocat [sâmbătă, 7 iunie] pe cei trei Regenți pentru a le comunica dorința A.S.R. Pr. Carol și ne-am înțeles ca A.S.R. Pr. Nicolae, Patriarhul și cu mine să ne prezentăm la A.S.R. Pr. Carol pentru a-l convinge să renunțe la planul de a se proclama Rege, să consimtă a întra în Regență. Ne-am prezentat, am expus situația, dorințele și argumentele noastre, dar fără rezultat. A.S.R. Pr. Carol a declarat că dorința Lui este să fie proclamat Rege, dar firește se va supune voinței reprezentanților națiunii. Am convocat Consiliul de Miniștri. Între timp a venit la mine maiorul Precup și mi-a comunicat că Prințul este decis să fie proclamat Rege și că opinia publică civilă și militară este pentru a fi tranșată chestiunea imediat, iar nu prin etape. Veracitatea acestei informațiuni nu putea fi dubitată de mine. La Consiliul de Miniștri, cinci miniștri au votat pentru întrarea în Regență, iar 6 pentru a fi proclamat de Rege. Adevărat că D-nii Mihalache și Iunian au declarat că deși opinia mea a rămas în minoritate, totuși ei sânt gata de a se supune hotărârii mele, oricare ar fi ea.
Încă în decursul ședinței Consiliului de Miniștri s-a prezentat o mare delegație (peste 30 de membri) a parlamentarilor din partidul nostru, deputați și senatori. I-am primit imediat după ședința Consiliului. Oratorii lor, membri foarte devotați și distinși ai Partidului, în raporturi excelente cu mine, mi-au comunicat că parlamentarii partidului nostru sânt de părere că A.S.R. Prințul Carol să fie imediat Rege și m-au rugat să nu pun piedică realizării dorinței parlamentarilor. Am văzut imediat că problema a ajuns pe o pantă unde nu mai poate fi întoarsă, am prevăzut urmările rele ale faptului că A.S.R. Pr. Carol va fi proclamat Rege fără a fi aranjat chestiunea Principesei Elena și a D-nei Lupescu. Dar nu mai puțin am văzut că în contra opiniei publice, în contra părerii parlamentarilor, a majorității Consiliului de Miniștri și în contra voinței A.S.R. Pr. Carol nu are înțeles să forțez părerea mea, pe care, chiar de-aș impune-o, tot nu ar mai putea avea roadele la care tindeam eu. Am recurs la singura soluțiune logică și onorabilă: m-am supus eu opiniei publice și majorității guvernului, dar neputând purta răspunderea acestei soluții, mi-am dat demisia și l-am propus pe Dl. Mihalache [ministrul Agriculturii și Domeniilor] ca succesor. Acesta nu a primit. L-am propus pe Dl. [Gheorghe Gh.] Mironescu șministrul Afacerilor Străineț, care a binevoit a primi.
Astfel A.S.R. Pr. Carol a fost proclamat de Parlament Rege [8 iunie]. De aici rezultă că A.S.R. nu a luat domnia în urma unei mișcări militare, ci prin voința liberă și legal exprimată a națiunii, fiind restaurat în drepturile Sale legitime. Dl. Mironescu nu a stat la guvern decât câteva zile [7 și 8 iunie]. Am propus să fie chemat Dl. Mareșal Prezan în fruntea unui guvern de concentrare; nu l-a putut constitui așa cum dorea Dșomniaț Sa și a renunțat la misiune. M.S. Regele m-a însărcinat ștot pe mineț, iar Partidul mi-a impus să primesc eu formarea guvernului.

___________
1 Cf. Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, part. I, 1918-1933 (București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1986), Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol. III, Carol al II-lea (București, Editura Enciclopedică, 2001), Petre Țurlea, Carol II și Camarila regală (București, Semne, 2010), dar și rara tipăritură cu lucrările Simpozionului Iuliu Maniu în fața istoriei, februarie 1993 (coordonator: Gabriel Țepelea).
2 Vezi: G.T. Kirileanu, Martor la istoria României. Jurnal și epistolar (1872- 1960), vol. I-III (București, Rao, 2013- 2015) și următoarele, în curs de apariție.
3 Înștiințările emise de cancelaria Palatului în preziua convocării erau deplin neutre: M.S. Regele vă va primi joi [31 dec.] la Sinaia în audiență la Castel, la o oră ce se va fixa ulterior.
4 Arestat la frontieră în noaptea de 23/24 oct. 1927 și judecat pentru „crimă împotriva securității statului”, fiindcă aducea în țară câteva scrisori ale Prințului Carol, ce acuza guvernul Ion I. C. Brătianu că îi cenzurează dreptul de a se adresa poporului român. Economist, publicist și viitor ministru de externe, Mihail Manoilescu a fost achitat de Curtea Militară (1928).