Paradigma esenţial-umană desemnată de biblicul Iuda nu e simplu reductibilă la ideea de trădare. Ea indică o categorie umană ce relevă, prin opoziţie, divinitatea christică şi se complică prin amănuntele dramatice ale scenariului, obiect generos pentru hermeneutică. Atât de generos încât scriitorii l-au adaptat, imaginând plauzibil întâmplarea, spre a lumina un detaliu sau altul ale naturii umane. Prin fapta lui Iuda se afirmă o necesitate imanentă lumii. Necesar este ceea ce nu poate fi altfel decât este, adică altfel decât aşa cum s-a întâmplat. Trebuia să se întâmple astfel încât Iisus să fie crucificat şi să se constituie în simbol pentru o nouă religie, religia crucii, noua credinţă.

Cel puţin destinul dramatic a trei personaje implicate în sacrificarea lui Iisus l-a preocupat pe Giovanni Papini. Cartea lui, Martorii patimilor, tradusă la noi în 1941, prelucrează şapte legende evanghelice. Cea dintâi, dar nu singura reconstituită într-un discurs plin de înţelesuri, e "Ispitirea lui Iuda". La fel de interesant e şi episodul "Nebunia lui Pilat". Cu siguranţă, cartea a fost citită de Mel Gibson când şi-a proiectat mult-discutatul film, "Patimile lui Hristos". Numai că el a pedalat puternic pe ideea patimilor Omului provocate de oameni. O supremă paradigmă, un simbol ce sublimează istoria sângeroasă a umanităţii, şi "pătimirea ca destin", trăită individual sau colectiv. Iisus e un simbol atemporal şi e conceptibil ca simbol numai pentru că exprimă universalul. Totodată, în film e reactualizată, deşi în plan secund-cauzal, legenda lui Iuda cu amănunte ce duc spre sursa Papini. Iar ceea ce face scriitorul italian se poate numi proză de evocare pe subiectul maniheismului lumii, în general, şi al slăbiciunii naturii umane, în special. Iuda, Petru sau Pilat sunt pretextul, dar astfel se atrage atenţia asupra consecinţelor faptei umane. Pariul între Dumnezeu şi diavol se face pe seama omului. Dar nu în toţi oamenii este un Iov gata să îndure, cei mai mulţi cedează ispitei cu gândul la câştig. Iuda a fost sedus de arginţi, Pilat de menţinerea puterii.

Legenda acestui personaj biblic, Iuda, conţine cheia mecanismului tainic al întemeierii unei religii, resortul ei uman. Fiinţa raţională are nevoie şi de credinţă. Simbolul e creat şi apărat de oameni spre a avea cui să ceară ajutor la vreme de primejdie. Necesitatea nu respinge pragmatismul. Propovăduitorul unei doctrine trebuie să dispară ca să se nască mitul şi credinţa în el. Mai nou, mecanismul funcţionează şi în politică. Dar asta e o altă problemă.

Faptele şi mecanismul psihologic al divinizării prin compasiune sunt dramatizate excepţional de Blaga în "Zamolxe" (mister păgân), fără să risipească aura de taină. Trimiterile la amănuntele constitutive ale mitului christic, bine prelucrate, sunt numeroase. Timpul evocat de Blaga era, de asemenea, un timp de fecunditate mistică, precreştină, al altei umanităţi. Şi în piesa lui Blaga există un viclean (Magul) care contribuie inconştient la zămislirea credinţei în zeul ucis chiar în efigie (statuie), ca să rămână ideea. Este şi un altul, meşterul cioplitor al statuii şi care înţelege necesitatea când arată să fi priceput, liniştitor, că "tot ce este trebuie să fie".

în scenariul imaginat de Papini, diavolul sau îngerul negru îl poate manipula pe Iuda iscarioteanul pentru că îi ştia toate slăbiciunile. îl umileşte tactic, îl şantajează insinuant, şfichiuitor, apoi îl aţâţă flatându-l şi astfel îi controlează total voinţa. Iar Iuda, ambiţios, tace vinovat şi se lasă, treptat, prins în laţul ispitei. Comite fapta denunţului într-un fel de transă. Speriat, dar şi stimulat de discursul personajului obscur, el merge la Caiafa să-i promită vânzarea lui Iisus. Şi aici eseul se încheie cu bănuite puncte de suspensie. Ispititorul era un înger negru, cu chip de om rămas în umbră, care îşi racolează supuşii apţi să trădeze, cum s-a întâmplat şi în istoria noastră recentă. Dar, un astfel de supus, poate încă activ, nu e un Iuda decât pe jumătate, deci nu e paradigma împlinită complet. A se considera şi impenitenţa celor din jur, paralizaţi de acest jumătate-Iuda, încurajând astfel clonarea lui. Această alteritate imperfectă comite răul pentru rău, fără căinţă, şi astfel se excomunică din categoria necesităţii. Paradigma completă, rară, ţine de necesitate, iar partea imperfectă, modernă, prin frecvenţă meschină, ţine de contingent.

De ce şi unde se întrerupe linia de profil întreg spre a se ajunge la un Iuda modern schiţat de Papini? Gânditorul italian a prefigurat "omul nou", al oricărui gulag, fabricat după o altă reţetă "morală". Iuda modern e un mutant, culpa morală nu-l mai necăjeşte, nu mai este încercat de criza de conştiinţă. E un Iuda decăzut calitativ. Acesta nu e totuna cu Acela. Fapta lui ucide, dar nu mai are forţa sanctificării celui sacrificat. Biblicul Iuda e constrâns din interior să se autopedepsească. Impulsul i-l dă conştiinţa (autocontrolul), faptul de a-şi fi dat seamă sieşi de trădarea comisă. în forma ei totală, paradigma e indisolubil legată de conştiinţă. înainte de a-i imputa alţii greşeala, Iuda se face singur răspunzător. Se detestă pe sine şi se autonimiceşte, poate şi de teama sau orgoliul de a nu fi pedepsit pentru moartea celui crucificat, blasfemiator, între doi tâlhari. Prin căinţă, Iuda se ridică deasupra actului abominabil, se înfruntă pe sine însuşi. E ca o iluminare. în fond, conştiinţa ca "sinteză creatoare" l-a salvat pe Iuda. Astfel, printr-un efort de luciditate, el se creează pe sine, dramatic, drept model de slăbiciune corectată de puterea de a se căi într-o formă radicală. Fără căinţă, el ar fi fost un vânzător oarecare. Ca milioanele anonime de trădători, pierdute în istorie, s-ar fi bucurat de favoruri şi de înmulţirea arginţilor primiţi drept răsplată. El întoarnă răsplata fără să ştie că vânzarea a fost primul pas spre mitizarea celui trădat. Mitul l-a întreţinut mulţimea, iar "când gloata îmbrăţişează un mit - spune Cioran, învăţat de istorie - aşteptaţi-vă la... ivirea unei noi religii". Totul vine din nevoia de mituri.

Eseul lui Papini este subtil animat de un sentiment al urgenţei ca omul secolului, evident modificat, remodelat sub doctrină, să mediteze la pericolul mutilării propriei conştiinţe. E un semnal de alarmă. Iuda al lui Papini vinde, dar nu se sinucide, deci se abate de la legenda biblică din Evanghelia după Matei (XXVI şi XXVII, 3-6), singura care istoriseşte şi căinţa prin autosuprimare. Discursul scriitorului avea o altă ţintă morală, se adresa omului modern apt numai pentru trădare. în schimb, de la Luca (XXII, 3) Papini şi-a extras ispititorul ("Dar a intrat satana în Iuda..."), spre a-l folosi ca instrument provocator într-o excepţională analiză psihologică. Forţa obscură, misterios întruchipată, nu-l ura atât pe Iisus, cât voia să-l compromită pe Iuda cunoscându-i iubirea pentru arginţi şi ambiţia, mai mare decât agerimea minţii. îi induce un sentiment de culpă cu insinuaţia în sine ameninţătoare: "Eu caut, ascult, scormonesc, întreb, aduc aminte - spune diavolul. Să ştiu, să ştiu totul despre toţi... ştiu o mulţime de lucruri pe care tu nici nu le bănuieşti." Recunoaştem personajul, torţionar specializat.

Papini interpretează textul biblic atunci când pune în cauză şi perfidia puterii, abilă în a-şi alia mulţimea contra lui Iisus. E faimosul, contrariantul moment când mulţimea, aţâţată de sacerdoţi, preferă iertarea vinovatului Barabba şi nu a nevinovatului Iisus. Istoria mai veche, dar mai ales cea mai nouă cunoaşte acest exerciţiu al puterii. Şi asta este încă o paradigmă. Miezul eseului îl constituie însă paradoxul trădării din iubire, urmată de "izbânda mesianică": "Dacă în adevăr îl iubeşti pe Iisus, dacă în adevăr vrei să te jerteşti pentru mărirea lui, spune diavolul, ar trebui să te duci chiar astăzi în taină la Caiafa şi să-i spui că eşti gata să-i dai în mână pe învăţătorul tău". Deşi Iuda refuză cu vehemenţă, ideea rămâne. "Gândeşte-te la ţintă, la rezultat, la substanţă", insistă diavolul. Papini surprinde, într-o maximă economie de cuvinte, mecanismul psihologic adânc, misterios, al vicleniei cu folos, ce a dus la naşterea noii religii. Ceea ce alţi exegeţi dezvoltă în cărţi, aici se concentrează în câteva rânduri. Prin nada aruncată, Iuda capătă o motivaţie supremă, de erou: "Nu lua seama la ce se va zice... în conştiinţa ta, tu ştii prea bine că nu eşti un adevărat vânzător. Tu îl vinzi pe Iisus şi te legi să-l dai prins numai ca să poată învinge şi domni. Sub înfăţişarea vânzătorului tu eşti, de fapt, un colaborator eroic al lui Mesia... Tu îl vinzi pe Iisus doar cu vorba, în faptă îl vinzi pe Caiafa...". Gândul e complicat, dar nu greu de înţeles. Nu cuvântul de "vânzător" e important, ci fapta şi la ce duce ea contează.

Ispititorul eşuează în tentativa de a trezi în Iuda complexul de inferioritate, amintindu-i că e doar trezorier al grupului de apostoli şi nimic mai mult. După cum nu-l convinge nici cu promisiunea: "dacă-l vinzi, vei fi între stăpânii cetăţii". Iuda tace mult şi încordat, ascultă înfiorat ispitirile succesive. Pe el, cel care disimulează, nu cuvintele îl reprezintă, ci fapta vânzării învăţătorului în schimbul a 30 de arginţi, după sfatul ispititorului. Miza ultimă este, deci, iubirea de arginţi, simbol ce poate fi astăzi tradus în varii forme de profit. Cunoscând înclinaţia omului modern de a fi închinător la "viţelul de aur", Papini desfăşoară fastidios această ispită, o argumentează analitic: "E ştiut de toată lumea că eşti vistiernicul grupului şi se zvoneşte că banul te-a înveninat cu otrava lui... De aceea, Caiafa, care e om de afaceri şi nu prea crede în idealişti, se va încrede în tine, pe când, dimpotrivă, nu s-ar încrede în nici unul din tovarăşii tăi". Iuda consimte, în fine, sub o anumită presiune. Slăbiciunea iscariotenului devine astfel criteriul primordial al alegerii lui pentru a comite vânzarea. Prin mobilul pactului, diavolul l-a ajutat să se descopere pe sine. Eseul lui Papini se şi încheie cu rătăcirea lui Iuda prin bezna nopţii şi "deodată, fără să ştie cum, se văzu în faţa palatului lui Caiafa - şi intră". întunericul învăluie în mister decizia lui. Ca să ştim ce a urmat e suficient să ne amintim povestea lăsată de evanghelistul Matei. De ce Papini n-a respus toată povestea e pentru că omul vremurilor noi se rezumă la atât.

Nici scena sărutului, ca vânzare sub aparenţa iubirii nu mai este respusă în cuvinte. Ea poate fi presupusă sau poate lipsi din cariera vânzătorului modern. După cum şi actul suicidului lipseşte. în povestea biblică, personajul trăieşte o psihodramă, aruncă arginţii la picioarele cumpărătorilor lui şi imediat îşi pune capăt vieţii. El n-a putut suporta povara vinei de a fi dezertat din grupul credincioşilor lui Iisus şi nici fapta trădării. Suicidul exprima fuga de o viaţă acoperită de oprobii. în schema completă a circumstanţelor naşterii noii religii, chiar şi sinuciderea lui Iuda era necesară. Astfel se purifică totul. O lege internă l-a obligat să procedeze aşa şi nu altfel. Dar, ca să ai procese de conştiinţă, trebuie să ai conştiinţă, ca să poţi să-ţi supui conduita criticii acestei instanţe. Or, vânzătorul de rând, cum nu era Iuda, nu numai că e egoist şi plin de sine, inapt de a-şi percepe culpa, dar se crede perfect motivat în ceea ce face. încât paradigma originară nu mai poate fi recuperată în întregime de "omul nou", deşi căinţa poate cunoaşte şi forme mai uşoare decât cea radicală, a autosuprimării. Iuda modern e constrâns şi el, poate, dar nu întotdeauna, să comită răul. Nu întotdeauna, pentru că există fiinţe structural înclinate spre rău, unele din cauză că au suferit în copilărie o traumă (atac la pudoare, o boală etc.), care, din punctul lor de vedere are dreptul să fie acoperită (rău cu rău), ca reflex de apărare târzie. Viaţa psihică a unui astfel de om este dezorganizată, intră într-un fel de derivă morală, fără ca el să-şi conştientizeze mediocritatea. în ipoteza că s-ar fi ocupat de ţările din Estul Europei, Fukuyama ar fi putut găsi în această slăbiciune umană, încă una dintre cauzele "marii rupturi".

În zilele noastre vânzătorul are ipocrizia de a nu-şi recunoaşte vinovăţia, e dur şi-şi poate drapa vulgaritatea sub masca umilinţei sau, şi mai rău, sub masca prietenului ori a discipolului. Se apără în faţa suspiciunii, e vădit mirat şi poate poza chiar în victimă impulsivă, supraveghindu-şi atent conduita şi vorbele. Toate disimulările îi acuză slăbiciunea ce nu se vrea nicicum răscumpărată printr-un act oarecare de căinţă, ceea ce ar atenua eşecul total în ordine etică. Gestul căinţei nefăcut suspendă iremediabil salvarea, ca şi necesitatea degajată din paradigma biblică. încât suntem departe de modelul originar al vânzătorului care, nemaifiind necesar pentru consecinţa pozitivă a faptei lui, s-a dizolvat, cum se vede, în apele tulburi ale mentalităţii "omului nou". La vremuri noi, oameni noi. E şi asta o necesitate? Să nu ucidem speranţa că această formulă umană, teribil de proliferantă la noi, până acolo încât a instalat nesiguranţa în relaţiile interumane, se va estompa. Sechelele vor fi mai uşor de suportat. Se cuvine ca umanitatea noastră să aştepte cu răbdare ceva ce, deocamdată, îi lipseşte, recunoaşterea disjuncţiei calitative între trădat şi trădător, aşa încât cel dintâi să-l domine până la vindecare pe cel de-al doilea.