Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Păcatele Limbii:
Italienisme culinareq de Rodica Zafiu


În faţa mulţimii anglicismelor din ultimul deceniu, alte surse de împrumuturi aproape că trec neobservate. Deşi internaţionalizarea lexicului nu se reduce la engleză, cel puţin în sfera culturii, a consumului şi a divertismentului. Dintre italienismele relativ recente preluate de alte limbi şi devenite termeni internaţionali, multe aparţin domeniului culinar: pizza, spaghetti, ravioli, broccoli etc. În română, unii dintre aceşti termeni sînt intraţi mai de mult, fiind deja cuprinşi în dicţionare, în forme încă neadaptate (pizza) sau chiar adaptate (macaroane, spaghete); alţii au intrat în circulaţie abia în ultimii ani (ravioli, broccoli). În fine, există şi cuvinte italieneşti utilizate ca atare, în cantităţi impresionante, în meniurile restaurantelor, de obicei fără a ieşi din aceste contexte specifice (lasagne, ricotta, mozzarella, tortellini etc.): în cazul lor, pot să pară un semn de adaptare involuntară doar erorile de ortografie (în special cele care privesc consoanele duble).

Termenul pizza are în română un statut special: absent din prima ediţie a DEX-ului (1975), introdus de suplimentul la DEX (1988) şi preluat de a doua ediţie (1996), cuvîntul are o frecvenţă în uz indiscutabilă, chiar în contexte tipic "internaţionalizate" (enumerări de tipul: "hamburger, pizza, fast-food"). Incomplet adaptat din punct de vedere morfologic şi grafic, cuvîntul e folosit curent cu ortografia de origine, cu finala în -a neadaptată analogic; ca şi în cazul lui cola, care nu devine colă, forma pizza - "o pizza de calitate" (Evenimentul zilei = EZ 2486, 2000, 12) - e preferată unei asimilări, deloc imposibile în oralitatea familiară, pizză. Nefiind însă vorba de o finală accentuată (ca în halva, sarma), a final poate fi interpretat ca articol hotărît, cuvîntul fiind folosit ca şi când ar fi deja articulat: "Iau pizza, plătesc şi gata" (EZ 29.08.2004); "pizza nu iese la fel de bună" (roportal.ro). Percepţia caracterului de termen străin face ca adesea pizza să fie folosit invariabil, cu forma de singular valabilă şi pentru plural: "la 2 pizza comandate primiţi gratuit o bere (index2000.ro); "preparînd (...) aproape 1000 de pizza care s-au vîndut ca pîinea caldă" (EZ 2486, 2000, 12), ca un fel de nume de materie: "peste 300 de feluri de pizza" (EZ 2486, 2000, 12). Invariabilitatea e însă doar aparentă: desinenţa specifică de plural apare, inevitabil, dacă e nevoie de o formă articulată: pizzele ("Toate pizzele sunt proaspăt pregătite", pizzahut.ro). La fel de inevitabilă e forma de genitiv-dativ: "Istoria producerii pizzei începe în antichitate" (magicland.ro). Oricum, cuvîntul pizza are deja o familie lexicală în română. Derivatele - pizzerie, pizzar - păstrează în genere ortografia termenului de bază: "am încercat să deschid o pizzerie" (EZ 2486, 2000, 12); "tânăr 24 ani, caut loc de muncă în următoarele domenii, bucătar, pizzar sau barman" (muresinfo.ro); apar însă şi în transcriere românizată: "piţeriile doldora de turişti" (Cultura 22, 2004, 3), "Românul Mario, "piţarul" de la "Casa Albă"" (EZ 2486, 2000, 12). De fapt, dacă pizzerie ar putea fi considerat în mod la fel de justificat formaţie internă şi împrumut (pentru că sufixul românesc corespunde perfect celui italienesc, iar forma pizzerie este foarte apropiată de cea italienească, pizzeria), în cazul lui pizzar nu există dubii: este cu siguranţă o formaţie românească cu sufixul de agent -ar; în italiană, termenul care îl desemnează pe preparatorul produsului e pizzaiolo. Am descoperit şi un alt derivat românesc, mult mai rar, cu acelaşi sens de nume de agent: pizzerist - "acum este "pizzerist" la un local de specific" (România liberă = RL 2562, 1998, 7).

Mai puţin atrage atenţia cazul cuvîntului pasta, cel puţin la fel de interesant din punct de vedere lingvistic, pentru că un termen deja existent în română primeşte - sub influenţa produselor culinare italieneşti - un sens şi o utilizare nouă. Cuvîntul italienesc pasta poate fi doar parafrazat prin formule tehnice-comerciale - paste făinoase; produse din paste făinoase; fel de mîncare bazat pe paste făinoase - care desigur nu au cum intra în circulaţia curentă. Folosit fără determinanţi, mai ales la singular, cuvîntul pastă evoca în română alte realităţi (pixul, periuţa de dinţi, terciuirea); chiar în context culinar, era mai familiară pasta de tomate. În prezent se tinde totuşi să se folosească singularul pastă/a şi mai ales pluralul paste, fără specificări, cu sensul culinar italienesc: "alte reţete de paste / spaghetti"; "pe produsele Barilla scrie exact tipul de pastă" (desprecopii.com/forum; fiind vorba de un text din Internet, nu se poate ştii dacă finala era a sau ă), "v-am explicat la carbonara, spaghetti sau paste scurte, ce vreţi" ; "sosul cu care veti condimenta pasta" (culinar.ro).

În fine, o problemă interesantă pun pluralele italieneşti, preluate ca atare - spaghetti (chiar dacă DEX înregistrează forma adaptată, spaghete, circulă mult şi cea originară), broccoli, ravioli etc: acestea sînt folosite în genere ca denumiri invariabile, dar şi ca plurale, atît nearticulate cît şi articulate - pronunţarea lor fiind perfect asemănătoare cu cea a unui substantiv românesc masculin, articulat hotărît; echivalarea finalei cu un articol produce totuşi în scris o oarecare inadecvare: articolul nu e material prezent (într-un singur i). În plus, se percepe chiar o oarecare nepotrivire semantică, în mod normal aceste cuvinte tinzînd să fie interpretate ca neutre, nu ca masculine. Echivalenţa între forma percepută ca nearticulată şi cea percepută ca articulată se observă în texte: "În Italia, fotbaliştii stelişti se dau în vînt după Ťravioliť"; "Ťravioliť, unul dintre numeroasele feluri de paste pe care italienii ni le servesc regulat la fiecare masă" (EZ 1101, 1996, 7); "F.B. vinde de ani întregi broccoli în Piaţa Obor" (EZ 2805, 2001, 10); Broccoli şi spanacul, de exemplu, conţin mai mult beta caroten (gfs.ro).

Asemănarea fonetică şi morfologică - faptul că forme nearticulate italieneşti au exact pronunţia formelor articulate româneşti (pasta, ravioli) - creează în cazul italienismelor un sentiment de familiaritate şi de uşurinţă la preluare, dar şi mici probleme de adaptare, producînd asimetrii în sistemul gramatical.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara