viaţa domnului Leguat1, prima scriere
literară a lui Nicolas Cavaillès2,
publicată în 2013 şi premiată în 20143,
este exemplificarea perfectă a spuselor lui
Mallarmé că totul pe lume există pentru a duce
la o carte. Cartea lui Nicolas Cavaillès este rezultatul
unui proces de ambiguizare a genurilor literare,
din care rezultă un melanj riguros şi inventiv,
controlat de istorie şi gestionat de ficţiune.
Descriptivul documentaristic şi imaginarul
prospectat reprezintă cele două moduri ale
istorisirii. Aş păstra acest termen pentru a desemna
specificul ei, mai ales pentru că, adeseori, cartea
a fost catalogată drept roman sau premiată ca
nuvelă. Oscilaţia aceasta este îndreptăţită, de
vreme ce dimensiunile mici şi resursele documentare
ale cărţii ne trimit mai degrabă spre nuvelistică,
în timp ce conţinuturile şi implicaţiile (ontoficţ
ionale) o proiectează în universul romanesc.
Cartea urmăreşte trei episoade ale existenţei
domnului Leguat, care pot constitui, de altfel,
trei alte vieţi (sau istorisiri), dacă am opera o
secvenţiere narativă drastică. Intenţia principală
a autorului este poetizarea/poietizarea scriiturii
aşa încât cititorul să ajungă să nu mai ştie (şi să
nu-l mai intereseze) câtă încărcătură documentară
primeşte cartea. Documentul (cartea-povestire
Călătoria şi aventurile lui François Leguat şi
ale tovarăşilor săi pe două insule pustii din Indiile
Orientale, 1707) devine eveniment, autenticitatea
acestuia reprezentând un pretext pentru un nou
text, în care istoria se compune filosofic, exilul
devine ontologic, iar călătoria spre insule o călătorie
a fiinţei spre sine. Acest voiaj al lui Leguat, impus
de vitregiile istorice, este redat printr-o scriitură
eseistică care-l transformă, dintr-o aventură
maritimă a secolului al XVII-lea, într-o preumblare
a fiinţei în aşteptarea morţii. Destinul personajului
primeşte o încărcătură universală datorită ponderii
filosofice a textului. Cu prima frază, sub formă
de aforism, ne este introdus substratul ontologic
al istorisirii: „ÎNŢELEPCIUNEA ARBORELUI –
să se nască şi să moară în acelaşi loc – e străină
fiinţei umane.“ (p. 7), dar este şi anticipat sfîrşitul
rătăcirii şi al înstrăinării personajului. În acelaşi
timp, Nicolas Cavaillès ne aşază în faţa unor
evidenţe exprimate filosofic, în fraze de un lirism
ce aminteşte de Cioran din scrierile româneşti:
„Nu alegem locul în care murim, cum nu-l alegem
pe cel în care ne naştem.
Anumite destine se
amuză făcîndu-ne
semne complice, mai
mult sau mai puţin
nostalgice, dar moartea
iese din acest tipar,
ea neagă orice simbol,
ignoră calendarele,
nu face diferenţa între
un loc sau altul şi ne
culege oriude ne-am
afla, indiferent de ceas.“
(p. 7-8).
Ficţiunea e alcă
tuită cu precauţie, ca
o alunecare prin lume
şi înspre sine, adeseori
cu schiţe genuine de
imaginar poetic, de
destin construit din
fărâme de istorie, într-un
spaţiu literar al rătăcirii, al destinului (fiinţei)
compus şi descompus de trei ori: „Nu ştim
dacă avea soţie sau copii. Viaţa lui de până atunci
s-ar putea rezuma la munca şi credinţa lui, printre
ceilalţi localnici din Bresse. Pleacă de aici printre
ultimii, singur. Ni-l imaginăm fără bagaje, copleşit
de amărăciune; nu are nici un plan, doar puterea
de a merge înainte, instinctul rătăcirii.“ (p. 12-13);
„Dar o viaţă ţesută pe rând dintr-o moştenire,
un exil forţat, o călătorie în derivă şi o bătrâneţe
fără grai printre ciudaţii descendenţi ai anglilor,
o astfel de viaţă nu-l obligă oare pe trăitor să aibă
îndoieli în faţa morţii?“ (p. 72) O semantică
orientată înspre generalizări redimensionează
imaginarul călătoriei, tehnică prin care ficţiunea
se deschide şi se transformă în dicţiune, sensul
textului fiind acela de a viza universalul istoriei
prin recurgerea la pronumele de persoana
întâi plural: „Sufletul se măsoară doar după
singurătatea lui, după demonul lui personal, care
adesea deschide uşa altor diavoli mai perfizi,
uneori perverşi, tulburători, aducători de nebunie
şi disperare, spre a ne stăpâni fiinţa.“ (p. 47, s. n.)
sau la pronumele de persoana a doua singular:
„Nimeni nu trăieşte mai multe vieţi; dacă-ţi
închipui că începi o a doua viaţă înseamnă că
n-ai trăit-o cu adevărat pe prima, că ai trecut prin
ea fără să crezi în ea – şi nici în moartea prematură,
diluată, care a trădat-o.“ (p. 15) Substratul de
adâncime al cărţii este dat de figuraţia morţii.
Spre ea călătoreşte Leguat, spre ea ne conduce
scriitura subtilă a lui Cavaillès: „Beţivul beat în
permanenţă nu mai păstrează din beţie decât
o tristeţe grea şi tâmpă, la fel cum groparul încercat
păstrează din ideea morţii doar un chip livid.“
(p. 22) Însufleţit de imagini alegorice, acest
chip livid, care nu este al lui Leguat ci al morţii,
este analizat de-a lungul paginilor, în pasaje
reflexive sau în cupaje descriptive: „balenele“
văzute de echipajul celor doisprezece marinari:
„douăzeci de spinări uriaşe, negre, insule agile
ce colindă marea ca nişte stăpâni, şi nu se tem
să se izbească de nave;“ (p. 24-25) Cartea, o cronică
a însingurării, pe care Nicolas Cavaillès o scrie în
compania „hughenotului“, propune şi o reflecţie
asupra scrisului ca adevăr. În acest scop,
autorul inserează, printr-o delicată punere în
abis, reflecţii asupra tendinţelor literaturii, acelea
de a „trece sub tăcere“ spre a aţâţa curiozitatea
celor ce nu şi-au părăsit niciodată căminul“, de
a atenua „nedreptatea, lipsa de înţelegere, indiferenţa
lumii“, de a constata că „adevărul se impune“, el
„conferă un sens, un fel de misiune“. (p. 58)
Încă de pe coperta cărţii este evocată (ca
o atenţionare parcă) existenţa reală a hughenotului
François Leguat (1683-1735), gentilom din Bresse
şi autor al unui jurnal în care-şi relatează exilul
din Olanda în insulele din Oceanul Indian şi Anglia.
Acest alter ego al autorului pare să ofere argumentul
îndreptării receptării către o cronică a secolului
al XVII-lea, cu personaje reale şi exiluri dramatice,
susţinută grafic de o serie de fragmente scrise cu
italice şi preluate de autor din povestirea păstrată
a lui François Leguat. Într-o scriitură complexă,
cu suflu clasic, Nicolas Cavaillès ne recomandă
buna aşteptare a morţii, printr-o avertizare
directă adresată fiecăruia dintre noi: „Scopul
ultim în viaţă, singurul scop, este să faci plecarea
mai uşoară. Indiferent ce-ţi spui – că ai trăit
bine ori suficient, că nu mai ai nimic de aşteptat
de la viaţă, nici de împlinit –, esenţialul în
această lume e să
îndepărtezi cât mai multe
obstacole ce te împiedică
s-o părăseşti.“ (p. 14)
Jurnal re-scris cu patosul
ideii şi reflexia literarului
etern valabil, „viaţa
domnului Leguat“ devine
viaţa legatului de soartă,
a unei fatale, dar candide
prelungiri a fiinţei în
peisajul edenic şi aventuros
ce aminteşte de rânduri
celebre ale lui Voltaire sau
ale lui Montesquieu; exilul
dintotdeauna şi pentru
totdeauna este conturat
într-o definiţie aforistică:
„[...] acea falsă moarte cinică
şi zbuciumată care este
exilul, umilire şi tulburare
a identităţii, abătută din
drum, târâtă, rătăcită pe mii de căi ce-o îndepărtează
de sine, după care existenţa, lipsită de temelia
şi de limitele sale, se dizolvă într-un haos de
accidente pe care nu mai îndrăzneşti să le atribui
Nimănui.“ (p. 16)
În contextul unei literaturi ce pare adeseori
în derivă, Nicolas Cavaillès găseşte o schemă
narativă în care se combină profunzimea ideatică
cu impresiile peisagistice. Totul este bazat pe
schema unei ontologii narativizate. Fiinţa mai
speră totuşi la tărâmul tinereţii fără bătrâneţe:
„DIN TOŢI ANII UNEI VIEŢI ÎN DERIVĂ,
sunt unii în care acţiunea pare posibilă; un răgaz,
o libertate, o insulă virgină apare în mijlocul
apelor“. (p. 27) Autorul nu se mulţumeşte doar
să consemneze, ci-şi propune să reflecteze asupra
destinului fiinţei, printr-o formulă aparent neutră,
de tip aforistic: „În faţa morţii se pot întreba şdar
nu o fac, o face însă autorul într-un strat secund
al scriituriiţ ce sens a avut această lungă rătăcire
plină de boli, furtuni şi conflicte; şi ce sinucidere
stranie s-a pregătit de-a lungul ei, sub aparenţa
unor plăceri marine şi a unei utopii paradiziace,
printre primejdii şi în cea mai cruntă izolare. Să
scapi cu viaţă dintr-un uragan sporeşte probabil
credinţa în Dumnezeu [...]“; din nou, aria
posibilităţii este exprimată de un narator care
nu se vrea omniscient, ci filosofic dubitativ.
Nicolas Cavaillès s-a scufundat în apele de adâncime
nu doar ale oceanelor traversate de Leguat, ci
şi în cele ale reflecţiilor stilizate de Cioran pe care
l-a editat, în 2011, în celebra colecţie „Bibliothèque
de la Pléiade“. Ne poartă şi pe noi în călătoria sa
fiinţială, în care fiecare cuvânt îşi caută rostul
liric şi poietic, şi se expune, silenţios, singurei
certitudini care duce timpul vieţii şi ritmul
scriiturii: moartea: „Leguat vede atunci planeta
şi omenirea, insule şi rafale de vânt; vede religiile,
cu cimitire separate; vede arborii copilăriei, o
umbră agitată în noapte; şi vede moartea, iar
spaima nu e protestantă, nici catolică, nici
utopistă, nici reacţionară, nici liberă, nici vinovată.
Rămâne doar acceptarea – penitentă şi silită –
a morţii.“ (p. 73)
Mihaela-Genţiana Stănişor
________
1 Nicolas Cavaillès, Viaţa domnului Leguat [2013],
traducere de Emanoil Marcu, Bucureşti, Humanitas,
2015.
2 Nicolas Cavaillès a mai pulicat între timp trei romane
la Editura du Sonneur: Pourquoi le saut des baleines,
2015 (distins cu premiul Gens de Mer, 2015), Les Huit
Enfants Schumann, 2017, La Mort sur l’âne, 2018.
3 Premiul Goncourt pentru nuvelă.
