Gustavo Giovannoni, Oraşele vechi şi
noul urbanism, trad. Cristian Severin,
Gemma Total Advertising, Bucureşti,
2016, 312 pag.
Oraşul, spunea Roland
Barthes în anii textualismului,
este şi el tot un
discurs. Dar, ca să citeşti
în el şi să-i pricepi
semiotica dificilă, este
nevoie de multă pricepere.
Urbanismul este o ştiinţă
complicată a locuirii, a dezvoltării,
a dialogului dintre istorie,
confort, politică şi cultură. Istoria
oraşelor este, fără doar şi poate,
o istorie a omului, iar recuperarea
unor file pierdute din trecutul
lor este un act cultural care
ne poate împiedica uneori să
privim sau să acceptăm viitorul.
Aşa au simţit la un moment dat,
pe la începutul secolului XX, chiar şi
italienii, în vremea când futuristul
Marinetti decreta frumoasa Italie „un
uriaş Pompei”, „o ţară a morţilor”,
declarându-i război şi numind tradiţiile,
istoria şi preţioasele ei antichităţi
„tumoarea canceroasă a profesorilor,
anticarilor şi arheologilor”. Aceste
acte teribiliste de avangardă reflectă
totuşi nu numai un spirit trecător (al
vârstei sau al veacului), ci şi o serioasă
derivă prin care, răsfoind istoria şi
teoria urbanismului, vedem că italienii
au trecut cam prin aceeaşi vreme,
provocaţi de război, de ideologia
fascistă şi de cuceririle tehniciste ale
urâtului secol XIX.
În acest context, arhitectul şi
urbanistul Gustavo Giovannoni (1873-
1947) trebuie recuperat fie şi cu
mare întârziere, pentru meritul de
a le fi reamintit italienilor, în lucrarea
sa de maturitate, Vecchie città ed
edilizia nuova (Torino, 1931), că
„aproape singura ‚materie primă’
a Italiei este arta, şi marele său titlu
nobiliar este istoria” (ed. rom., p.
166). Redescoperit graţie unei docte
emule, doctor în filosofie, franţuzoaica
Françoise Choay, el a apărut în acest
an tradus şi în româneşte de arhitectul
Cristian Severin, într-o ediţie însoţită
de câteva note specializate binevenite
(dar şi de greşeli de ortografie
regretabile).
Având studii avansate de inginerie
civilă, matematică-fizică şi electrotehnică,
igienă publică şi istoria artei, Gustavo
Giovannoni a fost fondator de şcoală,
activist urban şi iniţiator de proiecte
arhitecturale, legi şi regulamente
urbane. Cu peste 700 de titluri publicate,
el a contribuit indirect inclusiv la
elaborarea viitoarelor principii ale
Cartei de la Veneţia din 1964 (pentru
conservarea şi restaurarea monumentelor
şi siturilor istorice). Poate tocmai
datorită impresionantei şi variatei
sale formaţii profesionale, a putut
găsi, la început de secol XX, acea
poziţie echilibrată care le lipsea atât
„monomanilor” modernişti, cât şi
conservatorilor obtuzi. Unii visau să
proiecteze oraşe ideale, călcând totul
în picioare în numele simplificării
şi uniformizării, ceilalţi erau convinşi
că trebuie salvat, indistinct, chiar
şi ultimul rest de zid vechi de incintă
sau fragment anonim de zidărie,
opunându-se invariabil oricărui proiect
de asanare sau modernizare urbană.
Giovannoni s-a situat în descendenţa
lui Camillo Sitte, teoretician urbanist
austriac de mijloc de secol XIX, creator
de şcoală, urât de modernişti şi iubit
de postmoderni, care a pledat (la
vremea lui cu succes) pentru menţinerea
„poeziei” oraşelor vechi, a neregularităţilor
şi principiilor organice pe care au
crescut şi s-au dezvoltat acestea.
Totuşi, în familia eclectică de spirite
din care se revendică, o bună parte din
tezele lui Giovannoni respiră un fond
comun de idei şi cu arhitectul modernist
Marcello Piacentini (1881-1960), cu
care a şi lucrat la câteva proiecte de
sistematizare urbană din Roma. În
pofida înregimentării stilistice a acestuia
printre modernişti, Giovannoni îl
recomandă, împotriva lui Le Corbusier,
pentru ceea ce el va numi l’altro
modernismo, conaţionalul său dovedind
tuturor, în proiectul noului Centru Civic
din Bergamo, realizat în anii 1920,
că ştie să dialogheze armonios cu istoria.
Ideea fundamentală a cărţii din
1931 a lui Giovannoni (astăzi de
neconceput altminterea) este că noile
oraşe trebuie să se dezvolte disjunct
de centrele istorice. Ca arhitect,
urbanist şi inginer, cunoscător profund
al funcţiunilor oraşului, Giovannoni
a fost sigur de la bun început că
menţinerea centrelor vechi ale oraşelor
ca centre comerciale şi financiare ar
duce în timp la lenta lor distrugere.
Totodată, a fost convins şi de faptul
că vechile structuri nu sunt principial
apte să preia noile funcţiuni ale oraşului
nou, ceea ce ar fi produs un eşec
edilitar şi multă frustrare.
În plus, definind urbanismul ca
„arhitectură a maselor mari, având
construcţiile drept elemente şi spaţiile
drept suport” (p. 80), Giovannoni a
promovat contextualismul urban
(l’ambientismo), adică unitatea
monumentului cu spaţiul înconjurător,
punând accent pe reînvierea stilului
vernacular în arhitectură, în opoziţie
cu modernismul formal, rece, sclerozant,
care nu ţine seama de moştenirea
istorică. Din ideea, susţinută pe urmele
lui Piacentini, că Roma este un
oraş mai degrabă pitoresc decât
grandios şi că frumuseţea unui
monument istoric depinde într-o
măsură considerabilă de plasarea lui
în peisaj şi într-o ambianţă arhitecturală
coerentă, a rezultat ideea conservării
şi a salvării, pe cât mai mult posibil,
şi a „arhitecturii minore” (concept
propus de Giovannoni în 1913), de
unde, avansând pe spirala teoriei
urbane, a ajuns la conceptul mai larg
de patrimoniu urban.
La scara întregii istorii, Giovannoni
vede pe bună dreptate artele minore
şi clasele sociale de jos ca fiind mai
conservatoare decât clasele sus-puse
şi, respectiv, decât arta monumentală
sau aulică, un motiv în plus pentru
care a pledat în favoarea salvării
masive a ţesutului urban (metaforă
introdusă în urbanism de John Ruskin
şi Camillo Sitte). Deşi, ca tratat de
urbanism, cartea lui formulează principii
general valabile, sutele de exemple
şi micile studii de caz (în special asupra
Romei) enunţă un punct de vedere
italian, care, din punct de vedere
stilistic şi antropologic, se opune
„barbariei” goticului francez şi german,
dar şi colmatării metropolelor americane
în spaţii foarte aglomerate, cu o
demografie explozivă. Giovannoni îşi
exprimă oroarea faţă de excesul
elansărilor pe verticală, nu doar în
contextul (de înţeles) al riscurilor
seismice de pe teritoriul Italiei, ci şi
ca opţiune post-renascentistă pentru
raporturi echilibrate cu mediul
înconjurător. Tot un punct de vedere
italienist se întrevede şi în opoziţia
faţă de concepţiile urbanistice franceze,
apreciate la un moment dat ca „vaste,
dar goale compoziţii, a căror rigiditate
a generat mai târziu toată banalitatea
modernă” (p. 62). Totuşi, este interesant
că pe baronul Haussman îl creditează
pentru proiectul „înţelept” propus lui
Quintino Sella pe la 1870, de extindere
a Romei la nord, neaplicat însă din
cauza unei oarecare conjuncturi istorice.
Deşi un înţelept, mare iubitor al
trecutului, Giovannoni a insistat pe
„aplicarea cuceririlor celei mai utile
ştiinţe, igiena” (p. 81), dovedind astfel
un neoconservatorism urban suplu şi
vizionar. Italianul a urmărit sistematic
aplicarea principiilor igienismului
modern la vechile structuri urbane,
convins că aceasta este singura cale
de a le prelungi viaţa şi de a construi
totodată un limbaj comun cu prezentul.
Insistenţa lui pe aceste principii l-a
ajutat totodată să nu se blocheze în
miopia conservatorismului arheologic
extrem: „Recalificarea socială şa centrelor
vechi, n.m.ţ are drept obiective eliminarea
din zonele centrale a locuinţelor foarte
sărace, a lupanarelor şi a crâşmelor,
a hotelurilor promiscue” (p. 249).
Autorul a pledat astfel pentru conservarea
şi însănătoşirea ţesuturilor urbane
vechi, după principii aproape medicale
şi fiziologiste: salubrizare, decompresia
spaţiilor, desaturarea micilor artere
de circulaţie prin limitarea şi devierea
traficului din centrele vechi, deschiderea
(sau, dimpotrivă, închiderea) unor
perspective, aerisirea unui cvartal prea
dens prin „rărire urbană” sau construirea
unui spaţiu verde (după clasica asemănare
a parcurilor sau grădinilor cu plămânii).
Cel mai adesea, când călătorim
în oraşe istorice, vedem aplicate
aceste principii. Dar ochiul obişnuit
nu este antrenat să vadă foarte bine
palimpsestul urban, cum nici istoria,
fără s-o cauţi, nu vorbeşte de la sine
despre trecutul unui loc.
