Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Istoria unui german de Mihai Zamfir


Şa-numitele “Casandre”, prevestitorii recunoscuţi de nenorociri, nu sînt înzestraţi, probabil, cu vreo facultate supranaturală şi nu sînt nici fiinţe tenebroase, care să vadă peste tot răul. Adevăratele “Casandre” nu au în plus faţă de semenii lor decît o inteligenţă ieşită din comun şi un bun-simţ pe măsură. La o asemenea “Casandră”, pe numele său Sebastian Haffner, ne vom opri acum.

În general, îşi scriu memoriile personalităţile socialmente recunoscute care, atunci cînd nu sînt scriitori, sînt oameni politici, artişti celebri, muzicieni ori măcar generali participanţi la bătălii decisive. În secolul XX, cele mai citite memorii au aparţinut unor Churchill ori De Gaulle, urmate, pe treapta a doua de interes, de artişti aflaţi la un moment dat sub lumina reflectoarelor, fie că ei se numeau Edith Piaf, Ingrid Bergman ori Yehudi Menuhin.

Regula de fier şi nescrisă a celebrităţii iniţiale urmată de memoriile ulterioare pare a fi acţionat mereu fără greş. Inutil să precizăm că interesul publicului rămîne direct proporţional cu celebritatea socială a autorului, după cum pare la fel de inutilă precizarea că doar rareori marele om de stat ori marele artist a scris şi nişte memorii de oarecare valoare.

În aceste condiţii, îşi poate permite să-şi scrie memoriile un personaj complet anodin, fără strălucire, care n-a ocupat niciodată vreo o funcţie socială? Asemenea memorii există totuşi şi ele pot fi mult mai interesante decît cele aparţinînd “personalităţilor”. Trebuie să îndeplinească însă una din următoarele două condiţii: să fie scrise cu talent literar sau să depună mărturie asupra unor evenimente excepţionale. În secolul al XIX-lea, Amintirile din copilărie ale lui Creangă au creat, în literatura noastră, prototipul memoriilor unui om insignifiant social, dar înzestrat cu geniu literar. Iar memoriile unui umil funcţionar care ar fi asistat la convorbirile dintre Roosevelt, Stalin şi Churchill, la ultimele zile ale lui Hitler sau la ultimele zile ale cuplului Ceauşescu ar prezenta încă din plecare un interes primordial.

Din această a doua categorie de scrieri face parte şi o carte extraordinară apărută postum, iscălită Sebastian Haffner, persoană de care pînă acum cîţiva ani aproape nimeni nu auzise. Volumul Geschichte eines Deutschen (Istoria unui german), Stuttgart, 2000, tradus deja în numeroase limbi, a fost suspectat de contrafacere, într-atît conţinutul său părea neverosimil. Istoria unui german nu este altceva decît jurnalul autentic al unui intelectual, inteligent şi anonim, care a notat cu grijă ceea ce s-a întîmplat în Germania după primul război mondial şi cum a ajuns Hitler la putere. În numai cîţiva ani, Sebastian Haffner a devenit o personalitate cunoscută şi este astăzi unul dintre cei mai citiţi autori germani.

Tînăr magistrat la începutul anilor ’30, provenind dintr-o dinastie de magistraţi prusaci, Sebastian Haffner îşi povesteşte cu detaşare şi chiar cu oarecare ironie copilăria, adolescenţa şi tinereţea de german tipic, avînd ca fundal Berlinul anilor ’20 – ’30; povestindu-le, autorul surprinde implicit primul război mondial, înfrîngerea Germaniei, imensa dezorientare naţională, criza economică de proporţii, venirea naziştilor la putere. Manuscrisul se întrerupe brusc cu relatarea din luna decembrie 1933, odată cu consolidarea dominaţiei hitleriste în Germania şi cu hotărîrea autorului de a se expatria. Jurnalul lui Haffner a dormit într-un sertar pînă la moartea autorului său, în 1999; avea să fie descoperit şi publicat ulterior, un an mai tîrziu, cu un succes enorm, făcînd cu titlu postum din Haffner un autor celebru.

Prin ce a devenit Istoria unui german carte de referinţă? Prin aparenta insignifianţă a autorului ei. Să ne imaginăm o clipă că am putea citi relatarea pedestră, zi cu zi, a evenimentelor din Parisul anilor 1789-1795 – totul povestit de un burghez oarecare, contemporan fără voie cu toate tulburările şi asasinatele politice şi care, mefient, ne înfăţişează Istoria privită de la galerie, din modestul său punct de vedere. Documentul s-ar dovedi inestimabil, tot mai preţios pe măsura trecerii anilor.

“Nu am intervenit în cursul evenimentelor, n-am fost nici măcar un martor ocular bine informat şi nimeni nu e mai sceptic decît mine cu privire la importanţa propriei mele persoane”, ne avertizează Haffner. Această aparentă modestie expusă ca program nu ascunde însă cealaltă faţă a medaliei: “Cred totuşi, adaugă Haffner, că istoria întîmplătoare şi privată a persoanei mele întîmplătoare şi private povesteşte o parte importantă şi necunoscută a istoriei germane şi a istoriei europene”. Într-adevăr! În filigranul unei vieţi ca oricare alta, autorul descifrează modul în care o suită de întîmplări nenorocite s-au angrenat, aparent întîmplător, unele într-altele, pentru a duce la tragedia celui de al doilea război mondial.

Sebastian Haffner este insignifiant – sau mai degrabă tipic – în ceea ce priveşte existenţa socială: elev de familie bună, student care se distrează, tînăr jurist, jurnalist începător şi anti-nazist în chip instinctiv; dar el nu e deloc insignifiant în ceea ce priveşte talentul. Ca simplu maror ocular, aruncă asupra Germaniei din jurul său, transformată în punct incandescent al istoriei, cea mai penetrantă şi mai necruţătoare privire, anticipînd tragedia ce avea să urmeze. La 1930, imensa majoritate a concetăţenilor săi plutea încă în ceaţa ignoranţei, a iluziilor, a speranţei; Sebastian Haffner a intuit însă perfect tot ceea ce urma să se întîmple.

La apariţia postumă, în anul 2000, a acestei cărţi, Istoria unui german a surprins în asemenea măsură, încît luciditatea autorului a părut neverosimilă, iar Istoria... sa bănuită de fals: pentru ca cineva să prevadă în 1930 cum urma să evolueze situaţia Germaniei, a Europei şi a lumii în deceniul următor, ar fi trebuit să fie, nu-i aşa?, înzestrat cu virtuţi supraumane. Nu cumva manuscrisul fusese refăcut, rearanjat după război, în aşa fel încît previziunile să pară şi mai spectaculoase? A fost nevoie de un studiu atent al hîrtiei şi al cernelii pentru ca îndoiala să se risipească: manuscrisul era perfect autentic, fusese redactat cu adevărat în anii ’30, iar textul nu prezenta nici cea mai vagă îndreptare sau corectură. Profeţia autorului său se dovedea ingenuă şi exactă.

Sebastian Haffner nu a fost un cititor în stele, ci doar un om care, în afara talentului literar, a fost mai atent decît alţii la ceea ce se petrecea în jur. Dacă ar fi să tragem învăţăminte din povestea vieţii unui om care a văzut tragedia venind şi n-a putut face nimic pentru a o preîntîmpina, atunci învăţămintele ar fi în orice caz două.

Mai întîi, o constatare neaşteptată: nici un rău nu este inevitabil, strigă Haffner prin toate paginile cărţii. Oricît ar părea de ciudat, venirea lui Hitler la conducerea Germaniei putea fi împiedicată de n ori din 1920 şi pînă în 1933, dar din păcate n-a fost! Autorul enumeră, una cîte una, demisiile ruşinoase ale celor care i-au deschis dictatorului – din comoditate, din calcul meschin – drumul spre putere. Dacă putsch-ul de la München ar fi fost zdrobit pînă la capăt, dacă dreapta liberală germană n-ar fi fost divizată în mod stupid de ambiţii personale, dacă poliţia din Prusia (60.000 de oameni înarmaţi pînă-n dinţi) şi-ar fi îndeplinit misiunea, arestînd cele cîteva mii de derbedei înainte ca aceştia să devină periculoşi, dacă guvernele regionale din Germania n-ar fi capitulat, de la o zi la alta, în faţa naziştilor... dacă... dacă... Prea mulţi dacă! Era suficientă o singură opoziţie decisă în doar una dintre aceste circumstanţe şi naţional-socialiştii ar fi pierdut partida. Haffner ne arată în ce măsură o suită de laşităţi, de ocazii ratate şi de conformisme poate duce la dezastru.



În al doilea rînd, autorul ne demonstrează că hitlerismul a reprezentat nu doar un produs tipic german, ci (culmea ironiei!) un produs al calităţilor recunoscute, proprii poporului german – simţul ierarhiei, dorinţa de perfecţiune pînă în cele mai triviale împrejurări.

“...această ambiţie ciudată, tipic germană, o ambiţie de excelenţă abstractă, ambiţia de a îndeplini cît mai bine posibil o sarcină impusă, oricît de absurdă, de fără sens sau de umilitoare ar fi ea! Cultul absolut al excelenţei este un defect al germanilor, pe care ei îl consideră însă o calitate. Oricum, el reprezintă un defect adînc încrustat în caracterul german şi împotriva lui nu se poate face nimic. Sîntem cei mai răi sabotori din lume! Ceea ce executăm, vrem să executăm la perfecţie: contra acestei ambiţii, nici vocea conştiinţei, nici respectul de sine nu se mai fac auzite. Ceea ce facem, vrem să facem bine, fie că e vorba de o muncă onestă şi inteligentă, fie că e vorba de o aventură sau de o crimă.”

Aceste cuvinte ale Germanului inteligent şi cultivat din finalul cărţii deschid o perspectivă paradoxală şi terifiantă: chiar şi calităţile unui grup uman pot juca împotriva lui. Cînd Haffner scria rîndurile de mai sus, lagărele de concentrare, lagărele de exterminare, precum şi crimele pe scară largă din timpul războiului se plasau încă în viitor, erau incerte; dar într-un viitor pe care autorul îl vedea apropiindu-se cu paşi mari.

Lectura Istoriei unui german lasă un gust amar şi o dezolare persistentă: prin jocul întîmplării, oricare ţară îşi poate alege varianta funestă de existenţă, cufundîndu-se în marasm (cu delicii ori cu resemnare – depinde de ce categorie a populaţiei avem în vedere) şi atunci nici o inteligenţă individuală, oricît de strălucită, nu mai poate face nimic.

După toate probabilităţile, inteligenţa politică a lumii n-a făcut progrese semnificative din 1933 şi pînă astăzi, dimpotrivă; ceea ce s-a întîmplat atunci în Germania se poate întîmpla în oricare altă ţară, după aceeaşi mecanică insesizabilă şi subtilă a Răului. În asemenea împrejurări, avertismentele conştiinţelor lucide cad totdeauna în gol şi prezintă pînă la urmă doar simplu interes istoric, precum cartea lui Sebastian Haffner. Piesele din Muzeul Inteligenţei n-au făcut niciodată mare lucru contra tăvălugului natural reprezentat de prostia populaţiei majoritare, în care dracii intră periodic, precum în porcii din Biblie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara