În urmă cu două săptămâni
a intrat, pe piaţă, de la
Editura Polirom, în colecţia
de artă a acesteia, a treia
ediţie revizuită şi adăugită
a Dicţionarului de Artă
Modernă şi Contemporană,
semnată de Constantin Prut.
Ea urmează ediţiei din 2002 şi
celei… din 1982. Întrebarea pe care
şi-o poate pune oricine ar fi: ce rol
ar mai putea avea un dicţionar tipărit,
câtă vreme trăim în epoca net-ului
şi putem găsi în spaţiul virtual informaţii
despre absolut orice? Pentru a răspunde
la această întrebare, trebuie să facem
câţiva paşi înapoi, la prima ediţie
apărută în plină epocă dogmatică
şi care avea titlul Dicţionar de Artă
Modernă. O fi existat – m-am întrebat
– temerea autorului că ar fi putut
ca acest dicţionar să nu mai apară,
dacă exista şi ideea de contemporaneitate
în titlu? Poate că da, pentru
că prima ediţie a trebuit să parcurgă
o adevărată odisee până la intrarea
sa pe piaţă. Ea a fost trasă în cincizeci
de mii de exemplare şi, după cum
îmi mărturisea autorul, probabil că
un sfert din ediţie a fost pur şi simplu
distribuită din tipografie, înainte
să primească – aşa cum se întâmpla
pe vremurile acelea – unda verde
pentru intrarea pe piaţă. Aproape
zilnic, biroul lui Constantin Prut,
de la „Contemporanul”, era călcat
de diverse persoane, care veneau să-i
solicite autograful pe dicţionarul
pe care el însuşi nu-l primise. Pare
de domeniul absurdului, dar a existat
şi temerea că acesta să fie dat la topit.
Şi, probabil, gândesc acum, cei care
au dat bun de tipar se gândeau cumva
să-şi scoată cheltuielile de tipografie,
în cazul în care s-ar fi întâmplat ceva
pe parcurs şi dicţionarul ar fi fost dat
la topit, cum s-a întâmplat cu atâtea
alte cărţi în epocă.
Desigur că pare acum un lucru
banal, cum ar fi să găseşti un dicţionar,
precum cel despre care scriem aici,
în orice librărie, cărţi de artă din toată
lumea. Ei bine, un astfel de dicţionar,
în 1982, era un eveniment de-a dreptul,
pentru că el cuprindea, într-o tematică
valabilă, pentru oricine era interesat
de evoluţia artei moderne, cam tot
ce se poate cuprinde într-o astfel de
lucrare, de la curente, grupări, artişti
care le-au marcat, bibliografie extinsă
asupra lor. Era, în acel moment, o
fereastră deschisă spre lumea liberă,
Dumnezeu ştie prin ce noroc. Apoi,
era impresionant volumul de muncă,
într-o vreme în care sursele de
informare erau limitate, iar comunicarea,
cu partenerii externi, de exemplu,
aproape închisă şi oricum controlată.
În faţa unei asemenea teme, de obicei,
se angajează o instituţie de profil,
pentru o acoperire bună şi eficientă.
Cum s-a descurcat, însă, criticul
şi istoricul de artă Constantin Prut
în faţa unui asemenea obiectiv?
Răspunsul nu poate fi căutat decât
în poziţia pe care acesta a ocupat-o,
decenii la rând, după absolvirea secţiei
de Istoria şi Teoria Artei, de la Institutul
„Nicolae Grigorescu” din Bucureşti,
de redactor, pe domeniul artei, la
„Contemporanul”. Evident că slujba
de cronicar l-a obligat pe autorul
dicţionarului să rămână în contact
cu tendinţele artei despre care scria,
cu artiştii, în primul rând, dar şi cu
specialiştii din domeniu, şi toate astea
l-au şlefuit şi, mai mult decât a făcut
oricare dintre istoricii şi criticii de
artă, acesta a obţinut o recoltă informaţ
ională care se cerea valorificată.
Un dicţionar, însă, construit de un
singur om, poate să fie suspicionat
că nu acoperă – aşa cum se presupune
că ar trebui să fie un dicţionar –, în
primul rând, toţi artiştii care intră
sub pavilionul ideii de artă modernă
şi contemporană. Apreciem că nici
nu s-ar fi putut face acest lucru, nici
atunci şi nici acum, pentru că un
singur om n-ar putea să aibă toate
instrumentele necesare, ca să se
constituie într-un dispecerat de
receptare a unor informaţii, dintr-un
domeniu sau altul, în acest caz, arta
modernă şi contemporană. Autorul
trebuia, deci, să găsească o soluţie
la întreprinderea sa, un fel de compromis
tacit, la care să subscrie şi cititorul,
cel interesat în general de artă,
cercetători, dar şi publicul larg.
Problema o rezolvă printr-o strategie
foarte ingenioasă, aceea de a recupera
toate curentele care au produs
fenomenul artei moderne şi contemporane,
artiştii de top ai acestora,
mergând dincolo, unde a fost posibil,
de inventarierea surselor celor mai
importante, la punerea în balanţă a
opiniilor autorizate. De altfel, bibliografia
ataşată dicţionarului chiar acest
lucru îi relevă. În acest caz, dicţionarul
capătă o calitate în plus, faţă de
un alt presupus dicţionar, să zicem,
construit de o echipă, constituindu-
se într-o adevărată enciclopedie
în care tuşa personală, subtil mascată
de un limbaj operaţional destul de
rece, capătă şi o calitate superioară,
aceea jucată de criticul de artă, de
judecată de valoare. Cele două personaje,
istoricul şi criticul de artă, se
unifică perfect în stilul lui Constantin
Prut. Trebuie să facem o paranteză
aici, pentru a nota că acesta vine din
primele serii de absolvenţi ai Facultăţii
de Istoria şi Teoria Artei, înfiinţată
în 1965, şi că s-a bucurat de prezenţa
la pupitru a unor dascăli remarcabili.
Se simte, în scriitura lui Constantin
Prut, magistrul din spatele său, Eugen
Schileru, care-l veghează ca o umbră
de aur, dar şi exerciţiul săptămânal
de lucru, la o revistă de ţinută. Efortul
de constituire al stilului nu se mai
simte în dicţionar, dar tăietura
diagnosticelor, pe care le pune,
trădează toate acestea la un loc. Tot
ca o paranteză, îi pot reaminti cititorului
acestei pagini că, în urmă cu
puţini ani, am scris despre o altă carte
a sa, Calea Rătăcită – aflată şi ea la
a doua ediţie atunci –, construită întrun
limbaj de o claritate excepţională.
Erudiţia transpare din fiecare rând,
dar stilul elaborat e accesibil, nu
umileşte cititorul neiniţiat. Dacă ar
trebui vreodată, undeva, să predau
un curs despre redactarea textului
critic, aş lua ca exemplu stilul folosit,
în cărţile sale, de Constantin Prut.
Se mai simte, în spatele cuvintelor,
o aşezare a lucrurilor, în postura
aceea din care adevărul devine axiomă.
E limpede că şi anii de profesorat,
prin diverse instituţii de artă din
România, l-au aşezat, pe autorul de
astăzi, în certitudini care trebuiau să
devină repere pentru orice segment
de analiză.
Ediţia din 2002 a Dicţionarului de
Artă Modernă şi Contemporană începe
cu un cuvânt înainte al autorului, la
fel cum se întâmplă şi la ediţia a treia.
Constantin Prut dă în mâna cititorului
cheile sau îndrumările necesare, de
folosire a dicţionarului. Ediţia de acum
adaugă peste 50 de nume, extinzând
cercetarea şi asupra unor zone pe
care nu le avea cuprinse în celelalte
ediţii, cum ar fi China şi Taiwanul,
mai greu de reperat, pentru cititorul
român, din spaţiul virtual. Fiecare
reper adăugat lărgeşte orizontul de
investigare, dând cărţii un aer de
completitudine. Intervenţiile pe textele
din ediţiile anterioare sunt foarte rare,
pentru că notele asupra autorilor
prezentaţi acolo rămân valabile. Sunt
introduse nume noi, mai ales din zona
artei româneşti. Ultimii sosiţi, în topul
artei contemporane, se regăsesc aici,
în această ediţie, cum este cazul, să
zicem, al lui Adrian Ghenie, pe care
îl recepţionează cu tot palmaresul de
până acum. Iată un fragment din
prezenta-rea acestuia: „Pictorul
recheamă la scenă deschisă modalităţi
care au deţinut prim-planul vieţii
artistice, în primul rând cele care ţin
de expresionismul istoric şi pe care
le face sensibile la dramele actualităţii.
Tabloul său prezintă de regulă o
atmosferă sumbră, în care tuşele sunt
rupte, agitate de o tensiune care îşi
are izvoarele în orizontul lăuntric şi
deopotrivă în lumea obiectivă.
Când paleta se luminează, acţiunea
distructivă se intensifică, afectând
coerenţa formelor anatomice, în
condiţiile restabilirii în profunzimea
sa a discursului plastic”.
Cu siguranţă vor fi şi nemulţumiţi,
neregăsindu-se – vorbesc de
contemporani – în dicţionarul său,
dar trebuie să acceptăm că subiectivitatea
spiritului critic nu ocultează, în nici
un caz, intenţia ui Constantin Prut
de a inventaria într-un demers coerent
mai ales, reperele care modelează
tendinţele artei contemporane. Desigur
că importante sunt şi notele referitoare
la evenimentele prin care trec artiştii
săi din dicţionar, pentru că, la o
cercetare extinsă, ele devin cap de
pod şi puncte de plecare pentru cine
ar putea fi interesat. O bibliografie
generală dimensionează şi ea plaja
în care s-au făcut investigaţiile.
Într-o literatură de specialitate, în
care cercetările nu au fost unificate
niciodată într-un instrument coerent,
cum este cazul istoriografiei româneşti
de profil, Dicţionarul de Artă Modernă
şi Contemporană al lui Constantin
Prut devine un punct important
câştigat. Să precizăm că, în ceea ce
priveşte arta contemporană românească
de până acum, nu există, până la ora
actuală, de exemplu, nici o istorie
a şcolilor de artă din România. O
lucrare de acest gen pare să nu fi
preocupat pe nimeni. Evident că o
asemenea idee n-ar putea fi pusă
în operă prea uşor de un singur om
– pentru asta cineva ar trebui să-şi
sacrifice ani buni pentru studiu şi
cercetare –, ca să nu mai vorbim
de faptul că nici măcar unor echipe
ale unor instituţii de profil nu le-ar
fi uşor. Autorul dicţionarului spune,
în cuvântul său introductiv, că
„acceptând faptul că opţiunile (din
dicţionar n. a.) pot lăsa deoparte valori
artistice pe care alţii le-ar fi reţinut”,
s-a simţit, înainte de toate, prins între
datorie şi onoare şi, cu onestitate, îşi
exprimă speranţa că el însuşi va putea
reveni asupra acestei probleme cândva.
Pentru orice căutător din spaţiul
virtual al unor informaţii legate de
arta modernă şi contemporană, dar
şi pentru cei care vor să aibă la
îndemână acest instrument de lucru,
Dicţionarul de Artă Modernă şi
Contemporană este o faptă mai mult
decât bravă, este o superbă lecţie de
devotament faţă de cultura română.