Mioriţa Baciu Got,
Istoria unui
destin confiscat. Tatăl meu,
martirul neştiut Viorel Baciu,
Curtea Veche Publishing, Bucureşti,
2013
(443 pag. , urmate de un
album de fotografii şi facsimile).
Scriind cartea al cărui
titlu îl dă şi pe cel al
comentariului de faţă,
Mioriţa Got săvârşeşte
nu numai un act de
pietate pentru părintele
său, preotul grecocatolic
şi profesorul de limba
română Viorel Baciu. Iniţiativa
sa de a scrie – restitutivjustiţ
iar – despre „martirul
neştiut” care i-a fost tată
are o bătaie mai lungă. Ea
vizează uriaşul număr de
martiri ai suferinţei şi jertfei
cotidiene sub comunism.
Era firesc ca, în anii scurşi de
la căderea comunismului, atenţia
obştească (autori, editori, media,
public) să fie focalizată pe marile
victime ale fostului regim: morţii
şi desfiguraţii închisorilor, luptătorii
ucişi în Carpaţi sau în Valea Piersicilor,
tinerii căzuţi în decembrie 1989.
Istoria românească de după Al
Doilea Război Mondial nu a „confiscat”
şi distrus însă doar aceste destine
ce alcătuiesc, prin radicalitatea
jertfei lor, cel mai de sus cer al
panteonului nostru, dar şi mulţimea,
formată cel mai adesea din anonimi
purtători ai suferinţei şi jertfei
mute în numele unor valori care,
puse la index, au continuat totuşi
să-i vertebreze şi să-i verticalizeze
– pe ei, dar şi pe cei din jurul lor.
Cine va număra şi nominaliza
vreodată victimele exproprierilor
şi naţionalizării, ale ofensivei
necruţătoare împotriva „chiaburilor”
şi ale colectivizării, ale celor cărora,
pe motive de origine socială, „de
clasă”, li s-a refuzat accesul în
învăţământul mediu şi în cel superior,
ale – în sfârşit, deşi enumerarea
pare nesfârşită – şirului de urmaşi
ai tuturor categoriilor de inculpaţi,
erezi nevoiţi să poarte o viaţă povara
stigmatului?
În rândul acestor „martiri neştiuţi”
se numără şi eroul cărţii Mioriţei
Got. În ce a constat tributul său
de suferinţă aflăm atât din documente
(în primul rând din dosarul de
urmărire al Securităţii), din zecile
de mărturii ale unor contemporani
– ierarhi, prieteni laici, elevi –,
ca şi din naraţiunea biografică
pasionată, dar probă, alcătuită de
autoare. Preotul şi profesorul Viorel
Baciu a fost un produs tipic al
spiritului Blajului, patronat de
umbra luminoasă a lui Timotei
Cipariu, condensată aproape aforistic
în formula: „au ţinut mai mult la
limba şi la istoria poporului român
decât la propria viaţă”. Era fiu de
ţărani şi ginere de preot grecocatolic;
devenise el însuşi preot în
1948, puţin înainte ca regimul
comunist să scoată în afara legii
acest cult întru care fusese hirotonit.
Refuzând să devină un renegat,
acceptă prigoana, şi vreme de doi
ani trăieşte ca un „fugar”, ascuns
„în pivniţe, poduri şi grajduri ori
rătăcind nopţile prin păduri şi lanuri
de porumb”, urmărit de Securitate.
Revenit în... libertate, ca pentru
a-şi şterge urmele se strămută
împreună cu familia la Mediaş, dar
va fi urmărit de Securitate până
târziu, în anii ’80, şi chemat periodic
la interogatorii. Selectând din
depozitul de mărturii, Mioriţa Got
reconstituie câteva scene exemplare
pentru bărbăţia morală a anchetatului,
din care selectez, la rândul meu,
una (p. 53-54): „Chemat pentru
a nu ştiu câta oară la sediul Securităţii
din Mediaş, răspundea întrebărilor
aşezat pe un scaun, în faţa unui
birou pe care era montat un bec
puternic, a cărui lumină orbitoare
îi venea direct în faţă. Adresându-i-se
cu voce înaltă şi încercând să-l
intimideze, brusc ofiţerul a ridicat
ameninţător mâna asupra lui, gata
să-l lovească. În clipa aceea, fără
urmă de ezitare, tata i-a prins braţul
ca într-o menghină şi i-a spus
răspicat: «Domnule colonel, nu
îndrăzni cumva să te atingi de
mine, pentru că eu mi-am vărsat
sângele pentru această ţară!».
Lovindu-şi demonstrativ mâna
stângă, la care în urma rănilor
suferite pe frontul Ungariei în 1944
rămăsese cu numai patru degete,
tata a adăugat calm: «Nu îndrăzni,
căci gestul dumitale mă va obliga
să ripostez, iar acasă mă aşteaptă
patru copii care vor rămâne fără
tată». Oprindu-şi atunci braţul în
aer ca fulgerat, ofiţerul a dat doi
paşi înapoi şi i-a permis părintelui
meu să plece”.
Dramatice sunt şi alte secvenţe,
precum aceea a săvârşirii zilnice a
liturghiei, pe ascuns, într-un dulap,
sau cea în care e descrisă condiţia
mizeră a şcolii şi elevilor unde Viorel
Baciu predă româna: „Climatul de
aici te trimitea cu gândul la universul
scrierilor lui Dostoievski, cumva
inspirând ideea că ar fi posibil ca
tocmai răul acela adânc să aducă
binele, că – de ce nu? – tocmai
existenţa abjectă, destinul absurd
al acestor tineri sunt menite să
atragă reuşita” (p. 56).
Pas cu pas, cartea reconstituie
o existenţă hăituită şi, totodată, o
strategie a rezistenţei nespectaculoase,
dar poate tocmai de aceea mai
tenace şi definitivă. În pofida laţului
care nu dispare niciodată din jurul
său, preotul şi dascălul coagulează
în preajmă o lume, pe care o simţi
„iradiată” de ideile sale încărcate
de patos moral şi, nu o dată, de
distincţie intelectuală. Nu întâmplător,
reproducând o parte din corespondenţa
tatălui şi rememorând vizitele
primite de el, autoarea cărţii îi
enumeră pe Alexandru Todea –
viitorul cardinal – şi pe alţi ierarhi,
ca Ioan Suciu şi Dumitru Neda,
sau pe „laicii”, valoroşii universitari
clujeni Romulus Todoran, Viorica
Pamfil, Carmen Vlad sau Mircea
Borcilă. O lume care însă cuprinde
în cercurile ei şi un număr din ce
în ce mai larg de conştiinţe în
formare. Şi dacă preotul interzis
oficial îşi expune învăţătura sub
vălul unei retorici a sugerării,
dascălul a putut-o face într-una
mai directă, ambele la fel de încărcate
emoţional şi pedagogic.
Portretul care se constituie din
totalitatea faptelor structurate
inteligent de Mioriţa Got este al
unui apostol autentic, în admirabila,
inimitabila tradiţie ardeleană; şi
se decupează cu atât mai pregnant
pe fundalul deceniilor de dictatură
atee, antinaţională şi antiintelectuală.
Cuvintele scrise de Vladimir
Tismăneanu în concisa, dar penetranta
şi ataşanta sa prefaţă, intitulată
Suferinţă, adevăr şi salvare: despre
preotul-profesor Viorel Baciu, pot
conta ca o concluzie a cărţii şi ca
o exactă, avizată definire a locului
ei în memorialistica noastră
anticomunistă: „Acest volum este
o contribuţie indispensabilă la
înţelegerea strategiilor salvării
spiritului, deci a sinelui, a Eului
moral, atunci când bezna ajunge
să pară eternă, când cinismul
oportunist face ravagii, când prea
puţini întrezăresc o lumină la capătul
tunelului. Îl recomand din inimă
tuturor acelora pentru care libertatea
şi demnitatea fiinţei umane sunt
valori veşnice, esenţiale şi nonnegociabile.
Martirul neştiut Viorel
Baciu, alături de preoţii grecocatolici,
a oferit un exemplu de
onoare în timpuri în care atâţia au
ales calea opusă, a dezonoarei”.