Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Istoria liberală a românilor de Tudorel Urian


Alexandru George este un caz singular în viaţa noastră culturală. Ori de cîte ori este adus înr-o discuţie numele său este rostit cu respect, toată lumea se înclină în faţa erudiţiei şi a subtilităţii comentariilor sale. Cu toate acestea, inexplicabil, omul este ţinut la o oarecare distanţă de marile dezbateri care animă, din cînd în cînd, climatul cultural românesc. Nu este un răsfăţat al emisiunilor de televiziune (dimpotrivă!), este invitat doar accidental la simpozioane sau mese rotunde şi rareori opiniile sale sînt aduse ca argumente în discuţiile dintre terţi. De cele mai multe ori, pentru a-şi expune punctul de vedere, Alexandru George este nevoit să se autointroducă într-o dezbatere aflată în derulare, prin scrierea unor articole polemice la adresa protagoniştilor acesteia. Fire incomodă şi imprevizibilă, scriitorul are în anumite cercuri mai mult sau mai puţin elitiste reputaţia unei persoane conflictuale, băţoase, mofluze, veşnic nemulţumite, căreia nimic nu îi este pe plac şi care este capabilă să găsească sau să inventeze cusururi doar de dragul întreţinerii polemicii. Este o modalitate simplistă, dar eficace, de a pune surdină ideilor (cel mai adesea aflate în răspăr, dar nu fără argumente, cu opinia „corectă politic” a momentului) unuia dintre cei mai originali gînditori ai perioadei de tranziţie. Mai ales în situaţia în care nu oricine dintre cei care rumegă idei de-a gata în presa scrisă sau în talk-show-uri de televiziune este în stare să ofere contraargumente convingătoare opiniilor lui Alexandru George.

Vreme de mai bine de jumătate de secol, gîndirea românilor a fost modelată în conformitate cu tezele materialismului dialectic şi istoric. Între 1948 şi 1989, toţi elevii români au învăţat să privească şi să înţeleagă istoria şi realitatea înconjurătoare doar cu instrumentele oferite de Marx, Engels şi Lenin. De această viziune nu au scăpat nici cei care nu au citit în viaţa lor vreun rînd din opera acestora, nici cei care au avut şansa să-şi completeze formaţia intelectuală şi cu alte cărţi, intrate în ţară pe căi mai mult sau mai puţin legale, semnate de autori din lumea liberă. „Omul nou”, este, din păcate, o tristă realitate în această ţară unde bacilul marxism-leninismului i-a infestat deopotrivă pe ignoranţi, pe cei fără prea multă lectură însă lipsiţi de complexe, destupaţi la minte, relaxaţi ideologic şi oneşti din punct de vedere intelectual, dar şi pe oamenii cultivaţi, care au avut neşansa să-şi desăvîrşească educaţia în sistemul şcolar din perioada comunistă. Elocvent este, în acest sens, studiul istoriei în şcoli. Se vorbeşte de mai multă vreme (la un moment dat a izbucnit chiar un scandal pe această temă) despre manualele alternative de istorie. Ca produs 100% al sistemului educaţional comunist (am început şcoala primară în anul 1967 şi am terminat facultatea în 1984), mi-am imaginat multă vreme că un manual alternativ ar trebui să presupună relativizarea unor informaţii consacrate de istoriografia comunistă drept adevăruri absolute, demitizarea unor figuri de domnitori (poate mai puţin sfinţi decît erau prezentaţi în manualele şcolare) şi a unor fapte de arme (care în realitate vor fi fost mai puţin glorioase decît în carte). Citirea, după revoluţie, a unor cărţi semnate de autorităţi în domeniu precum Florin Constantiniu sau Lucian Boia nu a făcut decît să îmi întărească această convingere. Abia acum, după lectura cărţii lui Alexandru George am înţeles că dincolo de aspectele punctuale, care au şi ele importanţa lor, un manual alternativ ar trebui/ar putea să vizeze chiar sensul istoriei naţionale.

Alexandru George demontează cu ajutorul unor probe de bun-simţ, lesne de verificat, cîteva dintre tezele de rezistenţă ale viziunii marxiste asupra istoriei. Astfel, el constată că, în mod paradoxal, revoluţia de la 1848 a avut în primele sale rînduri reprezentanţi ai unor familii boiereşti, fapt ce infirmă teza marxistă potrivit căreia boierimea era clasa retrogradă, în numele eliminării căreia de către burghezie a fost necesară acţiunea revoluţionară. Realitatea românească a fost în multe privinţe diferită de cea din ţările din apusul Europei (luate de Marx drept model la scrierea operei sale). La noi, dimpotrivă, boierimea a jucat rolul de avangardă a modernităţii. Scrie Alexandru George: „Ei au adus primii din Occident nu doar produsele de tot felul ale civilizaţiei, dar şi activismul societăţilor, mult mai accentuat pe acolo, uneori preluînd un rol pe care în Apus îl jucase, mai degrabă, burghezia. (...) Sub aspectul «deschiderii», boierii noştri au depăşit alte clase, aşa că ei nu au adoptat doar caleaşca de Viena sau trăsurile-automobile pe care le fabrica d. Benz, ci şi francmasoneria, liberalismul, ba chiar şi ideile socialiste (...). În bine sau în rău, boierii au fost marii educatori ai neamului” (p. 47). Boierii nu numai că nu au fost desfiinţaţi odată cu instaurarea capitalismului, dar s-au aflat în permanenţă în primele sale rînduri. De aceea, o expresie din fondul principal de cuvinte al istoriografiei comuniste şi al luptei de clasă, „burghezo-moşierimea” dobîndeşte pentru un spirit lucid, precum cel al eseistului Alexandru George o semnificaţie nouă cîtă vreme marii burghezi din perioada interbelică erau şi moşieri, posedau importante proprietăţi în mediul rural.

Întreaga evoluţie a societăţii româneşti în secolele XIX-XX (în special între 1821-1937, epocă denumită de Alexandru George „veacul nostru frumos”) infirmă tezele lui Marx şi demonstrează convingător faptul că progresul societăţii româneşti, pe toate planurile, nu este rodul dialecticei lupte de clasă, ci al unor acţiuni iniţiate chiar de conducătorii ţării, al căror sens a fost, din această cauză, unul de sus în jos: „Procesul modernizării l-a cuprins şi pe cel al liberalizării şi democratizării treptate care, în oponenţă cu ceea ce se întîmplase şi se vedea în Apus (intrînd astfel în calculele «ştiinţifice» ale lui Marx) a fost iniţiat de boieri şi multă vreme a fost condus de aceştia în folosul lor care era şi acela al ţării (...) Progresul a fost opera acestora, nu a «luptei de clasă» (ce clase?) cum pretinde Evanghelia socialistă. Orice acţiune pozitivă, orice act de curaj (...) au fost iniţiative de sus, aprobate de cei de jos şi nu o dată aşteptate de aceştia pentru că, direct sau indirect, erau în folosul celei mai largi categorii de cetăţeni” (p. 138).

Spre deosebire de mulţi dintre politologii de azi, şcoliţi în marile universităţi occidentale, Alexandru George îşi întemeiază judecăţile pe o foarte profundă cunoaştere a istoriei noastre şi pe o importantă experienţă de viaţă. Născut (în 1930) în perioada cea mai fastă a democraţiei româneşti, a avut şansa să observe direct şi să compare toate tipurile de regimuri politice care s-au succedat în România ultimilor 70 de ani. Experienţa sa de trăitor în toate aceste regimuri îi dă posibilitatea să sesizeze toate inadvertenţele perpetuate în cărţile de istorie şi în studiile ştiinţifice, cele mai multe avînd la origine o judecată simplificatoare, întemeiată pe o tendinţă excesivă de generalizare. De aceea, chiar dacă unele afirmaţii ale lui Alexandru George sînt riscante întemeindu-se la rîndul lor pe o excesivă generalizare (este discutabil faptul că şi cei mai săraci ţărani încercau să imite „în mizerie şi caricatură” ce vedeau la boieri – vezi p. 48), altele de-a dreptul confuze (afirmaţia de la pagina 130, „ceea ce caracterizează spiritul totalitar, ilustrat deopotrivă de marxişti şi de antisemiţi, cei care au născut bolşevismul, dar şi nazismul, cele două variante de socialism confundîndu-se în final prin ura împotriva neamului lui Israel”, pare a fi contrazisă cîteva pagini mai încolo cînd este citată o definiţie a socialismului, atribuită lui Paul Zarifopol: „o conspiraţie evreiască amestecată cu nebunie rusească” – vezi p. 158; combinînd cele două afirmaţii s-ar putea conchide absurd că socialismul este „o conspiraţie evreiască împotriva neamului lui Israel”) sau chiar dureros inutile (nu ştiu cui şi la ce foloseşte aducerea în discuţie a unor probe privind antisemitismul unor spirite fundamental liberale precum E. Lovinescu sau Camil Petrescu), textele volumului Tot pentru libertate aduc sugestii importante pentru înţelegerea realităţii politice de azi.

Cartea lui Alexandru George ar putea fi de mare ajutor politicienilor înscrişi în lupta politică de la noi. Ea demonstrează cu asupra de măsură că soluţiile occidentale nu sînt întotdeauna cele mai nimerite pentru viaţa politică românească. Experienţele mai vechi sau mai recente au lăsat urme în felul în care românii interpretează realitatea, în mentalităţi, în comportament. De aceea, o formulă de succes în Occident poate fi privită aici ca o bizarerie, iar argumente electorale valabile acolo să nu aibă aici nici un fel de relevanţă. Pentru a înţelege poporul român este necesară o bună însuşire a istoriei, o citire temeinică (atenţie însă, în registru critic!) a vastei literaturi politice interbelice şi posibilitatea de a configura o viziune asupra prezentului din perspectiva acestor lecturi.

Alexandru George este unul dintre cei mai originali şi mai valoroşi gînditori liberali ai momentului. Adepţii liberalismului, dar şi adversarii lui, ar avea numai de cîştigat din lectura captivantelor sale eseuri despre libertate.



Alexandru George, Tot pentru libertate, Editura Albatros, Bucureşti, 2003, 260 pag.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara