Cine confruntă Gulagul lui Soljeniţîn cu Gulagul jurnalistei americane Anne Applebaum îşi dă seama de faptul că între istoria reconstituită şi comentată şi istoria trăită, ca experienţă personală, nu numai că există deosebiri importante, de înţelegere şi de interpretare, dar şi că faptul concret de viaţă e mai credibil, mai convingător, decât o perspectivă generală şi teoretică, fie ea oricât de temeinic informată şi de profund gândită.
Maxim Gorki ieşind cu ochii în lacrimi din lagărul de la Marea Albă, unde văzuse orori pe care hârtia le suportă cu greutate, ca să scrie apoi un reportaj emfatic despre măreaţa realizare a URSS, face mai mult pentru cunoaşterea naturii sistemului comunist şi a comportamentului oamenilor decât întreaga teză a Annei Applebaum despre Gulag, ca mod de funcţionare. Cel puţin două motive mă determină să susţin această idee. Primul este că nici un sistem politic, nici comunismul însuşi, nu este acelaşi în ţări sau în epoci diferite. Poate doar în esenţa lor imuabilă, „Gulagul” sovietic şi lagărele nord-coreene să se asemene. În funcţionarea lor cotidiană, ieri sau astăzi, ele se deosebesc într-o foarte mare măsură. Al doilea motiv este că nu numai naţiunile trăiesc, fiecare în felul ei şi în legătură cu istoria proprie, opresiunea politică, dar indivizii înşişi n-o percep la fel şi nu reacţionează la fel.
Nu sunt deloc sigur că noi, toţi, posedăm în egală măsură simţul istoriei. Cu alte cuvinte, că dăm totdeauna evenimentelor personale un sens istoric. Mă tem că, mai degrabă, nu includem particularul vieţii de zi cu zi a fiecăruia într-un general care ne priveşte pe toţi. Totodată, reacţia noastră depinde de vârstă, de mediu (nu, în toate cazurile, bun conducător de informaţie), de lecturi sau de informaţii media. Credeţi că la opt ani, când am fost pus să citesc un poem patriotic la un miting de 7 noiembrie, făceam deosebirea dintre a fi poet oficial şi poet adevărat? Dovadă că nu, e faptul de a nu fi refuzat „onoarea” şi că părinţii mei nu mi-au sugerat riscul. Şi oare ce am înţeles din scena arestării mamei sub ochii mei de copil, aveam 12 ani, mai degrabă uimit decât speriat şi trăgând de cămaşa de noapte ca să nu se observe o cusătură ruptă? Am aşternut-o imediat pe hârtie într-o manieră pur sentimentală, nicidecum politică, deşi comportarea bunicilor mei în acea împrejurare trebuia să-mi dea de gândit că nu e o scenă din Cuore sau din Singur pe lume. Ca să nu spun că „literatura” pe care am compuso pentru revista olografă „Familia”, citită bunicilor mei sâmbătă seara, semăna mult mai bine cu aceea impersonal-naţională ilustrată de poemul de la miting, decât cu una dictată de sentimentele pe care arestarea părinţilor mei ar fi trebuit să le declanşeze.
Şi cine m-ar putea convinge că, şi la vârste mai mari, lucrurile stau neapărat altfel pentru cei mai mulţi dintre noi? Nostalgia unora după comunism arată că unele mărunte avantaje materiale contează adesea mai mult decât oroarea de principiu a unui sistem care ne privează de libertate şi ne face sclavii unei doctrine unice mincinoase. Uitate sunt lipsurile cronice, cozile, cartelele, uitat este, în fond, comunismul nostru cel de toate zilele. E normal ca tinerii de azi născuţi în jurul lui 1989 să nu vrea să ştie de aceste lucruri. Lasă că manualele de istorie sunt laconice şi lacunare la acest capitol. Dar a-i face să înţeleagă ce înseamnă comunismul presupune lectura unor mărturii, romane, autobiografii şi altele asemenea, încărcate de fapte cotidiene de viaţă. Istoria mică şi personală este mai elocventă decât istoria mare şi impersonală.
Când a murit Stalin, aveam 13 ani. Ştirea despre încetarea bătăilor inimii celui mai iubit fiu al popoarelor, deci şi al poporului român, a venit după câteva zile de comunicate ale medicilor sovietici. „A murit de mult”, zicea bunicul meu. Nu-l credeam, fireşte. Când, în fine, s-a anunţat moartea de atâţia aşteptată (şi de mine?), bunicului meu i s-a năzărit să scoată nişte murături din pivniţa bine zăvorîtă din cauza multor chiriaşi. Auzi ce-i trecea lui prin cap într-un asemenea moment istoric! M-a luat cu el, deşi eu ţineam morţiş să văd ce se întâmplă pe stradă. L-am abandonat în timp ce umbla la numeroasele lacăte şi am fugit în oraş. Difuzoarele instalate pe stâlpii de electricitate emiteau o muzică tristă şi solemnă. Rarii pietoni îşi ţineau capetele plecate. La bariera aflată chiar înainte de intrarea în gară, care era lăsată, am văzut venind dinspre Sibiu un tren. Pe botul locomotivei, trona un uriaş portret îndoliat al celui mai iubit fiu al popoarelor. Mi-am dat seama că nu putea fi aburcat acolo decât la Sibiu, cu trei ore în urmă, când ştirea nu fusese anunţată. Am alergat acasă ca să-i spun bunicului meu că avusese dreptate: inima celui mai iubit fiu al popoarelor nu mai bătea de o săptămână. Aveam 13 ani şi simţeam adierea istoriei. Vântul, îl voi simţi abia în 1989, când voi avea 50.