nu e la prima ispravă de acest fel. Nici la a doua... Încă de la Sfârşitul epociicartofilor şi chiar mai dinainte, Dumitru Augustin Doman publică proză, mai cu seamă scurtă, cultivând un umor aparte. În textele sale, el răspândeşte o stare senină, de zâmbet calm şi aparent detaşat, urmărind detaliul neaşteptat care declanşează explozia. Câteodată explozia se continuă în salve de râs... cu lacrimi, alteori este un simplu declic după care apele par că se liniştesc, pentru a porni în căutarea următoarei detonări. Este umorul aducător de relaxare, de veselie, amestecat cu ironie sub care se ascunde gravitatea. Gravitatea faptelor, a situaţiilor, a caracterelor, a năravurilor/ moravurilor. O gravitate alarmantă dacă o iei în serios, amuzantă dacă treci cu vederea şi o laşi să zacă în textul propriuzis. Mai... grav este când dincolo de toate se piteşte absurdul, inconceptibilul, indezirabilul, abominabilul, când se fac auzite mormăiturile grobiene ale unei faune atât de cunoscute astăzi, pe care omul de bun-simţ ar vrea să o ignore, dar fauna nu-i dă pace. Incitaţiile şi deflexiunile către absurd se apropie – şi nu o dată – de cele ale maestrului genului, Urmuz, că doar Dumitru Augustin Doman locuieşte pe urmuziana stradă Vlad Ţepeş, la nr. 2, chiar în orăşelul natal al acelui enorm şi monstruos „grefier“, în Curtea de Argeş. Chestiune de afinităţi... Şi DAD nu s-a putut abţine şi a dat cărţile pe faţă chiar când a scris Concetăţenii lui Urmuz.

S-ar zice că prima capitală a Ţării Româneşti nu poate nicicum să fie un spaţiu caragialesc ori urmuzian, dar treaba stă întocmai. Sau aproape... În spaţii ordinare – birturi, cafenele, baruri improvizate, „terase“ mizerabile de la marginea drumului – se adună de regulă inşi insignifianţi care fumează şi beau (mai ales!) şi discută, ca nişte voci acute şi legitime ale opiniei publice, „cestiuni arzătoare la ordinea zilei“: politică, politică şi iar politică. Umorul de pezevenghi bonom se dă de-a rostogolul precum bulgărele de zăpadă şi angrenează, până la urmă, o avalanşă de acute hilare, de caraghioslâcuri şi de caricaturizări, uneori duse la paroxism.

Dumitru Augustin Doman s-a profesionalizat. Ne-o demonstrează încă o dată prin publicarea volumului Zbateri facile, strădanii futile, la Editura Bibliotheca din Târgovişte în 2017. Rutina de umorist nu a ajuns în faza de uzură. Nicidecum. Umoristul este viu, dinamic, subtil, cârcotaş, neastâmpărat, neiertător, complice cu cititorul de bun-simţ şi cu bun-gust, insidios, incitant, surprinzător. Surprizele amorsate pe nesimţite explodează ca petardele în fumigaţii multicolore. Isprăvile hazlii ale lui DAD amuză, reconfortează, provoacă umflături de râs, înţeapă, incizează şi cauterizează, căutând, cu voie ori fără de voie, un efect expurgator. Cel puţin aşa şi atât – dacă socialul, politica, instituţiile, conţinutul lor uman, toate deodată sau pe rând, nu pot fi expurgate la propriu sau supuse barem unei epurări cât de cât, atunci efectele expurgatoare sunt mandatate să se producă cel puţin în spirit. Este acea formă de katharsis survenită prin amuzament, prin care ne distanţăm râzând de bolile şi de bolnavii care ne înconjoară şi ameninţă să ne infesteze. Oare atât ne-a mai rămas de făcut? Sau de reflectat?... Poate în măsura în care personajele şi actele lor sunt luate în derâdere cu complicitatea şi spre mulţumirea noastră. Este un fel de compensare prin autoconsolare. Dar, dincolo de această mângâiere, prozele satirice ale lui DAD ne pun pe gânduri.

În afară de spaţiile discutabile sau lamentabile ale unor locuri/ localuri publice, DAD ne mai poartă şi în altele, închise, precum execrabila puşcărie. Celula de scris şi de procreat este o băşcălie enormă la adresa „deţinuţilor de lux“ din zilele noastre. „Proiecţia în spaţiu“ a persoanelor şi acţiunilor este făcută în manieră telegrafică, sau, altfel spus, este o manevră de baleaj în urma căreia „camera de fil(m)at“ a autorului ne panoramează întreaga încăpere şi conţinutul ei (sub)uman.

Este ridiculizat cu aplomb tertipul la care recurg tot soiul de deţinuţi cu ştaif de mari escroci de a scrie cărţi în penitenciare pentru scurtarea pedepselor, un scandalos loc comun al jurisdicţiei penitenciare aplicabile deţinuţilor cu regim special! „Celula de scris şi procreat“ este aprovizionată zilnic cu bibliografie academică pentru documentare.

„De o jumătate de oră, gardianul Pompilică Bulău jr. a sosit cu camionul cu bibliografie de la BAR. Pentru necunoscătorii argoului de puşcărie, ca să fim pleonastici, pardon... penitenciar, BAR înseamnă Biblioteca Academiei Române. [...]. Iar gardianul Pompilică Bulău jr. are misiunea de a merge zilnic cu camionul la Biblioteca Academiei şi de a aduce câteva sute sau mii de cărţoaie pentru pensionarii dornici de a scrie lucrări ştiinţifice. E o emulaţie de le sar tuturor, în dreapta şi stânga, creierii prin tâmple: Poc! Şi: poc! poc! Dar, mai ales: Poc! poc! poc!“ (Idem)

Studiul după surse academice este aprofundat în asemenea hal încât deţinuţii uită şi de „frugala masă“, spre indignarea gardianului. Intensitatea studiului şi febra creaţiei sunt... catastrofice (la propriu, nu- aşa?!) încât se produc seisme cu epicentrul în celula 37: „Febra creaţiei ţine cutremurul pe o rază de 50 de kilometri la gradul 3,9 pe scara Richter.“ În consecinţă şi „recolta“ de creaţii va fi pe măsura vibraţiilor cerebrale ale celebrităţilor... penale:

„La bilanţul de cinci ani al Penitenciarului de maximă siguranţă, directorul general a raportat o recoltă de 575 de lucrări ştiinţifice ale celor 30 de pensionari, realizate fiecare în timpul dintre 33 de minute pe lucrare şi trei săptămâni...“ (loc. cit., p. 111).

Derizoriul atinge cote maxime atunci când sunt enumerate numele autorilor şi pompoasele lor funcţii: Leonardo Filosofescu, „ministrul proiectelor geniale“, Cornel Opintescu, „patronul celui mai mare trust de presă“, Oprea Sorescu, primar, Liviu Magraon, „preşedintele Consiliului Judeţean X“, Roşu Soare Stănescu, senator. Trimiterile la persoane reale sunt străvezii. Cultivarea derizoriului şi a comicului de limbaj continuă şi prin referinţele privitoare la deţinutul Porcea, „patron milionar“ (iarăşi o aluzie fără dubii!), care este „autor“ a şapte noună scuţi, căci de aceea puşcăria şi celula 37 sunt locuri de creaţie şi de procreaţie!

De un comic hohotitor este şi o proză precum Pastorul cel bun, unde pitorescul unor protagonişti şi spiritul neaoş ţâşnesc din situaţii verosimile, aproape de un realism brut, fără menajamente, care îl fac pe lector să fie complice cu autorul. Convertirea şi participarea unui grup de rromi la un cult neoprotestant este un subiect mustos şi de un amuzament copios.

Dumitru Augustin Doman, umorist nativ, probează o constanţă cum la extrem de puţini scriitori se manifestă azi: stil, tematică, manieră. Perseverent în a rămâne el însuşi, D.A. Doman a dat la iveală, în peste treizeci de ani, cărţi notabile de proză precum Meseria de a muri (2001), Concetăţenii lui Urmuz (2007), Moartea noastră cea de toate zilele (2008), Sâmbătă, duminică şi alte singurătăţi (antologie, 2015), ca şi cele 49 de Zbateri facile, strădanii futile (2017), încă aburinde.